Cum spăl geamurile, cum se pune ploaia, parcă e un făcut! Un nor nu era pe cer de dimineață. Mai bine mă apuc de dulapul de haine. Vremea e bună. Aș face rocada la haine, am avut un aprilie călduros. Merg să-mi iau niște saci de gunoi de la bucătărie.

Fata asta tot nu s-a trezit! Am auzit-o când a venit azi noapte. Uite cum a lăsat bicicleta. Degeaba și-a construit în casă, pe perete, un suport special pentru bicicletă, tot în picioarele mele o așază. Unde plecasem? Ah! La bucătărie. Dar nu mai știu pentru ce. Mă duc înapoi în dormitor, o să-mi amintesc când ajung în cameră, parcă e un făcut.

Cu ce să încep? Cu sertarele pline de lenjerie sau cu hainele de pe umerașe? Uite rochia neagră de la petrecerea de 40 de ani a lui Adrian. Îmi place cusătura. Nu se mai face așa ceva. Am achiziționat-o pe sub mână. O cunoștință care făcea sârbii. Ce vremuri!

Saci de gunoi, de asta plecasem la bucătărie. Să mai țin rochia? Ia să văd dacă mă mai cuprinde. M-am cam îngrășat. Uite că intră, sug puțin burta, cupele îmi ridică sânii. Ce mi-a plăcut în tinerețe să port decoltat. Cât am îmbătrânit, ce piele plină de cute! Nu mă simt deloc bătrână. La petrecerea lui Adrian m-am simțit extraordinar, admirată deopotrivă de femei și de bărbați. Când am revenit acasă ne-am iubit cu pasiune. Ultima noapte de pasiune, iar apoi vestea bolii lui.

Mă duc să iau saci de gunoi. Arunc rochia asta. Fata avea dreptate, trăiesc prea mult în trecut. Să-mi torn și un pahar de vin. Cât e ceasul? Nouă treizeci. Fata ar zice că e prea de dimineață. Eh! E zaibăr. Bun, bun! Îl spăl, îl pun la loc. S-a trezit fata. Parcă e un făcut.

Uite-o, deschide ușa, eu caut după pungile de gunoi.

– Ce faci, ma?
– Ordine în dulap. Caut pungile de gunoi.

Îmi pune pugile de gunoi în mână. Așa este, le-am scos înainte să-mi torn paharul de vin și le-am lăsat pe masă.

– Ma, ce ai băut?
– Să beau? Tu nu ești zdravănă la minte.
– Ma!!!!
– Spune tu, ce să beau, spune! Nu e nimic în casă. Nu ai minte deloc. Iar ai lăsat bicicleta în mijlocul casei.

Mă duc în dormitor. Parcă e un făcut.

Sunt la piață. Nu mă uit în stânga și nici în dreapta. Cumpăr o varză și merg acasă. Fără bujori sau orice altă floare azi. Lia, portofelul e gol. Nu ridic capul din pământ, privesc cu coada ochiului și văd pulpe și poale de femei bătrâne.
Doresc o varză. Mi-e poftă de o varză la cuptor. Varza e în capătul celălalt la pieței. Mai am puțin și scap, nu stabilii nici un contact vizual.
– Mărar, domnișoară, mărar, pe alese, haideți!
Cât e de mic! Un bătrân cu statură de copil. O căciulă jerpelită pe vârful capului, un chip stafidit cu dinți mărunți și îmbrăcați în metal alb.
Îmi întinde mâna cu o legătură de mărar. Mâna, cu degetele îndoite, unghii murdare și o piele uscată, translucidă mă frapează. Îl privesc fix în față.
– Mulțumesc.
Merg mai departe. Ajung la masa cu varză, o cumpăr, plătesc, număr banii din portofel. Varza merge cu mărar, dar am mărar, am cumpărat alaltăieri.
Mă întorc. O să trec pe lângă bătrân. Nu cumpăr. Lia, nu cumperi. Ține capul jos. Pulpe și poale de femei, fuste negre, groase, aspre, mușețel, soc.
Cine are mai mare nevoie de banii mei din portofel? Cartofi noi, lapte în sticle de plastic murdare, ouă în pungi, săpun de casă, o găină tăiată și perpelită.
Cine are?
– Vreau și eu mărar.
– Alegeți, 1 leu chita, alegeți pe cea mai mare. Din grădina mea.
Iau fără să mă uit, simt cum mă împing în mine cu ciudă, îndes mărarul lângă varză, pun banii în mâna parțial transparentă a bătrânului. Îmi mulțumește și râde dezvelindu-și dinții măruți, îmbrăcați în metal alb.
Asta nu e o faptă bună. Nimeni nu câștigă, nici el, nici eu. O să intru în casă și o să plâng. Pentru mâna omului la bătrânețe, pentru neisprăvita de mine.

