Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "linişte"

SUFLETUL NE UMFLĂ

De 26 iul., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

O înmormântare ocupă un loc fruntaș printre primele mele amintiri. O vecină care locuia pe o stradă paralelă a murit într-o zi de vară. Simt și acum canicula. Îmi ardeau buricele degetelor de la monedele aruncate pe drum în urma mortului. Mă repezeam, eu și alți copii de care nu-mi amintesc, să ne burdușim buzunarele. Distracția copilărească în contrast cu durerea adultă. Frica. O clipă nu mi-am aruncat ochii asupra mortului. Coșciugul singur mă băga în sperieți.

Și înmormântările au continuat. Spectacolul dat în jurul morții atrăgea atenția. Am privit lung după o mașină care căra un coșciug. M-am holbat la poza mortului legată la un colț cu mătase neagră. Muzica îți pătrundea în circulația sângelui. Mă văd acolo.  Nemișcată în stradă, înspăimântată, îngrețoșată, acuzându-mă: de ce eu îmi continui viața?  

Ani de zile nu am fost capabilă să privesc morții. Nu i-am ocolit. Am pierdut oameni dragi. Am stat lângă, imaginându-mi cum se trezesc. De fiecare dată cu circulația sângelui învolburată.

Primul mort pe care l-am privit eliberată de frică a fost bunicul meu. Am stat lângă el. Am plâns. Umerii mi-au atras atenția. Toți morții se restrâng în spațiu. Sufletul ne umflă, se pare. Hainele le par mari. Apoi, trupul, care a adăpostit persoana dragă nouă, ne vâră sub nas liniștea. Grija de a fi om s-a sfârșit.  Nici o forță exterioară nu mai mișcă, nu mai determină, nu mai condiționează.

Această liniște desprinsă de la morți îmi revine iar și iar ca imagine. Umerii rigizi și restrânși, somnul, nemișcarea. Când dau cu aspiratorul, când întind rufe, când mă asaltează notificările cu reduceri. Nici o grijă. Moartea grijilor. Prin moartea fizică.

Cum să obțin liniștea, acea liniște, cât timp rămân o persoană, cât timp o să mă semnez Dunia?

Amintindu-mi, poate, să privesc cerul mai des. Ieri am admirat frumusețea spontană a cerului plin de cumulus. Și tocmai acea frumusețe mi-o copiez în casă prin estetică: tablouri, printuri și sculpturi. Înconjurată de frumos mă apropii de liniște, dar având suflet, trupul mi se mărește în spațiu.

În apartamentul meu am dimensiunile împăratului-zeu, Leto Atreides, din Dune. Cine îmi trece pragul își face loc cum poate de trupul meu. E liniște.

Și așa realizez: ies tot mai rar din casă.

Foto: Bogdan Mosorescu

Text scurt înainte de somn

De 23 iun., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Aștept seara. Mă trezesc. Trebăluiesc. Aștept. Până acum Mateiu se retrage la nani devreme. După șase jumătate, oricând. Până la nouă mă tot solicită. De exemplu astă seară. A adormit la șapte jumate. M-am ridicat. Am mers să clătesc o farfurie rămasă în chiuvetă. M-a chemat. M-am ridicat. Am intrat la duș. M-a chemat. M-am ridicat. Mi-am pus șosetele cu parafină. Liniște.

Scriu aceste rânduri. Enumăr fapte lipsite de glorie și strălucire. În același timp mă compar cu Dunărea la apus: caldă, liniștită, impunătoare.
Aștept seara să scriu. Aleg să dorm. Sunt tot în acest punct. Mi-e somn. Mi-e somn.

Revin.

Foto: Bogdan Mosorescu

Liniștea, un simptom

De 26 apr., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13059663_1191778960832256_399927150_nO izbi în față. O mișcare scenică prin lentoare. Își lăsă capul ușor pe spate și strâmbă din nas.
Aerul era sufocant. Bătea soarele în ferestre, iar încăperea devenea o seră. Fructele și florile îi împrumutau aromele și mirosurile, dar fără să facă o favoare locului sau persoanei care deschidea ușa.

