Mămiceala excesivă. Creștem Telemahi

Generația mea, prin unii reprezentanți, s-a înhămat la niște lupte. Luptăm pentru alăptatul în public. Condamnăm consumul de carne și ne numim ucigași. Protestăm în fața maternității. Femeile să nu decidă pentru corpul lor. Educăm copiii după programe de parenting cu antrenori specializați.

Pentru mine a devenit clar în ultimul an că luptăm împotriva părinților noștri, împotriva obișnuințelor părinților noștri.

Tata mereu repeta că ne-a crescut bine, mult mai bine față de felul cum a fost el crescut. Ce să vedeți?! M-am surprins gândind că o cresc pe Mara mai bine, mult mai bine față de felul cum am fost eu crescută. Hilar, știu, derutant până la insuportabil.

M-am prins între timp că tata are dreptate, dar și eu am dreptate. El m-a crescut mai bine, eu am crescut fata, până la cei nouă ani ai ei, mai bine. Prin comparație, avem rezultate măgulitoare. Cercul nu se închide sau e un cerc închis-deschis. Mara o să-și crească pruncul mai bine ca mine. Ceva o să-mi reproșeze. Ceva îmi reproșează. Mama ridică vocea când e supărată. Mama mă ceartă. Eu gândesc cu disperare: Asta numești tu suferință? Eu am luat bătaie de nu m-am ridicat de jos. Am fost umilită și în permanență râdeau de perspectivele mele copilărești.

Mara nu cunoaște educația prin bătaie. Nici nu obținem educație prin bătaie. Educația nu are nimic de-a face cu violența. Când ridic vocea, la Mara se declanșează o reacție: să supraviețuiască. E creierul reptilian care dă comenzi. La fel se întâmpla cu mine când luam bătaie. Voiam să supraviețuiesc. Toți greșim și toți avem dreptate.

Educația prin bătaie e greșită, cine susține altceva să înceapă de îndată terapia.

După aceste conștientizări, abordările diferite în educație dintre noi și părinții noștri, se declanșează zăpăceala. Luptele generației mele, plus 30, mă întristează. Să luăm alăptatul în public.

Emily Davison s-a aruncat în fața calului de curse al regelui. Asta se întâmpla în Anglia, în anul 1913. O femeie care a luptat pentru drepturile noastre, pentru dreptul meu, o ființă nenăscută, dar care în prezent și-a permis să se despartă de tatăl copilului și să plece din casă cu copil cu tot. În anul 1913 copilul îi aparținea legal tatălui.

În anii 2000 ducem lupte pentru alăptatul în public. Liviu Rebreanu peste tot cu reprezentările lui despre femeie: două brațe de muncă în gospodărie, născătoare și zestre.

Mămiceala excesivă duce la regres. Sub nici o formă nu le doresc femeilor să revină la funcția de născătoare. Cine dorește faima de mamă dedicată să nu tragă întreaga societate feminină în patriarhat. Nu zic că bărbații abia așteaptă, dar se vor reobișnui repede, unii nici nu s-au dezobișnuit. Nu cunoașteți nici un bărbat trecut de 25 de ani căruia mama încă fuge să-i pună masa, să-i încălzească paharul de lapte, să-i taie unghiile? Eu cunosc.

Telemah, copil, până în 20 de ani, își trimite mama, pe Penelopa, să vadă de oale, bărbații poartă războiul. Creștem Telemahi. Nu îmi exprim îngrijorarea. Opoziția a existat și va exista, dar putem să ne angajăm în alte lupte, nu să repetăm erorile trecutului.

Între timp am scris prea mult. Mă reîntorc la cratiță, dar și la literatură.

Și mai cresc și o feministă.

Foto: Mile Sepetan

Oare Dunia o să apuce calea parenting-ului?!

Gătesc așa rar în ultima vreme că mi-am amintit vorba unui vecin: la frate miu sunt mai dese revelioanele ca sexul. Parcă văd că vine Revelionul peste mine, iar eu uit să fac o ciorbă. Mi-ar fi foarte ciudă și chiar dezavantajos creativ. Extraordinar cum mi se învârt ideile în cap în timp ce spăl vase, curăț usturoi, toc verdețuri etc.

De la ultima prestare în bucătărie, am un text. Încerc să-l relatez. Este vorba despre o categorie aparte de oameni. O scurtă paranteză. Printre cititorii fideli, se numără câțiva de pe la începuturi. Când am rămas însărcinată și am anunțat într-un fel sau altul – (știu că am scris la un moment dat că port două inimi în mine) – mulți au fost curioși în ce direcție o să meargă blogul. Nu am făcut presupuneri, mi s-a spus.

Oare Dunia o să apuce calea parenting-ului?! Niciodată nu am fost în pericol. Parentingul e prea mult o modă și prea puțin o datorie. Eu îmi reprezint maternitatea ca pe o datorie cu munți de nervi și munți de recompense. Am suspectat la un moment dat generația nouă de părinți de intenții vindicative. După câteva seminarii cu subiecte legate de creșterea copilului și zeci de cărți de specialitate lecturate, mi-a devenit clar că ne creștem copiii în funcție de frustrările copilăriei. Ce nu ne-au permis părinții noștri nouă, noi permitem copiilor. Ne luăm revanșa cu o atitudine de părinte modern, tolerant și cu dorința de a le da un alt start în viață. Ăla pe care nu l-am avut noi. E mai mult vorba despre noi, dar cine recunoaște?! Nu afirm că nimeni, confirm că prea puțini.

