Port în amintirile de la grădiniță niște dimineți speciale. Când ajungeam, toți copiii se aflau în curte. Asta însemna un singur lucru. Că intram strigați. Și după strigare, o doamnă fără chip scotea o seringă imensă. Nimic altceva. Nimeni altcineva nu-mi atrăgea atenția. Nu vedeam. Nu auzeam. Mă holbam cu groază la acul imens din care tâșnea lichidul, apoi se prelingea în timp ce cedam și mă puneam pe plâns. Diminețile au devenit speciale nu din cauza acului înspăimântător, ci pentru că am avut ghinionul să fiu strigată de trei ori.
Nu, nu, nu, de ce?! Eu am făcut. Am plâns. M-am aruncat pe jos. Am refuzat să mă mișc. Trei ace au intrat în mâna mea.

Duminică mi-am făcut a doua doză de vaccin Pfizer. Am realizat că am citit despre, dar nu am habar ce conține vaccinul dimineților traumatizante de la grădiniță. Nu am considerat că e datoria mea să știu. Într-un anumit fel, m-am considerat datoare la acest vaccin. Ce conține vaccinul, studii, presupuneri, conspirații, dau la o parte. Vaccinul a salvat vieți. Vaccinul salvează vieți. E un fapt.

Ca o persoană lipsită de credință, mă bazez pe dovezi. Nu ne tragem din maimuțe, avem un strămoș comun cu maimuțele. Omul nu e buricul pământului. Referirea cu ființă superioară mă face să râd. Evoluția ne-a șlefuit să arătăm ca în prezent. Istoria ne-a schilodit sufletește.

Zilele pe pământ au farmec. Abia aștept să vină dimineața, să-mi torn o cană cu ceai, să sorb și pentru asta să fiu fericită. Eu nu sunt recunoscătoare, eu sunt fericită.

Foto: Bogdan Mosorescu