Se duse pușcă spre geamuri. Călcă pe petale de bujori, iar tălpile goale transmiseră un fior. O senzație de rece și ud. Se opri. Ridică un picior. O talpă colorată, roșu spre violet. Iar strâmbă din nas. Dădu drumul piciorului din strâmtoarea mâinii.

Deschise fereastra și se aplecă în față. Inspiră. Își ținu respirația câteva secunde și închise ochii. Cât e până jos? Poți să mori de la o asemenea înălțime? Un stejar mare și bătrân nu îi permitea pământului să se facă văzut. Ce straniu! Muma lui, muma stejarului, iar stejarul îi ascunde chipul. Te poți referi la pământ altfel? Nu simți pământul când rostești mamă, dar ce emoție când înlocuiești mamă cu mumă!

Ce gânduri! Oare de unde îi vin?! Un porumbel s-a așezat pe pervaz. Un revanșard. Penele din jurul gâtului îi sunt înfoiate și se mișca în stânga și în dreapta ca un înfumurat.

Femeia ridică capul. Undeva în stejar s-a întâmplat ceva. Sau poate la un pervaz de la blocul de peste stradă. Cui îi afișează aroganță porumbelul de la fereastra ei? Nu zărește nimic în jur, nu sesizează nici o mișcare, dar e sigură că undeva există un alt porumbel sau o porumbiță.

Se retrage de la fereastră. Privește peste umăr. Numai petale pe parchet. Tălpile! Și pe tălpile ei. Trebuie să scoată aspiratorul, să dea cu mopul, să. Afară verdeață, răcoare, păsărelele cântă. În cealaltă cameră se află pruncul și aspiratorul.

Privește din nou stejarul. Mai măsoară cu privirea distanța până jos. Porumbelul dispăruse. Ciripitul încetase. Asta ar putea fi liniștea. Nu o cunoaște. Ea are mereu un vâjâit în ureche. E o boală. Simptomul, tinitusul, o face să perceapă sunetul în ureche. Meniere, bolii, îi datorează vertijurile și scăderile de auz. Fix ca acum.

Poate să fie liniștea. La ea e un simptom.

Plânset. S-a trezit fetița.

A trata orice ca pe un sfârşit de lume

De 16 feb., 2016 2 Trăiri afective ale mele , , , 0

carte 046În sfârşit e linişte. Am scăpat de zgomot şi de furie.

Zgomotul şi furia, William Faulkner. Îndemn la lectură.

În mine e linişte. La exterior prezint un ritm al surescitării. Mă plictisesc determinaţiile unor persoane cu care intru în contact. A trata orice ca pe un sfârşit de lume a devenit prea obositor. Alunec în indolenţă.

Bolile pot fi şi pot aduce sfârşitul. Accidentele pot fi şi pot aduce sfârşitul. Restul, includ aici plata facturilor, o inundaţie a băii, o maşină de spălat stricată, o haină pătată etc, ţine de un stil de viaţă.

Stilul de viaţa se poate termina şi el. Mă refer aici la o etapă. De la A la B sau de la A la Z. Prăpădirea stilului are autonomie în faţa vieţii. Viaţa merge înainte, stilul nu.

Am o vecină mahalagioaică. Se ceartă cu lumea, aproape toţi îi ştiu de frică. În şase ani, vecina mi-a oferit posibilităţi să mă irite, să mă sature de o atitudine, să mă plictisească. Săptămâna trecută o ţeavă spartă ne-a pricinuit disconfort. Larma din jur, cu vecina arţăgoasă, mi-a permis un discurs sarcastic. Am pişcat cu o purtare răzvrătită. Cu cât ţinuta îmi era mai clocotitoare, cu atât simţeam cum mă înfior de plictiseală în mine.

În mine, sastiseală.

În mine e linişte. La exterior încă reacţionez. Plictiseala mă zăpăceşte, mă lasă fără vlagă. În punctul ăsta am ajuns.

Linişte şi furie. Eu simt şi una, şi cealaltă.

Eu sunt liniştea şi furia.