Am povestit pe blog că i-am adresat o întrebare lui Dan Puric la un eveniment la care a fost invitat să vorbească despre dragoste?
Și dacă am povestit, și dacă nu am povestit, să vă spun ce întrebare am formulat.
De ce, domnule Puric, promovați cu intenție inactivitatea și pasivitatea intelectualului român față de problemele cu care se confruntă societatea românească?
Înainte de întrebarea propriu zisă am menționat de Lucian Blaga, de Trilogia culturii, de teoria lui conform căreia românul s-a opus întotdeauna cotropitorilor prin inactivitate. Trec sub tăcere bâlbăiala mea, faptul că am încurcat titlul cărții, roșeața din obraji, gluma lui Dan Puric care s-a prefăcut că părăsește scena și răsetele din sală.
Mai amintesc întoarcerea lui în sala, privirea cu care m-a fixat și m-a întrebat:
Așadar, domnișoară, dumneavostră sunteți de părere că sunt inactiv?
Asta s-a întâmplat anul trecut, parcă. Între timp, tot mai des, am meditat, dar am și conversat pe tema: identitate românească, spirit românesc.
Ce înseamnă să fii român?
Ce înseamnă să fii profund ortodox?
Uite aici mă pierd cu firea. Aș vrea să fiu capabilă să răspund la prima întrebare, dar la a doua refuz cu încăpățânare să mă gândesc. Profund ortodox mi se pare doar o formulare emfatică a unor duhovnici nerespectabili.
La prima întrebare.
Ce înseamnă să fii român?
Când mă gândesc la esența românului îmi apar instant numele următoare: Constantin Noica, Lucian Blaga, Tudor Gheorghe. Pe primii i-am simțit români când i-am citit, pe Tudor Gheorghe când l-am ascultat.
Să fii român înseamnă, printre altele, un spirit puternic creator. Polemicile din jurul culturii minore, culturii majore constituie un subiect separat. E un joc pe care românul actual îl refuză: jocul cu realitatea lui istorică, cu trecutul.
Pentru a te înțelege azi, ai nevoie să-l cunoști pe cel de ieri. Românul, în istorie, cel mai mult s-a apărat. S-a apărat, nu a cucerit. Poziția, fie economică, fie politică, fie geografică l-a obligat spre o anume adaptabilitate. Însușirea de a te adapta ține de supraviețuire. În istorie am supraviețuit. De la Blaga, știu că românul când s-a confruntat cu oricare dintre cotropitori s-a opus rămânând inactiv, nu a permis să fie asimilat, dar s-a lăsat influențat.
E adevărat, influențele ne-au pierdut poate mai mult ca un întreg proces de asimilare. Personal consider că turcii și rușii nu ne-au făcut nici un favor, părți din țara asta mă ajută să demonstrez că simt corect.
Adoptând inactivitatea, căci am acceptat teoria blagiană, românul a continuat să se exprime. Aleg exemplul bordeielor. Bordei, dar un bordei pitoresc, orice încăpere a țăranului atrăgea atenția prin pânze țesute și colorate. Românul și-a decorat sărăcia.
Întorcându-mă din nou la întrebare, ce înseamnă să fii român, lansez o altă întrebare: înainte de a dobândi o cetățenie europeană, cum se intenționează, nu ar fi de preferat să cunoaștem ce înseamnă cu adevărat să fim români?
Să fim români și abia apoi europeni, cred eu. Identitate în diversitate, asta a promovat Comunitatea Europeană, nu abandonul propriei identități în favoarea unei identități europene. Aici, pe continentul ăsta, popoarele s-au format asemenea aluatului de cozonac, au stat mult timp la dospit, nu e ca la americani unde poporul e copt parcă în foetaj. Nu emit acum o judecată, doar împărtășesc părerea că extracția unei măsele e mai dureroasă ca a unui dinte de lapte.
Ce înseamnă să fii român?
Să reîncepem să ne jucăm cu istoria, cu trecutul, să aprofundăm ceea ce înseamnă românesc, să cercetăm adânc, până în abis pentru a înțelege motivele românului de ieri pentru a putea corecta românul de azi.
Mi-ar părea rău să fiu acuzată de idealism și naivitate, a-ți cunoaște propria istorie ține de aceeași însușire de a fi adaptabil și nu manipulat.
Azi românul e manipulat. Mâine poate să probeze trezirea și luciditatea.
Desteaptă-te române, așa e imul nostru, nu?
Cultură minoră, cultură majoră
Mi-a trebuit timp, mult timp, să sfârșesc cartea lui Blaga, Trilogia culturii. Când am așezat coperta peste cele 600 de file am simțit nevoia să fac o mărturisire aici pe blog. În plin entuziasm, am mâzgălit câteva rânduri despre impact. Trilogia culturii a avut impact în mine. Două cărți au produs mutații în simțurile și rațiunea mea, Crimă și pedeapsă și Trilogia culturii.
La 16 ani, Crimă și pedeapsă a reușit să-mi schimbe ochii. Un om se poate schimba, poate parcurge etape în viață, poate evolua sau involua, un om poate deveni bun, deși a fost cunoscut rău.
