Omenirea se cam plictisește în civilizație. Cum arată un cetățean ofensat în Yemen?

Am început săptămâna în plină acțiune îndrăzneață. Am avut o programare la notar la ora 10. După 40 de minute de așteptare, am renunțat să stau în fața ușii închise. Am intrat și am anunțat că-mi explodează sânii. Îmi pare rău. Mi-am cerut scuze pentru întrerupere, dar limita a fost depășită. Copilul plânge, sânii pulsează cu violență. Notarul: Îmi pare rău. Eu: Îmi pare rău. Domnul care se afla în birou: Îmi pare rău.

Ne-a părut rău tuturor. Fiecare a verbalizat că îi pare. Ce a simțit fiecare nu știu. Nu știu exact nici eu ce simt. Uneori zilele par aproape normale și promițătoare. Am acceptat un proiect. O să vă povestesc despre în zilele care urmează. Are legătură cu Florin Alexandru și cartea acestuia, Magia despărțirii. M-au sunat cei de la Insidecor. Luni, în 22, vin să monteze rafturile.

Alteori zilele par că vin cu niște situații aproape imposibile. O bună prietena s-a infectat. Eu am avut contact cu. Am reținut fata acasă și m-am perpelit de la durerea de cap. Ce înseamnă? Vine pe fond emoțional? Am ieșit negativ la test.

Prin cap îmi umblă numele lui Yuval Noah Harari. În Sapiens notează, sper că nu mă înșel, că limbajul a apărut în viața oamenilor și pentru a bârfi. Limbajul ne-a diferențiat de animale. Limbajul ne-a înnobilat. Limbajul ne-a urcat în vârful piramidei. În prezent limbajul s-a transformat într-o armă sinistră. Ne atacă din interiorul nostru. Până de curând, limbajul a îndeplinit un rol de apărare. Nu de mult, limbajul a devenit beligerant. Are atitudinea Germaniei înainte de Al Doilea Război Mondial. Atacă pentru a face în ciudă. Cum anume găsiți decizia oamenilor de a interzice Pe aripile vântului sau de a modifica titlul unei cărți? Mă refer la Zece negrii mititei. Aproape totul este ofensator azi. Știu și eu câte puțin despre a te simți nedreptățit și umilit. Sunt olteancă și am studiat în Banat. Identific în tonul celuilalt când îmi lipește eticheta și simt insulta din cuvântul olteancă. Când zici oltean, negru sau țigan se declanșează niște stereotipuri. Credem că știm pe cineva pornind de la o realitate. În această realitate însă nu trăim în condiții de mediu identice. De aceea omenirea descrie o cunoaștere superficială. Pentru o cunoaștere de netăgăduit, e necesar să abandonăm clișeele. Oltean spune ceva. Negru spune ceva. Țigan spune ceva. Spun ceva, dar nu neapărat conform cu adevărul.

Adevărul, care o fi el și al cui o fi el, adevărul e înainte de toate personal, ține de faptul că omenirea se cam plictisește în civilizație. În Yemen e foamete. Dau un singur exemplu. Cum arată un cetățean ofensat în Yemen? Condițiile de viață ne-au transformat în niște copii exagerat de alintați. Asta cred.

Foto: Bogdan Mosorescu

Nimeni nu poate să iubească fără să-i fie respectate nevoile

13549258_1235488503127968_530357836_oM-am apucat într-o zi, foarte hotărâtă, să-mi creez un blog nou. Mă frigeau buricele degetelor de nerăbdarea de a scrie fără cenzură. În cap galopau cuvintele ca aproape în fiecare seară când mă așez să dorm.

O să scriu așa, o să formulez cu, o să mă bucur de anonimat. Cu Dunia îmi lipsește de multe ori maleabilitatea. Mă încearcă rușinea față de unele persoane admirate. Fără nume, aș avea șansa să scap de sintaxă, de semantică, de așteptări, de judecăți.

Nu afirm că aș fi eu fără Dunia, înaintez presupunerea că aș merge mai mult pe ceea ce simt. La capitolul simțiri, am ajuns să observ, să-mi identific nevoile, dar reacțiile rămân fără control de cele mai multe ori.

Mă gândesc că ar fi un fel de jurnal. Aș scoate din mine sentimente hidoase. Mă simt plină de răni. Ați auzit cum scheaună un câine când e lovit? Identic mă văicăresc eu în muțenia organelor interioare. Nu vreau să iert persoane care m-au îndurerat sufletește. Mă umplu de furie promisiunile nerespectate. Iar după nervi, mă cotropește deznădejdea.

Nu pot schimba trecutul. Îmi repet. Mă consolez cu realizări de caracter. Mă țin întotdeauna de promisiuni. Îmi place să mă aud vorbind, de ce nu, am strâns în mine mii de povești, dar nu-mi iau obligații pentru a mă face plăcută sau acceptată. Un motiv pentru care mi-a fost frică, încă îmi este, să zic Da la o căsătorie.

