Uneori se întâmplă, uneori doar asta e viața, o întâmplare, iar în acest punct, atât de relativ prin comparație, ceva începe. Ce începe? Hm! Începe viața.
Primii ani trăim pur și simplu, trăim în grija cuiva, în umbră de părinți și penumbră de învățători.
Următorii ani, timpul acela de trecere dintr-o grijă în altă grijă, grija personală, vine prea subtil pentru mulți dintre noi până într-o zi când ai un sentiment profund de singurătate.
Unii trec repede peste, este oarecum firesc, pentru unii singurătatea vine ca o senzație, pentru alții singurătatea se instalează. Cert este că ochiul interior se deschide.
Al meu s-a trezit de ceva vreme, o vreme atât de vagă, de neatins. Nu am ajuns s-o cunosc, căci nu știu când a venit, nu știu când a plecat, știu însă că a lăsat ceva în mine.
Cu ochiul ăsta larg deschis la interior am participat sâmbăta seară la un eveniment organizat de clubul Rotary Cetate. Sper să nu greșesc oferind această informație.
Sâmbătă seară, la Severin în vamă, mai exact pe pod, fix pe linia graniței, Filarmonica Banatul a prilejuit o întâlnire cu muzica.
Muzică, Dunărea și Valurile Dunării de Iosif Ivanovici (clarinetist, dirijor și compozitor român de muzici militare și muzică ușoară. Creația lui cuprinde în majoritate dansuri (vals, cadril, polcă) și marșuri. Cea mai cunoscută compoziție a sa este valsul „Valurile Dunării”).
M-am întrebat, în timp ce băteam ritmul cu piciorul sâmbătă seara, nu sunt eu oare fericită acum?
Ba da, muzica și Dunărea au puteri asupra mea, muzica și Dunărea, altfel combinate, descriu desăvârșitul. Și omul are parte de multe altfel de momente, doar că este orb, orb de la ambiții, de la false valori și proaste interpretări ale cerințelor societății. Societatea cere din prima noastră zi de viață, dar nu dă sau dă prea puțin înapoi. Faima e foarte puțin, e foarte puțin cunoscută, unii dintre noi nici vecinătatea nu i-o cunoaștem. Dacă totuși avem norocul să trezim acel ochi interior, iar eu par să fiu o norocoasă, începem să luam viața bucată cu bucată, nimicim generalul, îl păstrăm ca o hartă după care să ne ghidăm, dar în rest păstrăm doar momentele, și frumoase, și urâte. Cu aceste momente, oricât de singuri suntem în fața morții, momentele astea ne ajută să înfruntăm mai ușor uitarea vieții. Unii ne uitam viața în timp ce trăim, dar există întâmplări, iar întâmplările aduc ceva, imbolduri, senzații, intuiții, iubiri.
Mi-as permite un sfat, să îmbrățișăm întâmplările. Iar pentru evenimentul de sâmbătă, îmi permit o mulțumire, le mulțumesc organizatorilor.
Exprimarea mea, îmi permit o mulțumire, vine de la faptul că le aplaud gestul, dar le condamn orgoliile, iar sâmbăta am fost înconjurați de Dunăre, muzică și orgolii.
La final, muzica, orgoliile, zumzetul s-au pierdut într-un foc de artificii, artificii care păreau să sperie stelele pe cer.