La 16 ani, stăteam în stația de autobuz și priveam o tânără femeie din fața mea. Mă întrebam într-o stare jalnică de disperare cum a ajuns la vârsta de 26, 27 de ani. Eu mă simțeam incapabilă să trec de 16 ani.
Între timp, am ajuns la 29 și l-am descoperit pe Blaga, am descoperit învățăturile lui, o parte din ele. Dacă Dostoievski m-a umplut de jale, Blaga mi-a dat o verticalitate. M-am ridicat în picioare după ce am sfârșit cartea și am pășit în față cu încredere în mine și în forțele mele intelectuale. Nu m-am simțit specială, ci capabilă, capabilă să fiu, nu doar să exist.
Și în această existență a mea întru mister și revelare, simt că am o datorie, să dau mai departe unele dintre învățăturile lui.
Acum o să scriu despre cultura minoră, cultură majoră.
Culturile minore poartă și numele de culturi etnografice, iar culturile majore sunt denumite și culturi monumentale.
O primă deosebire între cele două culturi stă pe temeiul unui criteriu exterior, dimensional, dar fiind exterior, nu e decisiv.
O cultură minoră se menține pe planul unor plăsmuiri sau creații de dimensiuni mai mărunte, cultura majoră ar putea fi identificată în creațiile hiperdimensionale.
O cultură minoră poate foarte bine să îmbrățișeze creații de proporții impresionante, cum sunt epopeile populare, iar culturile majore pot avea și creații care nu întrec propozițiile unui cântec popular.
Să reținem, vârstele culturii nu au nimic de-a face cu vârstele omului, dar putem să folosim copilărie și maturitate ca și concepte care servesc la o mai bună înțelegere a celor două culturi.
Vârstele pot fi privite ca faze etape, fără de axă proprie, dar și ca structuri autonome.
Copilăria ca etapă poate fi privită ca o pregătire a maturității, o fază provizorie, maturitatea este și ea, ca etapă, doar o deltă în care se varsă copilăria.
Ca realizare autonomă, copilăria își are structurile ei unice, incomparabile, datorită cărora încetează de fapt de a mai fi o simplă fază provizorie. Maturitatea își are ți ea felul său autonom, structurile sale ireductibile.
Că o cultură minoră nu este o vârstă copilărească a unei culturi se dovedește prin faptul că o cultură minoră poate să dăinuie mii și mii de ani, să devină atemporală, fără să mai adopte vreodată altă structură.
Cultura minoră nu este întâia vârstă a unei culturi, destinată să se maturizeze încetul cu încetul.
Cultura este obiect de creație umană, nu subiect organismic independent.
Cultura minoră poate să dăinuie și să se perpetueze indefinit.
La fel, cultura majoră nu este vârsta inevitabilă a maturității unui organism cultural suprapus omului, o cultură majoră este creată prin darurile și virtuțile maturității omului.
Omul, în calitatea sa de creator de cultură își realizează plăsmuirile fie prin darurile și structurile copilăriei, fie prin cele ale maturității.
O cultură minoră și o cultură majoră pot să fie până la un punct realizările plastice ale uneia și aceleiași matrice stilistice, în cazul acesta cultura minoră nu reprezintă copilăria, iar cultura majoră nu reprezintă maturitatea.
Cultura majoră nu este apogeul sau piscul celei minore, căci ambele culturi au apogeele lor de sine stătătoare.
Copilăria ca structură e imaginativă, pasiv deschisă destinului, spontană, naiv cosmocentrică, de o fulgurantă sensibilitate metafizică, improvizatoare de jocuri, fără simțul perenității.
Maturitatea e în primul rând volițională, susținut și metodic activă, ea se afirmă în fața destinului, își organizează un câmp de înrâurire, e expansiv-dictatorială, dar și măsurată din prudență, e rațională, are simțul perspectivei și al trăiniciei, e constructivă.
O cultură minoră e creată de oameni maturi, care însă în calitatea lor de creatori de cultură stau într-un fel sub zodia copilăriei, iar într-o cultura majoră e făcută de oameni de orice vârstă, care stau sub zodia maturității, Mozart, Rimbaud, Ioana d Arc, deși copii, sunt creatori de istorie și cultură majoră.
Ar mai fi de scris, dar prefer să pun punct, mi-e teamă de textele lungi, mi-e teamă că nu le acord nici o șansă în existență din cauză de lungime. Mi-ar plăcea să cred că o fixare a acestor diferențe dintre cele două culturi mai liniștesc românul frustrat de cultura minoră.
Cultura minoră nu trebuie înțeleasă peiorativ.
Sper să aveți răbdare cu textul, eu am avut răbdare cu Trilogia și mă simt un om cu un puternic destin creator în cultura mea minoră.
Trilogia culturii
Am un bun prilej de mândrie.
Am sfârșit Trilogia culturii de Lucian Blaga. Lectura asta m-a schimbat. Mă gândeam acum la caracter și personalitate, ale mele bineînțeles. Caracterul s-a rafinat, iar personalitatea a devenit mai puternică, în privire găsiți subtitrarea. Ochii mei nu arată că sunt trufașă, ochii mei poartă trufia ca pe ceva separat de mine. Mi-aș dori nespus parteneri de dialog despre această carte, despre dor, cultură, categorii, inconștient.
