Prima zi de școală. Joaca salvează viețile copiilor alături de mâinile spălate

A fost prima zi de școală. Mara a avut prima zi de școală la 1 septembrie. Fix ca în anii anteriori, am alergat puțin. Am făcut analizele. S-au încurcat analizele. Ne-am programat la doctor. Am ieșit pe ușă cu un exercițiu nou pentru Mara. De două săptămâni exersează mersul cu o carte pe cap pentru a evita poziția de cămilă adoptată de curând. Am achiziționat rechizite cu accent pe penar. Nimic de pe listă nu concurează cu penarul. Am cumpărat măști și un termometru digital. Mara folosește trei măști pe zi, iar dimineața nu iese pe ușă fără șă-și ia singură temperatura. La mine verifică doar gradele. E bine, mama, e bine?

Într-o zi am luat-o de la școală. Am așteptat puțin pe hol. Am privit sala și am zărit câțiva copii cu măștile pe față. Mi-a părut rău de ei. O să vă mărturisesc că nu cred în eficiența măștii. Instrucțiunile de utilizare mă descurajează. Pe un copil să nu-l mănânce nasul în orele petrecute la școală? Un copil să nu ducă mâna la gură? Pentru protecție, nu atingi masca, nu atingi interiorul măștii. Dacă o dai jos, o arunci. Adulții nu respecta întru totul îndrumările, iar în prezent avem aproape toți măcar un apropiat infectat. Suntem conștienți de rău, de apropierea lui, de suflarea lui în ceafă.

Cu siguranță, dacă aș putea alege, dacă aș avea putere de decizie, aș permite copiilor să zburde fără mască. Aș păstra toate celelalte măsuri: spălatul pe mâini, dezinfectantele, păstrarea distanței. Dar nu pot alege, nu am putere de decizie. Am ales să trimit copilul la școală. Aici am putut să controlez.

Mara se joacă pe telefon și tabletă. Sunt genul acela de părinte care limitează folosirea, dar nu o exclude. Cresc un copil pentru niște vremuri necunoscute mie, pentru o societate prea puțin predictibilă. Firește că mă agit. Lipsa predictibilității mă umple de neliniște. Lipsa controlului mă umple de neliniște. Mara mi-a mărturisit într-o zi: Mă plictisesc și de tableta, mama, vreau să mă joc cu copii. De aceea școala e necesară. Socializarea din școli ne ține copiii sănătoși la cap. Purtăm grija trupului din martie. În septembrie, cu începutul de școală, am făcut un pas spre grija psihică.

Mara revine de la școală cu zâmbetul pe buze. Nu se plânge de mască, a adoptat ușor noile reguli. E fericită că se joacă. După sănătate, vine joaca în viața copiilor. Joaca salvează și ea alături de mâini spălate și obiecte igienizate.

Acesta a fost începutul școlii în anul de pomină 2020.

Am locuit în rai 7 ani

img_1417Pe oricine întrebaţi, persoane cunoscute mie, o să vă răspundă că vorbesc mult. Da, vorbesc mult. Şi am tăcut la fel de mult.

Când o persoană vorbeşte mult, de ce o face?
Când altă persoană tace, de ce o face?

Dacă tipurile psihologice, tip extravertit/tip introvertit nu explică logoreea sau tăcerea, încercaţi o căutare a motivelor.

Eu am vorbit mult pentru apărare. Ieri a fost prima zi de şcoală. În 1990 am trăit şi eu prima zi de şcoală. Mă văd pe coridor, tata mă împinge spre învăţătoare să-i dau florile. Eu stau cu capul în jos şi mă împing în picioarele lui. Învăţătoarea se apleacă spre faţa mea, ridic florile şi foarte puţin capul doar ca să nu-l fac de ruşine pe tata. Buchetul meu s-a desfăcut ca o varză fiartă. Asta e tot ce îmi amintesc din prima zi de şcoală.

Din 1990 am început să vorbesc mult şi să tac la fel de mult. Vorbeam pentru a mă face plăcută, pentru a mă adapta şi am tăcut de ruşine, de multe ori de frică.

Acum câţiva ani am descoperit că deţin un mecanism de apărare, vorba lungă. Că vorbesc mult, repede, dar nu comunic ce simt cu adevărat. Deveneam uneori sinceră când săream la ceartă, dar şi atunci parţial. Pentru mine şcoala a fost ca o aruncare în groapa cu lei. Mama mea ne-a crescut cu blândeţe. O mamă frumoasă şi blândă semnifică raiul fiecărui copil. Am locuit în rai 7 ani.

Fără să fiu alungată din rai, l-am pierdut. Un nou mediu îmi cerea adaptabilitatea, iar eu voiam să fiu acceptată. Habar nu aveam că experimentam nişte nevoi umane, nu mi le-a indicat nimeni. Mi-am făcut prieteni relativ uşor, băieţi şi fete. Celui mai bun prieten din şcoala generală i-am botezat copilul 20 de ani mai târziu. Celei mai bune prietene i-am cerut să fie naşă fetiţei mele.

Am făcut felurite compromisuri pentru prietenii mei. Ei v-ar spune că vorbesc mult, dar în faţa lor am tăcut cel mai mult. Provocam certuri, iar sinceră tot nu am ajuns să fiu. De puţin timp exersez francheţea. Ani de zile mi-a fost frică să spun ce gândesc pentru a nu pierde iubirea prietenilor. Am pierdut-o oricum pe a unora. Am greşit. Mi-ar plăcea să o învăţ pe Mara că a face pe placul cuiva pentru a nu fi respins nu-ţi asigură iubirea. Lucrez încet cu ea pentru fixare. Pentru că spune de multe ori ce consideră că vreau să aud, îi mărturisesc că cel mai bezmetic dar al unui om este sinceritatea, nevoile ei să le facă cunoscute.

Mi-aş dori din suflet să o pot învăţa acest lucru. Nevoile ei prima dată, apoi nevoile celorlalţi. După ce le rosteşte, o să trecem la o formulare potrivită pentru grija de celălalt.

Pasul unu: nevoile personale.
Pasul doi: sinceritatea.
Pasul trei: o formulare cu grijă pentru celălalt.

Pas pentru umanitate: armonie.