– Mâine o să-mi fac cartofi noi cu mărar la cuptor. Și poimâine mazare cu mărar. Am mărar. Pe alese, din grădina.

Mărar.

– Las ușa deschisă. Codul de la intrare, 9cheie, 8809. Ai reținut, da? Eu intru la duș. Faci cafeaua până ies, am și o sticlă de vin în frigider. Te pup.
Femeia opri telefonul. Îl așeză pe raftul cu prosoape și începu să se dezbrace. Transpirase de la atâta șmotru. Își mirosi degetele și simți mirosul înțepător și sufocant al Nufărului. Dar în sfârșit terminase curățenia. Aruncă hainele în coș și intră în cadă. Primul jet de apă o făcu să geamă de durere. Spatele o chinuia, pielea agresată de la dezinfectante o ustura, întreg trupul părea că se retrage la poziția fetală. Se chirci în cadă. Apa creștea și o dezmierda în timp ce ocupa întreaga suprafață a pielii. Atipi pentru câteva secunde. Ieși din cadă, se șterse pe trup zgâindu-se la imaginea ei. Făcuse o treabă excelentă în lustruirea oglinzii. Îi arată acum atât de clar imperfecțiunile, celulita, fleșcăiala de la brațe, aspectul lăptos al picioarelor. Luă crema și se frecă energic pe tot corpul, insistând pe picioare și la coate. Își luă chiloții, trase tricoul alb de bumbac peste cap, șosetele în picioare și ieși.
La bucătărie, prietena ei fuma pe fereastră. Făcuse cafelele, scosese sticla de vin din frigider și două pahare din dulap pe care ea le băga la loc.
– Nu mai bem vin?
Femeia zâmbi în timp ce așeza paharele la locul lor.
– Ba da, dar le schimb cu unele mai mari. După nevoile mele și ale tale. Eu nu fac în fiecare zi șmotru, iar tu nu te desparți în fiecare zi de bărbatul iubit.
Cealaltă femeie trase ultimul fum, stinse țigara, dădu de două ori cu mâna prin aer, și închise fereastra. Se așeză la masă și sorbi din cafea.
Prietena ei puse două pahare de vin pe masă, le umplu, bău din paharul ei, îl umplu la loc, apoi luă loc pe scaun.
– Îl mai iubești?
– Nu, nu-l mai iubesc.
– V-ați mai întâlnit?
– După ce plec de la tine. Mă obosesc toate întâlnirile astea. Nici măcar nu le înțeleg. Dacă nu am fost bună pentru el în cuplu, ce prieteni să fim acum?
– Mi se pare firesc. Ați locuit 5 ani împreună. Nu te poți desprinde atât de ușor.
– Ba se simte vinovat. Ăsta e motivul lui. Vinovăția. Iar vinovăția asta mă obligă pe mine să-l suport din când în când.
– Și asta e firesc. Te-a înșelat. Ce ai vrea să simtă?
– Aș vrea să mă lase în pace. Nu pot fi prietena lui. Și ce să vorbesc cu el?
– La ce te referi? Femeia mai luă o gură mare de vin și își lipi paharul rece de obraz. Îi ardea. Gustul vinului, puțin dulce, ușor grețos, o făcea să soarbă cafea după fiecare gură de alcool.
– La ce să mă refer? La capacitățile lui intelectuale. Când mă întâlnesc cu tine nu vin să vorbesc despre vreme.
Femeia nu știa cum să-și ascundă sentimentul de satisfacție. Rânjea și își acoperi jumătate de față cu paharul de vin.
– Mă flatezi și îmi place atât de mult. Ce reacție copilărească, îmi cer scuze. Să revenim la tine, la voi. Mă surprinzi. Întotdeauna am considerat că soțul tău e o persoană inteligentă.
– O fi, este în domeniul lui, dar nu avem ce să discutăm.
– Ești furioasă. Încă nu te-ai calmat.
– Sunt și furioasă, dar prietenă nu pot fi cu el. E simplu. Nu am fost bună pentru el în cuplu, a ales-o pe cealaltă, nu suntem prieteni și nu am fost niciodată.
– Dacă a ales-o pe cealaltă nu înseamnă că e neapărat mai bună, ci mai nouă. Greu putem lupta cu ceva nou, în cazul nostru, femei de 40 de ani, greu putem lupta cu femeile de 20. Mută unghiul, ce naiba?! Îl cunoști. E același om.
– Nu-l mai cunosc. Credeam că îl cunosc. Nu l-aș fi crezut capabil de minciună, de trădare.
– Ziceai că nu-l mai iubești?
– Nu-l mai iubesc. Nu am fost bună pentru el. Nu-l mai iubesc.