O să aștept, așa cum cunoașterea m-a așteptat pe mine.
Leagănul
Deoarece ieri am vorbit de Leagănul lui Lucian Blaga, mă simt datoare să pun azi pe blog întreaga poezie.
Lucian Blaga – Leagănul
Eram așa de obosit
și sufeream.
Eu cred ca sufeream de prea mult suflet.
Pe dealuri zorile își deschideau pleoapele
și ochii înroșiți de neodihnă.
Pierdut – m-am întrebat:
Soare,
cum mai simți nebuna bucurie
de-a răsări?
Și-n dimineața-aceea fără somn
cum colindam cu pași de plumb
într-un ungher ascuns am dat de-un leagăn.
Păianjenii-și teșeau în el măruntele lor lumi,
iar carii-i măcinau tăcerea.
L-am privit cu gândul larg deschis.
Era leagănul
în care-o mână-mbătrânita azi de soarta mea
mi-a legănat
întâiul somn și poate-ntâiul vis.
Cu degetele amintirii
mi-am pipăit
încet,
încet,
trecutul ca un orb
și fără să-nțeleg de ce
m-am prăbușit și-n hohote
am început să plâng deasupra leagănului meu.
Eram asa de obosit
de primăveri,
de trandafiri,
de tinerețe
și de ras.
Aiurind mă căutam în leagănul bătrân
cu mâinile pe mine însumi
– ca prunc.
Autoritatea catolicismului, libertatea protestantismului și organicul ortodoxismului
Eu sunt ortodoxă.
M-am născut într-o familie de ortodocși.
Mamaie m-a învățat Înger, îngerașul meu.
La școală am învățat o brumă de religie.
La televizor am urmărit desenele Cartea cărților.
La liceu s-a întâmplat ceva.
Nu-i ascultați pe martorii lui Iehova. Adventiștii sunt sâmbetiști. Catolicii au bănci în biserici. Înmormântările ortodocșilor sunt barbare.
Am ascultat în jurul meu și am mers mai departe ca ortodoxă. La facultate, mi-am făcut prieteni baptiști și catolici.
Ieșeam la suc pe vremea aceea ortodocși, catolici, baptiști, adventiști, penticostali. Isus e unul singur.
În ani, am observat la prietenii mei ortodocși o simpatie pentru Biserica Catolică. Am primit propuneri să mergem la slujbă, căci slujbele lor sunt mult mai frumoase.
Eu nu merg nici la noi la slujbă, de ce aș merge la catolici? am întrebat.
Am rămas fidelă unei religii pe care nici măcar nu o cunosc, nici nu știu dacă îi împărtășesc învățăturile. Această neștiință a mea m-a rușinat în a prefera o altă religie. Cum să prefer ceva în detrimentul altcuiva dacă nu cunosc?
S-a nimerit să fiu româncă, s-a nimerit să mă nasc într-o familie, s-a nimerit să fiu ortodoxă. În capul meu, trebuie să mă împac cu aceste alegeri cosmice. Neîmpăcarea frânge echilibrul ființei.
Iar cartea, pentru a nu știu câta oară, m-a ajutat să înțeleg religia. Lucian Blaga, în Trilogia culturii are un capitol intitulat Spiritualități bipolare.
Cu limbajul lui pretențios și dens a reușit totuși să mă facă să înțeleg unele aspecte ale religiei.
Am înțeles pentru prima dată categoriile pe care se împart religiile.
Catolicismul preferă categoria autorității sacral-etatiste: statul, ierarhia, disciplina, supunerea, militarea pentru credință.
Protestantismul preferă categoria libertății: independența convingerilor, deliberarea, problematizarea, hotărârea, datoria, fidelitatea.
Ortodoxismul prefera categoria organicului: viața, pământul, firea.
După aceste categorii apar chiar și concepțiile despre biserică, pentru catolic, biserica e un fel de stat cu un spirit autoritar și ierarhic, preotul este închinat intereselor organizației.
Catolicul înțelege biserica ca stat universal.
Pentru protestanți, biserica este o comunitate adițională a indivizilor, atmosfera protestantă favorizând inițiativa individuală, creația originală a insului. Mediul protestant e foarte prielnic unei gândiri laice.
Ortodoxul a dezvoltat despre biserică o concepție de natură organică. Biserica e un organism, ca o unitate a totului, în care e cuprins nu numai omul, ci și viața și creatura vegetală. Individul participă la totalitatea bisericii.
La ortodocși, toți sunt vinovați pentru faptele tuturor, așa cum scrie Dostoievski în Frații Karamazov.
Cu aceste categorii, catolicul, protestantul și ortodoxul și-au edificat și concepțiile despre națiune, individ, cultură.
Dar eu mă opresc aici.
Eu sunt ortodoxă, nu am ales, dar încerc să devin în această religie ceea ce își doresc toate religiile, să fiu un om bun și drept.
