Uneori mă simt un monstru, nu o ființă mitologică, ci un om cu mari defecte morale. Dacă mă simt, cel mai probabil că sunt.
Dar probabil nu-i posibil, deși se poate produce probabilul și se poate realiza posibilul. Între probabil și posibil devin uneori un om frumos sufletește. Dacă devin, cel mai probabil că sunt.
Monstru în frumusețe sau frumusețe de monstru am fost sâmbătă seară. În ajunul duminicii, într-o cafenea teatru din București, am urmărit piesa Marea dragoste a lui Sebastian. La început cu un simt și cu intelect, apoi doar cu simțurile și cu intelectul în expectativă. Mi s-a năzărit că am dreptul să mă cred incontestabil frumoasă sufletește.
Am participat la piesa Marea dragoste a lui Sebastian, nu am ascultat. Trăsnită de vocea și interpretarea actorilor, cuminte și dreaptă în scaunul meu, în ziua care a urmat după vineri am trăit o experiență grandioasă. Marius Manole, Rodica Mandache, Ioana Macaria și Istvan Teglas au fost niște mijlocitori între mine și sinele meu. M-am regăsit curată.
Toate imperfecțiunile mele sufletești nu au reușit să murdărească sufletul. Sufletul meu nu are grame, nu are kilograme, sufletul meu nu are unitate de măsură.
Iar sâmbătă, cu ochii puțin scăldați, m-am acceptat mai mult ca niciodată. Monstru în frumusețe sau frumusețe de monstru, asta sunt eu.