Premisa e falsă. Nu pot zice eu că promit să iubesc până la moarte. În primul rând iubirea vieții e o găselniță a romanticilor. Nimeni nu poate să iubească fără să-i fie respectate nevoile. La 33 de ani a devenit imposibil să confund nevoile cu iubirea.

Da, promit să te iubesc până la moarte.

Spune el, spune ea. El și ea, două părți. Întregul se modifică în funcție de evoluția părților, iar limbajul nu ne ajută să ținem pasul în epocă. Aș reformula. Fără promit. O să mă străduiesc, o să am grijă de tine, o să te respect, o să te ascult, o să te apreciez.

Există atâtea verbe și ne împotmolim în cel mai neinspirat. Provoacă reacții de mâhnire, de furie, de inutilitate, de nemulțumire. O promisiune o faci și te ții de ea. Divorțurile și despărțirile au demonstrat zădărnicia unui început de relație în fața preotului cu promit.

Pe blogul nou aș fi scris mai mult despre asemenea simțiri. Am renunțat la idee. O iubesc pe Dunia. Scorțoasă, distantă cu analfabeții, pedantă în percepția unora, multora, câți or fi, naivă, pretențioasă, cu aspirații de literat, curioasă de sexualitate, convinsă că viața e lipsită de sens, Dunia îndeplinește funcția de utilitate. Serviciile mi le aduc mie însămi cu asigurarea că fac ceva individual în generalul speciei.

Promit să rămân Dunia. Până când moartea ne va despărți.

Șoc cultural la 32 de ani

13077357_1191071404236345_918614249_nAm hotărât să nu mai vorbesc din auzite. Ăsta a fost un moment favorabil al vieții. Decizia a venit oarecum târziu, prin facultate.

Am început să verific. De ce cred asta, cum am ajuns să cred asta?!

Am scuturat verbul a fi al etniilor prima dată. Am crescut lângă un tată rasist. Am privit evreii, țiganii, negrii, nemții, italienii, pe cât a fost cu putință, prin filtru personal. M-am îndrăgostit de Mihail Sebastian, am conversat cu țiganii, am admirat actori de culoare, am citit istorie, am vizitat Italia.

Cu o asemenea decizie nobilă și umanistă, există convingeri care rămân înfipte în noi fără să ne dăm seama. Ultima căpușă înfiptă în raționament de care am devenit conștientă conține o antipatie. Mereu m-am referit la italienii adulți de sex masculin ca fiind niște crai ofiliți. Le cer scuze. Dar să nu galopez în poveste.

Am notat căpușă. Mi-am ales cu grijă parazitul. O căpușă se înfinge în carnea noastră, trăiește cu noi, ne îmbolnăvește și are puterea să ne ucidă. La fel fac convingerile. Se înfig, există individual, ne infectează și ne nimicesc.

Ce am avut eu cu italienii? Cu acei bărbați cu vârsta cuprinsă între 45 și 60 de ani să-i numesc crai ofiliți?! Mă deranja pretenția lor pentru carnea fragedă a tinereții. Găseam umilitor acordul duduilor de a le sta alături. Exista o gâlceavă în mine fără ordine.

Am purtat convingerea asta până de curând. S-a întâmplat să mă așez la o terasă în aglomerata Romă. Să-mi păstrez ochelarii fumurii pe nas, soarele sfredelea. În fața mea ședeau două doamne. Ca să înțelegem diferența la nivel de limbaj, un limbaj social aici, sunt doamne în Italia, în România ar fi două babe.
Amândouă aveau în jur de 80 de ani, poate mai mult. Pielea oxidată până la stafidire arată convingător timpul scurs de la naștere. Slăbirea excesivă a pomeților și a încheieturilor mâinilor m-au atras și mi-au provocat un șoc cultural.

Femeile alea, babele alea simțeau viața, și-o doreau în toate zbârciturile lor. Fiecare sorbea dintr-un pahar cu gheață puțin coniac. Am dedus lichidul după culoare, pahar și cantitatea redusă. Ce drept am avut eu să fac bărbații de 45 de ani italieni crai ofiliți? Ei la 40 de ani își încept viața. O simt și o afirmă inclusiv prin hainele caraghioase. Nu m-am rușinat de convingerea mea, de greșeala în care am persistat atâția ani fără să mă chestionez vreodată. Rareori poți justifica antipatiile.

M-am necăjit ca persoană educată ce pretind că sunt. Le-am zâmbit doamnelor cu bunăvoință. I-am dat surâsului semnificații. Am pus în ele scuze și păreri de rău.

Am rămas cu o bucurie. Am mai smuls din mine un parazit, o convingere. Mi-a trebuit un șoc cultural să devin conștientă. Mă simt mai ușoară sufletește. Pe cele două doamne le păstrez într-o imagine sacră, să mă inspire întru venerația bătrâneții mele destul de îndepărtate.

Acesta este un alt moment favorabil al vieții.

Nu fă ca la radio şi televiziune, vorbeşte corect

10561830_865972770079545_8462134905126880019_nCa un subtitlu:

NU FACE.

