Zice Dunia: copiii se obișnuiesc cu cartea

De mai bine de un an de zile ascult Radio România Cultural când merg cu mașina. Muzică, emisiuni, știri, teatru radiofonic – se întâmplă rar să schimb. Cum plouă de două zile, muzica instrumentală și picăturile de ploaie se îmbină armonios.

În dimineața asta, după un drum și două opriri, o emisiune luă locul muzicii. Și cu câteva minute înainte să parchez, începui să trag cu urechea. Subiect: librării, case vechi, spațiul librăriei – muzeal sau acasă -, cum educăm publicul?

De nenumărate ori am auzit întrebarea. De nenumărate ori m-am întrebat. Azi nici măcar nu ascultai răspunsul. La mine în cap, educația fu înlocuită cu obișnuința.

La început, copiii se obișnuiesc cu cartea, cu librăria. Înainte de educație, obișnuință.

Trăsei pe dreapta. Parcai.

Scriu un text Zice Dunia.

Foto: Diana Bodea 

Deșertul tătarilor

Nu s-a întâmplat până acum să citesc o carte și să nu găsesc un personaj, o situație, fie o frază cu care să nu mă identific. Filtrez sentimentele de rațiune, o las în suspensie și mă las apoi pradă unor sentimente cu puteri hipnotice.
E o stare specială, căci nu dorm, nu sunt trează.
Dino Buzzati cu Deșertul tătarilor mi-a înlesnit calea spre această stare. Responsabil nu se face condeiul sau exprimarea pretențioasă, ci felul în care atrage atenția asupra puterii obișnuinței, asupra omului care își trăiește viața într-un singur vis.
Locotenentul Giovanni Drogo visează la faimă, la o viață eroică cu o moarte ce-l va acoperi de glorie.
În iluzia aceasta își consumă energia tinereții, virilitatea maturității și cumpătarea bătrâneții. Toată viata a pândit trâmbița care va anunța atacul tătarilor.
La un moment dat, știu că am citit o pagină cu toată atenția îndreptată spre mine. Căutam în mine obișnuințe și am suspinat cu Drogo de lipsa faimei.
Și eu stau la pândă.
Într-o nerăbdare copilărească visez la o recunoaștere, la o apreciere a muncii mele literare.
Deșertul tătarilor e o carte lecție, o învățătură pentru aceia care nu știu să-și potrivească viața după cerințele vieții actuale.
Uneori ține de supraviețuire ca să renunți la vise sau la visul pe care îl urmărești cu patos și căruia i te închini chiar și înaintea lui Dumnezeu. S-ar putea să se desprindă de aici un gând, o încuviințare de destin trist.
Fals.
Satisfacția, împlinirea ei care este fericirea se află în obișnuințe. Felul cum îți bei cafeaua, cum îți scârțâie podeaua, cum anume încui ușa, cum te așezi în fața televizorului, cum te obișnuiești să trăiești, asta e fericirea.
Îndepărtat de obișnuințe, omul simte o spaimă fără temei, iar spaima asta e suficient de convingătoare încât să te întoarcă fix de unde ai plecat.
De aceea eu pot azi, după Deșertul tătarilor, după o scrutare a vieții mele, să fac afirmația că obișnuința este cea mai pernicioasă disciplină.