Zâmbete, compasiune, înțelegere, mult vin, discuții interminabile, râsete puternice, ieșiri nocturne și matinale, pierderea noțiunii de timp, mese copioase. Pentru că prietena ei nu mai iubea.

– Nu-l mai iubești.
(eu nu te cred) De nerostit.

Ușa era crăpată. A împins-o ușor, dar a rămas pe loc. S-a aplecat puțin în față. Nimeni. O voce i-a strigat să intre. A pășit la interior. A simțit curentul. Au! Și-a acoperit urechea dreaptă cu mâna. Cu capul înclinat a măsurat apartamentul. Frumușel, dar parcă prea gol. Unde să fie bucătăria și unde este proprietarul? Vorbiseră doar la telefon.
– Bună ziua!
Un tânăr la vreo 30 de ani, nu prea înalt, tuns chilug și cu ochelari de vedere cu rame mari și negre, ținea în mână o şurubelniță și gesticula explicând ceva despre o luptă extenuantă cu un porumbel, același porumbel în fiecare zi, care vine în balcon și îi jumulește plantele.
– Am o roșie în ghiveciu. Bucătăria este acolo. Am oprit apa înainte să vă sun.
Ce tâmpit!
Se luptă cu un porumbel. De ce nu-i sucește gâtul și-l bagă la cuptor?! El își amintește cum tatăl său a sucit gâtul unui guguștiuc în fața lui, iar apoi l-a trimis la bucătărie. Mergi la mă-ta și spune-i să-l gatească, hai, repede, marș!
– Care e problema? Ați inundat vecinul de jos?
– M-a sunat vecina că s-a infiltrat apa în zidărie.

Instalatorul a trecut la treabă. Peste două ore avea altă programare, în alt cartier. Traversa tot orașul, noroc sau ghinion, fiind sâmbăta, orașul era mai liber.

Fiecare instalație tehnico-sanitară defectă îi făcea cunoscută o altă casă. A văzut zeci, sute de locuințe în viața lui. Și ce mai oameni a întâlnit, dar parcă caraghiosul ăsta îi lua pe toți la ciudățenii!

A întârziat la următoarea casă. O locuință undeva la bloc. I-a deschis un bărbat cu mustață, nu l-a văzut prea bine, lipsea lumina, iar mobilierul părea că vine spre el. A înaintat, o fereastră larg deschisă i-a atras atenția. Curent! Numai curent peste tot. A tresărit usor. Trântită pe o canapea, o bătrână se uita la televizor. Își ținea mâna sub cap, iar gușa l-a îngrețoșat.
Uite cum stă, vaca bătrână! Nu poate să se ridice, stă tolănită acolo. Ptiu, ce rușine îmi e! Îmi e rușine de rușinea ei.

S-a îndreptat spre chiuvetă.

Ce mai zi! Ce mai oameni! Și acasă îl aștepta o masă în familie dificilă. După trei ani de absență, băiatul lor cel mare vine acasă cu iubitul. Când au descoperit înclinația lui sexuală, ei, de fapt el, femeia plângea într-un colț, l-a pus să aleagă, ori e bărbat, ori părăsește casă, iar el nu-l mai recunoaște de fiu.

A plecat de acasă. Între timp s-a mai înmuiat și el. O boală, bătrânețea e urâtă, moare mâine poimâine, să facă pace cu copilul.

A terminat, și-a șters genunchii, a plecat spre casă. A îmbrăcat cea mai frumoasă cămașă și a deschis sticla lui de vin de Porto. O primise și el de la cineva în urma unei defecțiuni tehnico-sanitare. A primit diverse de-a lungul timpului.

