Pregătisem pentru azi un curs de filozofie povestită. Vremea e perfectă. Tocmai de aceea mă sucesc puțin.
Merită și acest curs o zi înnebunitoare, copleșitoare de razele soarelui.
Plumburiul cerului de azi mă determină să mai încerc umorul în scris.
Știați, chiar nu am habar dacă v-am făcut sau nu cunoscut, că fac parte din categoria aceea de oameni care niciodată nu găsesc replica potrivită la momentul potrivit?
De obicei îmi reproșez un cuvânt sau altul, o replică sau absența unei replici. Descriu atunci o furie de copil mic. Strâng pumnii, nasul și fruntea se încrețesc, uneori apar lacrimi la colțurile ochilor și întotdeauna roșesc.
Zilele trecute, fără să prind de seamă, am dat replica potrivită. Când am realizat, Mara mi-a apărut în minte. E meritul ei, al copilului meu care m-a ajutat să redescopăr gândirea primară.
Dar să vă povestesc.
Mă aflam într-un bistro cu câteva fete când un bărbat a venit la masa noastră să ne întrebe cum ne cheamă, mai exact cum ne trece pe o listă, lista unui gratar pentru a doua zi. Din nou familiaritatea m-a pus în încurcătură.
Într-o secundă m-am chestionat. Îl cunosc, nu-l cunosc, nu mi-l amintesc? L-am întrebat, dar am primit înapoi doar câteva butade.
După cinci minute a revenit, un refuz, al meu, nu schimbase voința lui de a mă trece pe listă.
Pe tine cum te trec pe listă?
Lipsă.
Lipsă a fost răspunsul meu. Am întors capul în hohotele de râs ale fetelor. Personal, pentru mine a fost o mică victorie. Nu am putut să mă bucur de ea, dar am reținut și am povestit, noaptea târziu în așternut, prietenei mele.
S-ar putea să mă fi ales și cu o poreclă, domnul bărbat a întrebat: cine e lipsă?
Lipsă a ajuns și ea în sfârșit o lebădă, adică o femeie care deși stă în fața unui bărbat de 40 de ani, atrăgător și fără burtă, rămâne tot cu capul sus.
Capul sus, femei, și îndepărtați-vă cu grația unei lebede.
Citește cartea, rupe cartea
Uneori cred că știu exact momentul când m-am rătăcit pe lumea asta. M-am rătăcit când am pus mâna, pentru prima dată, pe o carte. De ce am deschis-o? De ce nu am rupt-o și bucățelele de foaie să primească altă utilizare? Întrebarea e la fel de inutilă cum sunt eu uneori pentru societate.
Ceea ce m-a învins însă pe această lumea a fost prima compunere. Aprecierile pe care le-am adunat, faptul că a trebuit să o mai citesc încă o dată, iar fiecare compunere care a urmat mai trebuia citită încă o dată să audă toți colegii, m-au derutat.
O fetiță până în 10 ani nu trebuie derutată, până la 10 ani mâncam tot din farfurie ca să mă ia de soție un bărbat frumos.
Păi după 10 ani, după prima carte citită și prima compunere reușită am întrebat de ce să mă ia cineva, eu nu pot să mă duc singură? Și nici nu-l citisem pe Marin Preda, nu cunoșteam sarcasmul ca modalitate de exprimare. Cu acea gândire primară, mi-am speriat mama.
Oare de câte ori nu m-a privit lung, de câte ori nu și-a făcut griji pentru fata ei care nu știe să tacă, să accepte, să fie feminină în atitudine, oare de câte ori?!
Încă mă mai privește așa.
De pe la 10 ani mi s-a prezis o viață singuratică, adică fără bărbat, ori o viață plină de violență domestică din cauza gurii mele mari.
Iar acum, privind în urmă, nemăritată, nebătută, știu cine e vinovat de destinul meu. Tata.
Cine l-a pus pe al meu tată, misogin convins, rasist, stăpân al casei și-al muierii, tată a două fete, să aibă o bibliotecă în casă? Cine?
Scăparea asta l-a costat, am desprins prima carte din bibliotecă, iar el și-a pierdut puterea.
Uite ce spun cărțile!
Uite ce presupune viața!
Uite că toți suntem oameni!
Uite că refuz să-mi îndeplinesc un destin pe care nu-l recunosc.
Iar apoi, m-a trimis și la facultate la Timișoara. Cine să-i mai înțeleagă și pe misogini?
Am și eu acum biblioteca mea, fetița mea. Și-mi adresez o întrebare, ce face biblioteca din copii? Chiar dacă nu sunt curioși de cărți, biblioteca există, imaginea ei, lumea ei ordonată pe rafturi ajunge, în timp, să devină parte din ființă. O porți cu tine pretutindeni și nu mai ești nicăieri acasă fără o carte lângă tine.
O carte să am pe noptieră lângă pat și orice loc din lumea asta devine acasă.
Ce face, domnule, biblioteca din om!
Blog, putință de sublimare
Există undeva pe acest blog o limită, o limită între viața mea reală și viața pe care o construiesc săptămână de săptămână pe platforma asta publică. Aici scot la iveală putința mea de sublimare.
Unii ar putea să-mi scrie că nu înțeleg. Mă confrunt des cu nu înțeleg eu. Pentru o bună înțelegere, uneori e strigentă gândirea abstractă sau doar secundară. Adulții au abandonat să raționeze doar primar, doar în nevoi și dependențe.
Mara m-a amuzat acum doi ani când i-am cerut să-mi pună un ochi în tigaie, iar fata s-a aplecat și și-a pus ochișorii în tigaia de jucărie. M-a amuzat, nu m-a mirat.
La adulți, e invers. Nu te mai amuză, te uimesc. Uimirea stă într-un refuz de a raționa abstract.
A înțelege motivele fiecăruia și stilul de viață devine o cerință impertinentă. Meseria mea cuprinde atribuțiile unui copywriter. Educația mea pretinde mai mult, dar doar bunul simț face transferul.
Adevărul este că îmi place să am grijă de oameni, de sufletul lor, de confortul lor psihic. Plăcerea asta nu-mi asigură însă succesul. Greșesc de foarte multe ori. Nu o greșeală care presupune un scuză-mă neapărat, ci o greșeală de interpretare.
Mulți oameni cresc în ei tendințe, tendință de despresie, de anxietate, de pesimism. Tendințele vin cu o atitudine. Din câte am observat și am experimentat, oamenii refuză să-ți abandoneze aceste tendințe inutile pentru viață.
A le lua aceste tendințe seamănă foarte mult cu a-i priva de scopul lor în viață. Scopul lor în viață pare a fi despresia.
Știu foarte bine că orice slăbiciune fizică sau psihică poate deveni o armă foarte puternică, de fapt slăbiciunea semnifică și putere, și manipulare, căci sunt armele oamenilor.
Orice pornire de a ajuta oamenii are șanse să fie ucisă în fașă. Totuși, fără să fie un scop al meu, o fixație sau o deplasare de la obiectivele vieții mele, eu continui să am grija oamenilor, unor oameni.
Uneori sunt din plin răsplătită. Într-o noapte, dormind cu Mara mea, s-a trezit din somn, m-a îmbrățișat și l-a ureche mi-a zis: tu ești tot timpul lângă mine. Și a adormit.
Din când în când primesc răsplată, iar din amintire pot merge mult înainte, foarte mult.
