În sfârşit e linişte. Am scăpat de zgomot şi de furie.

Zgomotul şi furia, William Faulkner. Îndemn la lectură.

În mine e linişte. La exterior prezint un ritm al surescitării. Mă plictisesc determinaţiile unor persoane cu care intru în contact. A trata orice ca pe un sfârşit de lume a devenit prea obositor. Alunec în indolenţă.

Bolile pot fi şi pot aduce sfârşitul. Accidentele pot fi şi pot aduce sfârşitul. Restul, includ aici plata facturilor, o inundaţie a băii, o maşină de spălat stricată, o haină pătată etc, ţine de un stil de viaţă.

Stilul de viaţa se poate termina şi el. Mă refer aici la o etapă. De la A la B sau de la A la Z. Prăpădirea stilului are autonomie în faţa vieţii. Viaţa merge înainte, stilul nu.

Am o vecină mahalagioaică. Se ceartă cu lumea, aproape toţi îi ştiu de frică. În şase ani, vecina mi-a oferit posibilităţi să mă irite, să mă sature de o atitudine, să mă plictisească. Săptămâna trecută o ţeavă spartă ne-a pricinuit disconfort. Larma din jur, cu vecina arţăgoasă, mi-a permis un discurs sarcastic. Am pişcat cu o purtare răzvrătită. Cu cât ţinuta îmi era mai clocotitoare, cu atât simţeam cum mă înfior de plictiseală în mine.

În mine, sastiseală.

În mine e linişte. La exterior încă reacţionez. Plictiseala mă zăpăceşte, mă lasă fără vlagă. În punctul ăsta am ajuns.

Linişte şi furie. Eu simt şi una, şi cealaltă.

Eu sunt liniştea şi furia.