Aseară am scris un text splendid. Asemenea mie, sunt convinsă că foarte mulți au scris și scriu.
De fapt nimeni nu scrie nimic, doar formulează în timp ce-și împinge capul mai adânc în pernă. Pernei mele, dacă i-aș putea smulge gândurile de aseară, aș putea să vă demonstrez că într-adevăr textul descria splendoarea.
Era vorba despre Mara, porneam de la ea, iar apoi analogiile se întreceau în magia cuvintelor.
Seara simt această magie a cuvintelor, seara simt și căldura care îmi cuprinde interiorul. Seara, când las în așteptare tot ce înseamnă exterior, și rămân doar eu, mă cuprind cu mâinile de umeri într-o scurtă, dar puternică îmbrățișare. Mă îmbrățișez și îmi sărut uneori umărul.
Un gest de recunoștință, de mulțumire că sunt așa cum sunt. Nu s-a întâmplat să fiu, sunt cum am ajuns.
Un om care stă drept în fața defectelor, în fața calităților. Nervii încă mă doboară.
Dar în această etapă a vieții, pot să-mi iau răgaz și s-o privesc pe Mara. Mă uit la ea până mă întreabă: țe, mama, țe? Și atunci îi zâmbesc și îi spun că o iubesc. Alteori o privesc cum doarme. La 3 ani jumate, deja e un mic Gulliver în pat. Sunt fericită s-o privesc, să-i sărut obrazul, s-o miros. În minutul acela știu că tot ce a fost bun în mine a luat cea mai bună direcție, copilul meu.
Și sunt mulțumită.
Bineînțeles că dimineața, că acum când scriu, nu mă mulțumește doar maternitatea, dar las povestea aici, în fericirea mea de mamă.
Floarea soarelui, știi tu, Van Gogh
La o distanță mică, revin cu un text despre Mara. Sunt mamă de 3 ani, dar am încercat să nu umplu blogul cu experiența mea de născătoare, ci doar să completez uneori, prin scris, desăvârșirea.
E ceva desăvârșit în a fi mamă, cum este și ceva care te privează de o anume libertate, dar unele momente cu copilul nu compensează pierderea libertății, ci o anulează.
Față în fată cu copilul, zâmbind și recuperând zâmbete, ești iubire, ești creație, ești un tot, ești fără întrebări.
În clipa asta suspendată, trupul devine neputincios în fața senzațiilor, mai ales că nu recuperăm nici o amintire, ci rescriem ființa.
Am revenit din excursia mea cu trenul, cu două albume, unul despre Van Gogh și unul despre Dali. Le-am răsfoit cu Mara, cu o preferință, și a mea și a ei, pentru Van Gogh. La Van Gogh culoarea izbește, iar subiectele mundane, cartoful de exemplu, pune copilul față în față cu familia, cu activitatea casnică, cu un firesc al vieții.
Privind imaginile din album, împreună sau separat, Mara poposește tot timpul la o țărancă care meditează, la floarea soarelui și la cartofi. Eu revin mereu cu întrebări.
Cum stă doamna care gândește?
Mara duce degetul la obraz.
Cine a pictat floarea soarelui?
Spune tu, mama.
Acest spune tu, mama, repetat și iar repetat, m-a făcut oarecum să abandonez. Iar într-o zi, trecând cu Mara pe lângă mai multe florării, fata s-a oprit.
Mama, floarea soarelui.
Da, mama, da. Și am împins-o ușor de spate să înainteze, căci trebuia să ajungem într-un anume loc.
Mara nu s-a lăsat dusă și m-a privit mirată.
Dar mama, floarea soarelui, știi tu, Van Gogh.
Eh! Momentul acela.
În momentul acela am privit-o. Până să o laud, privirea mea i-a spus tot, căci descriam o secunda a vieții mele desăvârșite.
Nu cred că un nume de pictor înseamnă ceva pentru educația ei, dar expunerea ei la culoare, mai ales la culorile lui Van Gogh, semnifică un punct de plecare într-un anume fel de a fi, un fel de a fi uman, culoarea te face uman.
De ale Marei
Un text ușor de luni dimineață.
În ultimele zile am observat la fata mea o reluare de caractere, al meu și al tatălui ei. Firește că este vorba de genetică, o știință de care nu am habar, dar care mă fascinează.
O să povestesc totuși despre mamă, despre tată prin comportamentul ei.
Mara a fost și a rămas matinală de când era bebeluș, ora noastră de trezire este undeva între 6.30 și 7.
Ne aflăm la Severin de câteva zile iar dimineața la ora 7 Mara cere laptele. Pe lângă lapte, mai are o cerere.
Mama, lapte. Mama, plajă. Aici clar este fata mea.
Primele mele amintiri redau foarte clar plaja, Dunărea, colacul, prosopul și săpunul.
Într-o zi la prânz, Mara mânca iar mătușa ei i-a cerut ceva din farfuria ei.
Mani, dacă vrei să mănânci, să-ți comanzi. Aici clar este fata tatălui ei, căci el nu împarte mâncarea.
E fascinant să te poți privi într-un metru de om care repetă atât de firesc un fel de a fi.