Eu am preferat, când am ajuns adult, să mă fac pe mine prima dată un copil fericit. De aia Freud a avut un ecou bezmetic în mine. Diferența dintre mine și părinții cu atitudine roz în creșterea copiilor este că eu îmi recunosc furia în fața Marei. Da, se mai întâmplă ca un părinte educat să înjure ca un birjar și nu intenționez să jignesc birjarul. Azi nimeni nu mai jignește pe nimeni, toți suntem niște ființe cu potențial, dar pe unii trebuie să se străduiască alții să-i înțeleagă.

Și am ajuns la punctul sensibil. Nu am luat-o pe arătură când am născut, dar s-ar putea să o iau de acum încolo. Reprezentările și atitudinile s-au schimbat de când Marei mele au început să-i pice dinții. Pe lângă asta, cel mai proaspăt membru al familiei are aproape doi ani. Mai e necesar să notez că se ceartă ca niște chiori?

Mara mea a picat în dizgrație. I s-a retras toată atenția, iar eu mereu îi șterg lacrimile din colțurile ochilor. Nu încerc să creez o imagine, ci să sugerez. Ea se străduiește să ascundă. Iar atunci îi simt durerea și mă orbește furia pe toți aceia care habar nu aveți să vă purtați în compania copiilor.

Ei sunt minuni și reprezintă viitorul. Și ăia între 0-3 ani, și ăia insuportabili și urâți de 7 ani, inclusiv adolescenții acoperiți de coșuri și obraznici. Și nici măcar obraznici nu sunt, dar nu mă interesează acum să fac educație sau să explic ceva.

Vreau să vă atrag atenția! Mulți îmi faceți fata să sufere prin maimuțăreala voastră exclusivă cu omulețul ăla care se cacă pe el și vă seduce doar pentru că nu poate să vă refuze sărutările. Nu vă pun nici o întrebare despre cum considerați că se simt ei, cei mai mari, e clar că nu v-ați luat o secundă să vă gândiți. Dar acum nu o să puteți spune că nu ați știut. Mulți dintre voi, ăia din capul meu, o să știți și o să rămâneți fără scuze.

O să mă gândesc serios să încep să-i reprezint pe toți copiii trecuți de 6 ani. Bieții de ei, biața mea Mara și biata de mine. Că sufăr alături de ea.

Cum ziceam, îmi anunț furia și sunt foarte.

Foto: Bogdan Mosorescu

Doamna Pătrunjel despre parenting

11873390_1032670600076427_3265563225886551602_nSunt fată de bucătar și nepoată de croitoreasă. Am ales două alianțe pentru a mă ajuta la construcția textului cu argumente.

Uneori sunt femeie de casă, subliniez uneori, și experimentez un a fi de gospodină. Acum am o ciorbă de văcuță pe foc. La foc mic.

Legătura de sânge amintită, fata de bucătar, puse pasiune în oală. Eu, ceea ce constituie individualitatea, personalitatea, cu înclinarea pentru scris, mă folosii de timpul folosit pentru tăierea rădăcinoaselor în cubulețe și născocii articolul ăsta.

Textul e deja conceput, acum așez în pagină.

Cu ochii pe lama cuțitului, nu cunosc dexteritatea pe tocător, ajunsei cu gândul la parenting. Întrebare. Poate să te irite un cuvânt?

Răspuns: poate! Prin asocieri cu fapte, persoane și întâmplări, un cuvânt deține forța de a deveni detestabil.

Eu nu-l suport. Am și reacție incontrolabilă când ajunge la urechile mele. Îmi dau ochii peste cap.

Introduc acum cea de-a doua legătură notată la începutul textului. Sunt nepoată de croitoreasă.

* am întrerupt puțin redactarea pentru a adăuga cartofii la ciorbă. Cartofii sunt ultimii.

Sunt nepoată de croitoreasă. În modă au existat întotdeauna tendințe. În modă. Dar tendințele s-au extins la mai multe domenii de activitate din viața oamenilor. Le-am descoperit și în creșterea și educarea copiilor.

Parentingul are acestă semnificație pentru mine. Să mă folosesc de un exemplu, asociez parentingul cu genele false sau buzele umplute cu botox. Sunt la modă și dăm năvală.

Fără să fac abstracție de punctele extraordinar de bine subliniate ale parentingului, suportul dat copilului, menționez atașamentul. Noii părinți sunt foarte atenți la afecțiunea oferită copilului. Și eu fac asta. Știți vorba aceea folosită în exces la mine în Oltenia? Eu te-am făcut, eu te omor? Am trasformat-o și aproape în fiecare dimineață îi declar Marei: eu te-am făcut, eu te giugiulesc.

Afectiunea, prin atingere și vorbă blândă, e importantă pentru aptitudinea de a trăi. Da, știm aproape toți. Atașamentul însă, practicat pe termen lung, anulează acel suport oferit copilului până devine adult. Atașamentul dezvoltă și conține sentimentul de vinovăție.

Părinții care trăiesc doar pentru și prin copiii lor, le lasă moștenire acest oribil sentiment care ne paralizează pe toți. Nu o să mă credeți pe mine. O să vă dați ochii peste cap. De data asta nu o să fac apel nici la autorități, nici Freud, nici Jung, nici Adler. Faceți dumneavoastră. Interesați-vă de efectele atașamentului pe termen lung.

Mă opresc aici. Ciorba e gata. Iar fata de bucătar nu respectă în întregime rețeta. Leuștean la ciorba de văcuță? Dar eu vreau și pătrunjel. Mie să-mi ziceți doamna Pătrunjel.

Azi, pentru dumneavoastră, doamna Pătrunjel despre parenting.