Soneria. El se bagă după femeie, deja e transpirat și rușinat. Ridică ochii și salută. Caraghiosul cu surubelnița și porumbelul îi întinde mâna.

– V-am mulțumit pentru reparație?!

Porumbel și vin de Porto, o delicatesă, la fel ca fiul lor!

22:44

Lăsă telefonul din mână după ce verifică ora. Îl puse jos, aproape sub pat. Auzise că nu e sănătos să dormi cu el aproape de cap. Se așeză pe cearșaful boțit și începu să se dea cu cremă pe brațe. Insită la coate și le privi curioasă. De la coate își mută ochii pe el.

– Știi, într-o zi o să mă pregătesc pentru un maraton sexual. Să vedem atunci. A devenit insuportabil să mă așez în pat lângă tine. Tu nu știi să stai doar lângă mine, pentru tine a te așeza în pat este egal cu a face sex.
– Ești nebună. De unde le scoți?!
– Da, da! Să nu zici că nu te-am avertizat.

O săptămână mai târziu, 6:30. Bărbatul a deschis ochii și privea cu satisfacție cearșaful care se mișca. Chipul lui reda o mulțumire intensă. Când a sărutat-o, i-a arătat recunoștință cât cuprinde.
La duș a venit după el. Au continuat, iar el a întârziat la întâlnire. La prânz a revenit acasă să mănânce împreună. Orez alb cu mult pătrunjel. Soția lui e doamna Pătrunjel. După felul doi, l-a anunțat că desertul o să-l primească în dormitor. Au băut o cafea pe fugă și s-au despărțit. El i-a dat o palmă peste fund, ea l-a privit intens.

S-a lipit de tocul ușii într-un tricou alb și scurt. Cu capul sprijinit, privea în gol. Simțea inutilul exercițiu al sexelor. Oare ce ajungea la el? Ce găsea în destrăbalarea zilei de azi? La prânz a plecat cu același zâmbet satisfăcut ca de dimineață.

La 17:30 când a revenit acasă, i-a sărit direct în brațe. Nu i-a permis să se dezbrace și s-au iubit pe scări cu cei doi câini uitându-se la ei. Seara au mâncat în tăcere. Ea îl urmărea, dar el părea cufundat în gânduri.

– Cât spăl vasele descarci un film?

El a zis da și s-a retras. S-a dus în dormitor cu două pahare de vin și un castron de pop corn. Au vizionat filmul cuminți. La final, ea s-a apropiat de el și s-a alintat cu nasul în pieptul lui. I-a zâmbit exprimându-și intenția dorinței intense.

– Hai să dormim și noi. Cred că te-ai făcut înțeleasă!

– Am primit o invitație.
– Da? La nuntă sau botez?
– La Taxe și Impozite, camera 21. Așa te-ai gândi, la o petrecere, când auzi invitație.

În larma cafenelei, două prietene încercau să se așeze confortabil la o masă cu scaune înalte. În stânga, doi bărbați își băgau cu patimă membrul în toți și în toate.
Te uiți, puncte, puncte, cât s-a estimat. Puncte, puncte, ce-ai făcut cu mașina? Nu ne mai aduce nota, puncte, puncte. Proasta aia, eu am Breitling pe mână, iar ea nici n-a auzit de firma asta!

– Mel! Mel! Au lăsat ușa deschisă. Mergi s-o închizi? Mi-e greu să mă dau jos de aici.

Femeia pe nume Mel s-a ridicat și s-a îndreptat spre ușă. Purta o pereche de jeanși negri, strâmți, ghete scurte și o cămașă albastră. Aducea puțin cu un păianjen. Prea subțiri îi erau gleznele.

– Ce ai de plătit?
Mel ridică din umeri. Gestul exprima neștiința sprijinit de o expresie plictisită.
– Nu știu. Am un număr de telefon. Sun acum. Pe un anume domn Mititelu Alexa.

Luă telefonul și formă numărul.

– Alo! Sun din partea firmei Cutărescu.

Ascultă câteva secunde, iar apoi lipi telefonul de piept. Îl acoperi cu palma și apăsă tare.

– Domnul Mititelu e o doamnă. Și am o taxă pe mediu de plătit. Oare cu ce poluez mediul cu activitățile mele artistice?

