Am scutire, pentru absența mea de pe blog, am scutire. Duminică toată ziua am poftit la scoici, iar seara am mers să dau curs poftei. Ieri toată ziua nu m-am ridicat din pat. Mi-ar plăcea să zic că am profitat de trândăveală meditând. Nu s-a întâmplat. Seara însă, funcțiile organismului meu s-au echilibrat cumva și mi-am amintit de evenimentul de sâmbătă la care am participat.
Sâmbătă am ajuns la Bastion pentru lansarea cărții Istoria din cutia de pantofi de Daniel Vighi. Mă bucură nespus asemenea lansări. Un motiv îl constituie statutul, Daniel Vighi mi-a fost profesor. Un alt motiv, atmosfera. Am posibilitatea să recuperez amintiri din facultate când ajung în preajma mai multor profesori. Îmi place să-i salut zâmbind, să le precizez că mi-au fost profesori.
Un alt motiv stă în învățare. Încă mai am ce învăța de la ei. Sâmbăta aceasta l-am ascultat pe Daniel Vighi citind, iar apoi s-a pornit o dezbatere pe subiectul clădirilor de patrimoniu din județul Timiș. Am ascultat zâmbind, urmărind chipurile din jurul meu, am reținut gesturi și glume. Fără îndoială, s-au ridicat în salonul Vega de la Bastion niște probleme cu care se confruntă omul modern preocupat de istorie, de identitate, de cultură.
Îmi place să cred și să spun despre mine că am și eu asemenea preocupări. Activități nu am adunat, dar acum m-am oferit voluntar. Sunt voluntar, dar nu orice voluntar, ci voluntar oltean.
În ora aceea plină cu amănunte de patrimoniu, s-a vorbit despre străinii care locuiesc în Banat și nu au educația necesară pentru păstrarea patrimoniului. Străini pot fi numărați și oltenii.
Aș vrea să fac o precizare, eu am descoperit că sunt oltean când am venit în Timișoara la facultate. Acasă, undeva în Oltenia, părinții mei m-au educat să fiu om și uneori român, educația de român pornind dintr-o firmitură de amintire cu tatăl meu urlând și fluturând un steag cu o gaură în mijloc. La Timișoara, în primul an de studenție, nubilă și naivă, am descoperit că însemn ceva geografic. Acestui val de dispreț și respingere am făcut față cu și mai multă respingere din partea mea.
Îmi amintesc acum de Mihail Sebastian. În Jurnalul său experimenta o identitate mai tragică, dar oarecum asemănătoare. Ce putea fi el în perioada dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial în afară de evreu? Așa și eu, ce aș fi putut să fiu, pusă în fața unei respingeri, în afară de oltean?!
Am acceptat să fiu oltean, am învățat să zâmbesc când mi se spuneau bancuri despre olteni în care se excludea persoana de față bineînțeles.
Cu timpul, obișnuința poate, simțurile s-au domolit. Am păstrat doar respingerea. Nu-mi place Banatul, la fel cum Banatul nu mă place pe mine. Sâmbătă, ceva s-a activat, și am realizat că nu-mi face bine deloc această respingere, iar direcția nu este direcție, căci nu ajung nicăieri. Într-adevăr, Timișoara nu e casa mea, dar Timișoara, cu unii oameni, m-au ajutat să dezvolt o identitate cu cerințe obligatorii de bun simt, cultură, educație și spirit.
Nu văd în Timișoara cel mai frumos oraș, cel mai frumos oraș e Severinul, dar mi-e clară frumusețea Banatului. Am experiența ambelor orașe, și ambele numără miresme și miasme.
Momentan sunt aici și nu plec nicăieri, momentan simt și gândesc în spațiul bănățean, dar nu ca un străin, ci ca un om, ca un român.
Chiar să fie olteanul străin în Banat? Nu, firește că nu. Prejudecățile sunt puternice, mă lupt cu ele de 11 ani, dar acceptarea e stringentă în Banat. Să ne acceptăm români, să ne educăm în valori și să facem schimbări în numele omului. Eu asta cred că a vrut școala să mă învețe, cea de la Severin, și cea superioară de la Timișoara.
Să fim oameni, să fim.
