Copilul mamei și al tatălui să rămână al lor, iar cuvântul lor să fie lege

Am rămas însărcinată cu Mara. Nu am plănuit. S-a întâmplat. Mi-a fost incredibil de rău în primele luni. Am stat mai mult cu capul în toaletă. Am băut zeamă de castraveți murați cu nemiluita. Am slăbit și am arătat ca o suferindă de anorexie. Pe sarcină am luat 23 de kilograme. Mara a cântărit aproape patru kilograme.

Am rămas însărcinată cu Mateiu. Am plănuit. S-a întâmplat mai repede decât plănuisem. Mi-a fost rău în primele luni. Am mâncat supă. Am slăbit. Până acum am luat 15 kilograme. Sper ca Mateiu să nu depășească patru kilograme. Îl aștept să vină oricând din 25 februarie.

Pe Mara am botezat-o pe vremea când descriam o indecizie religioasă. Nu-mi băteam capul cu ideea de Dumnezeu, dar nici nu puteam renunța la. Mă simțeam vinovată. Nu stârpisem acest abject sentiment. Pe Mateiu o să-l botez într-o vreme în care știu exact ce cred. Nu cred. Dumnezeu este o proiecție a tatălui. Religia e un drog. Credința aduce confort. Mateiu va primi botezul la rugămintea tatălui lui. E un compromis care nu se bate în cap cu felul meu de a fi. Mateiu, fix ca Mara, va fi botezat într-o biserică ortodoxă. Asta nu-l face ortodox. Tot fix ca Mara, Mateiu nu va fi scufundat în apă. Este o trimitere la tragedia cu pruncul înecat la botez.

De când a apărut știrea, am traversat diverse stări: groază, greață, furie, milă, o anumită curiozitate intelectuală. Am citit, nu știu unde, despre forța exercitată de uniformă asupra psihicului uman. Am citit la Cialdini? Am citit la Foucault? Nu știu. Un prunc plânge și automat mama reacționează. De ce nu a reacționat mama?! Am așteptat la Mara să văd dacă preotul îndrăznește să treacă peste cuvântul părinților. Unii o fac. Nu acuz. Nu arăt cu degetul. Dacă ar fi trecut, mi-aș fi luat fata și aș fi părăsit biserica fără rușine de familie, fără frică de Dumnezeu. Dumnezeu e tata, iar de tata nu-mi mai este frică. Și la Mateiu o să aștept cu inima strânsă. Apă pe creștet, apă la picioare pentru familie, pentru mamanu care m-a amenințat că nu mă ajută cu nimic dacă nu-l botez.

De ce nu a reacționat mama? Uniforma a țintuit-o? Frica de Dumnezeu? Rușinea de ce zice lumea? Ignoranța?
Sunt tot mai grea. Mă trezesc cu fața tumefiată. Beau apă și-mi privesc degetele prea lungi pentru pielea care le acoperă. Copilul mișcă. Contracțiile au ajuns zilnice. Dezvolt o relație cu o ființă într-un fel atât de intim, de dureros, de frumos și nu accept sub nici o formă pătrunderea străină: bunici, prieteni bine intenționați, preoți. Copilul mamei și al tatălui să rămână al lor, iar cuvântul lor să fie lege. Nu mă pot pune în papucii mamei care a pierdut copilul, dar eu mă recunosc capabilă de violență și de un atac primitiv asupra preotului. Orice om e capabil de crimă. Orice mamă are forța de a ucide pentru a apăra. Mi-e teamă că am luat-o razna.

Foto: Bogdan Mosorescu

Un salut respectuos pentru clopoțelul unui preot și pentru promptitudinea unui angajat CJASTM

Au trecut câteva zile din noul an. M-au impresionat reprezentanții unor instituții românești. Cum am fost obișnuiți să ne luăm cu mâinile de cap la interacțiunea cu organizațiile de stat, mi-am propus să rup mentalitatea de sclav plin de resentimente și să povestesc despre acțiunile respectabile ale unor angajați.

Acești angajați nu au chip. Nu i-am văzut. I-am auzit sau ne-am scris. În 3 ianuarie, în blocul meu a venit preotul pentru Bobotează. De când am trecut pe lângă afiș, m-a urmărit senzația de nemulțumire. O să trebuiască din nou să suport privirile dezaprobatoare ale preotului și ale vecinilor când o să refuz sfințirea casei. Realitatea și gândul nu s-au potrivit. În viața mea am separat realitatea de Dumnezeu. L-am înlocuit pe Dumnezeu cu știința. Vremurile merg înainte cu știința și cu credința. Atitudinile agasează un stil sau altul de viață. Fiecare se crede mai bun pentru că presupune că celălalt este rău. De fapt nici unii și nici alții nu suntem buni sau răi. Alegem să acționăm sau să nu acționăm pe o direcție.

În ziua anunțată, am auzit sunet de clopoțel și voci pe scara blocului. Ușile s-au deschis și s-au închis. Salutări calde. Salutări cucernice. M-am oprit din citit. Mă aflam în acel moment pe canapea. Studiam un capitol despre Marx. Clopoțelul suna. Vocile se intensificau. Forfota a încetat. Nimeni nu mi-a bătut la ușă. Am răsuflat ușurată și am zâmbit. I-am mulțumit preotului pentru mijlocul folosit, clopoțelul. Apreciez abordarea părintelui ca reprezentant al unei instituții românești.

Luni mi-am descărcat o cerere de pe cjastm, Casa de asigurări. Când m-am mutat din casa tatălui Marei, am pierdut cardul de sănătate. În toți acești ani nu m-am sinchisit, acesta e cuvântul, să-l înlocuiesc. Îmi plătesc singură sănătatea de prea mult timp ca să mă supun cozilor fără un interes imediat. Cardul nu a reprezentat o nevoie imediată. Mateiu a schimbat atitudinea mea față de card. Cum mă internez dacă nu aparțin nici unui medic de familie? Mi-am pregătit actele necesare. Mi-am instalat program nou pe laptop. Am trimis trei mailuri. Misterioasele căi ale internetului au refuzat să-mi atașeze cererea semnată. Am primit răspuns de la un angajat în aceeași zi. Firește, am mai avut de adăugat și alte acte. Noaptea târziu am trimis ultimul mail. A doua zi am primit mail cu adeverința înlocuitoare.

Nu caut să îndulcesc imaginea instituțiilor românești. Caut imparțialitatea. Câng greșesc instituțiile, depun plângeri. Când vin înaintea nevoilor cetățenilor, le tratez cu respect. Fix cum procedez cu Mara. Pe o parte critica constructivă, pe altă parte respectul și încurajarea.

Instituțiile românești primesc rar încurajări și aproape deloc respect. Dar pare că anul nou semne bune are.

Foto: Bogdan Mosorescu

Zice Dunia

Eu am citit Al doilea sex. Eu sunt al doilea sex. La mine spiritualitatea poate fi înţeleasă ca specific al culturii.
Aşadar, cu părere de rău, nu sărut nici o cruce, nici o mână de preot.

Zic.
Şi Zac.

Zic Zac, piesă de teatru, manifestare a culturii.