Revine cu telefonul la ureche. Ascultă, întreabă, se foiește pe scaun, rămâne cu întrebări pe limbă, închide.

– Am o adresă de făcut. Nici asta nu știu ce înseamnă. Bine că m-au invitat pe la ei!

M-am trezit. Nu deschid ochii. Mai vreau să lenevesc în aşternut. Ah! Mă cuprinde de mijloc. Cald. Ca pe vremuri la mama în braţe. Protecţie, siguranţă, iubire. Un sărut pe gât. Ce-mi face?! Nu vreau să mă trezesc, dar nu vreau. Nici nu m-am trezit, nu am deschis ochii. De ce nu mă lasă în pace?!

–  Ştiu că te prefaci şi nu dormi. Deschide ochii.

Am deschis ochii, dar nu o să vorbesc. O să-l pedepsesc. Mă împing cu fundul, stau cu spatele la el. Îmi creez spaţiu. Mă întorc cu faţa la el. Îmi aşez palmele sub obraz. Îl privesc.

El mă priveşte la rândul lui. Îmi zâmbeşte. Îmi dă un sărut scurt pe buze. Îi răspund. Iar mă priveşte. Iar îmi dă un sărut scurt. Se întâmplă ceva cu noi. O infinită tandreţe, bunătate, bunăvoinţă.

Nu-mi pasă. Refuz să-i vorbesc. O merită! Ştie şi el foarte bine. Acum se gudură. Da, fix ca un câine. Eu îi dau un brânci, el îmi linge mâna. De ce nu mă lasă în pace?! Nu-l suport. L-aş bate cu papucul. M-aş apleca după papuc şi l-aş snopi.

În loc de asta, mă pierd în ochii lui albaştri. Ce clişeu! Contabilul a fugit cu toţi banii mei în Mexic, iar eu mă îndrăgostesc de Făt Frumos. E aşa frumos! Mă trezesc dimineaţa înaintea lui doar ca să-l privesc.

Chipul lui îmi alungă amintirea viselor. Mi s-au modificat visele. De când am sărăcit, şi conţinutul oniric s-a schimbat. Azi noapte am visat că nu am cu ce să plătesc asigurarea maşinii. Ce greaţă! Ce am ajuns să visez!

E aşa frumos, dar tot l-aş bate cu papucul. Uneori. Acum mai puţin. Ieri mai mult. Mă supără. Mi-a scăzut imunitatea. Tuşesc ca un măgar. Mă doare pieptul.

Mă ghemuiesc la pieptul lui. Îmi place să-l miros. Să-mi bag toată faţa în gâtul lui şi să-l miros.

Nu mai am nici un ban. Şi cât am muncit ani de zile la imaginea mea de femeie prostuţă care scrie cărţi uşoare pentru duduile actuale. Doar de dragul banilor. La troc, îi făceam sejururi, pantofi, genţi, bijuterii. Africa! Nu o să-i mai calc niciodată pământul.

Ieri am trecut pe lângă Stefanel. Nu am putut să intru sau să mă uit. Am tras cu ochiul. Ce dracu de comportament e ăsta?! Am 43 de ani.

Am 43 de ani, nici un ban, m-am mutat cu mama şi sunt îndrăgostită până peste cap. Ce mai potriveala! Râd şi plâng în acelaşi timp. Uneori uit de ce am început să plâng.

Ieri, în bucătărie, mi-am acoperit ochii şi am ieşit plângând în hohote. Ah! Primitivul! De ce nu mai scriu o cărţulie?!

Uşor a spus-o. Adevărat, am scris cărţulii, dar putea să fie mai delicat. Cărţuliile reprezintă munca mea. Încheiasem acest capitol. Am în manuscris romanul pe care am visat toată viaţa să-l scriu. Să contruiesc un personaj puternic: mama. Am reluat literatura de specialitate. Un an m-am documentat despre ipohondrie şi nevroza la femei.

Dar…

Nu mai am nici un ban. Revin la cărţulii. Sau nu. În ultimul an, cu banii la limită, cu datorii, cu renunţarea la prea multe plăceri, mi-a trecut prin cap să.

–  Ştii ce m-am gândit?

Nu-i răspund. O să rămân mută. Toată dimineaţa, toată ziua.

–  Pentru tine sinuciderea e ceva normal.

Mi-a trecut prin cap să mă sinucid.