Îmi place sau nu, Mara îmi cere să privesc cu ea la desene. După un an întreg cu Sponge Bob, îmi repet, când poftesc la turtiţe Krusty krab, că nu au corespondent în realitate. Da, mi s-a întâmplat de câteva ori!

M-am distrat prima dată. A doua oară m-am încruntat, iar într-o zi m-am întrebat dacă să-mi fac griji. Mi-am revenit în urma unei greşeli de gramatică.

Pe lângă Sponge Bob, urmăresc şi Sirenix, Alvin şi veveriţele sau Spioanele. La Sirenix am auzit prima dată.

Nu fă asta, nu fă asta! Apoi am devenit atentă. Nu fă, nu fă, nu fă în toate filmele de animaţie. M-am indignat. Încă o revoltă sufletească în zbuciumul de toate zilele. Lângă Mara am încercat să vorbesc o limbă curată şi corectă. Anii petrecuţi acasă sunt elementari, şcoala vine să completeze. Am crezul acesta, unicul păstrat. Omul e format până la 5 ani, la şcoală, în adolescenţă, în viaţă, scoate ce a introdus.

Desenele, cu greşelile lor frecvente de gramatică, fixează în memoria copiilor un anumit limbaj, cu accent pe ascultător.

Lumea se confruntă cu foamea, războaiele şi imigranţii, dar lumea mea suportă o depreciere a limbii cu o atitudine indiferentă. Că sunt desene, că majoritatea aşa se exprimă sau marea majoritate, că studiourile fac traducerile şi angajările! Uite aşa pleonasmul şi tautologia ajung lecţii plictisitoare şi inutile în manualele şcolare. Un manual nu rezistă în faţa inteligenţei unei instanţe ca mama sau tata care se fac înţeleşi şi plătesc cursuri de limbi străine.

Rândurile de mai sus, exerciţiu de ironie.

Mi-am zis şi o să pun în practică, indiferent de rezultat, că o să scriu celor de la studioul de la Oradea. Acolo am înţeles că se fac traducerile pentru canalele de copii.

Nu primesc sfaturi cu nu fă asta, nu o să schimbi nimic!

Ascult cuminte şi zâmbitoare încurajări.

Fă asta!

Zic!

Educația nu ți-o mai poate lua nimeni

12570847_944878215593396_1027714999_nCam de o oră ascult Wagner. Cică ar fi fost un decadent. A ținut cont, la vremea lui, de gustul maselor.

Societatea actuală abia digeră muzica lui Wagner. Ascultăm Antonia și Carla`s dream. Niște decadenți prin artificialitate și alteritate.

Ce să ne facem cu gustul și cum să-l educăm? Am apucătura de a umbla pe la lansări de cărți. Prin facultate am început. Mă simt între prieteni la asemenea evenimente chiar dacă nu cunosc personal persoanele prezente. Suntem aceleași fețe. Variabila constă într-un număr de studenți.

Nu mă mir, dar mă tot întreb de ce întâmplările astea de mare însemnătate rămân fără ecou. Am participat la o lansare de carte eveniment pentru orașul Timișoara, Literatura Banatului. Istorie, personalități, contexte de Cornel Ungureanu. Sala plină, cu participarea primarului Nicolae Robu. Am privit cercetător în jur: aceleași chipuri, dar mai multe, laolaltă adunate de personalitatea lui Cornel Ungureanu.

Oameni proaspeți, fără apucături de a umbla pe la lansări de cărți, nu am zărit. Literatura e un moft, unul nobil și plictisitor pentru epoca gadget-urilor. Nu împărtășesc părerea, mă străduiesc să le fac posibile împreună.

Cărțile, de literatură sau specialitate, educă. Educația nu ți-o mai poate lua nimeni. Un fel de a fi distins. Limbajul poate purta o rochie neagră și perle în funcție de exprimare. Unele femei poartă lycra, altele mătase.

Lipsa de instruire, ignoranța ne fac să vorbim lycra. Nesatisfăcător pentru cei care iubesc și practică frumosul.

Frumusețea nu e reprezentată numai de trup. La un moment dat deschidem gura. Ce iese din gura ta, superbă domnișoară? Dacă ești olteancă, și eu sunt, și te aud rostind fusăi, mă mișc ușor de la neplăcere. Te privesc altfel. Haina recomadă, mâinile, părul și dinții, dar și limbajul.

Am un cult pentru unele haine, dar iubesc cu aceeași pasiune rostirea. Prin activitățile culturale, la care am participat fără rușine, da, unii se simt jenați să fie văzuți cu o carte în mână, mi-am format intenționat și sistematic modul de exprimare.

Pot să vorbesc cu regi, cu baroni, cu medici, cu profesori, cu doamnele de la piața, cu elevi, cu oricine. Într-o conversație cu un baron, am avut curajul să-l privesc în ochi. La nivel de limbaj, amândoi dețineam titlu.

A fost la Timișoara o lansare de carte eveniment, a lui Cornel Ungureanu. Or să mai urmeze. O să le anunț pe blog. O să caut cu privirea oameni proaspeți. O să vă identific și o să vin să mă prezint,
Paula Dunia, reverențe!

Foto: Mile Sepetan