Operațiunea Balconul: beton, vitraj alb, atmosferă hygge

De două zile beau ceaiul cu Alfred Doblin. Cine e Alfred Doblin? Doblin este un romancier german, medic specialist în boli nervoase. A publicat romane care problematizează relația dintre individ și societate. Berlin Alexanderplatz prilejuiește momentul dintre mine și Doblin dimineața la ceai. Am poftit la povești și am mărturisit.

Citesc de ani de zile literatură de specialitate, în special psihologie și istorie. Uitasem cum este să iei o carte în mână și să înghiți pagini. Zeci de pagini citite dintr-o răsuflare. Cu literatura de specialitate alcătuiești un plan. Zece pagini pe zi, de rumegat acest subiect, de analizat o perspectivă. Romanul te trage în poveste. De câteva zile mă plimb prin Berlin, iar apoi revin în apartamentul meu. Iau rașcheta în mână și uit de Franz Biberkopf, personajul principal din Berlin Alexanderplatz. Păstrez o senzație de satisfacție sufletească, dar nu mă gândesc la roman.

Rașchetez. Schimb mâna des. Iau pauză. Mătur. Am în fața blocului un nuc și un tei. Dacă aș crede în soartă. Dacă aș crede, aș presupune ori că-mi râde în față, ori că mă consolează pentru ultimi ani petrecuți la bloc. În curtea casei mele imaginate aș planta un tei sub geamurile dormitorului și un nuc în curte. Să stau sub nuc, să mănânc, să citesc, să călătoresc în timp, la nucul de acasă unde am scrijelit numele meu și al surorii mele.

Între timp, la bloc, în apartament, am demarat operațiunea Balconul. Rașchetez tavanul și-l las așa. Îmi place betonul. Să-l văd, să-l integrez în stilul casei. Pentru ferestre, o să vizitez Oglinda, magazin specializat, și o să angajez un meșter. Îmi recunosc limitele, iar îngrijirea vitrajului este o limită. După ferestre, urmează să vopsesc hidoșenia de faianță. Nu judec gustul fostului proprietar, aleg să-l îndepărtez. O să urmeze curățenia și networking-ul. O să apelez la prietena mea Romina Popescu să mă ajute să obțin un balcon minimalist cu atmosferă hygge.

Mediul ambiental contează. Condițiile de viață dictează dispoziția și sănătatea psihică. Mie îmi dictează. Casa semnifică o prelungire a personalității proprietarului. Sunt un proprietar sofisticat. Petrec mult timp acasă pe canapea. Canapeaua mea îmi păstrează amprenta după ce o părăsesc. De pe canapea scriu. De pe canapea urmăresc ploaia, nucul de afară, păsările. Privirea trece prin balcon. De aceea am decis că nu mai pot să aștept cu renovarea, deși vecina de sus mă inundă. Nu m-am plimbat pe străduțe anul acesta. Nu m-am pierdut prin muzee. Nu am visat cu ochii deschiși la Covent Garden cum îmi propusesem. Nu am călătorit. Călătoriile reprezintă supape de descărcare a frustrărilor. Ce am făcut cu viața mea? Nu m-am mai lamentat bucurându-mă de drumul călătorului. M-am concentrat pe balcon. Mă concentrez pe. Jumătate din tavanul balconului e rașchetat. O sută de pagini am citit din Berlin Alexanderplatz. S-au împlinit 14 ani de când scriu pe blog.

Ce-am făcut din viață? Ce a făcut viața din mine?

Urmează o duminică de pomină. Femeile nu s-au născut dintotdeauna oameni

La un moment dat v-am vorbit despre distrugere, despre plăcerea desprinsă din. Rașchetarea parchetului mi-a dat prilejul să asist la un fel de devastare. Mi-am simțit obrajii calzi. Ochii au sorbit plintele desprinzându-se de perete. De la cald, la fierbințeală. La obraji mă refer. Mi-am cuprins fața cu mâinile. Fac asta uneori. Îmi iau temperatura și maschez o bucurie incomodă.

E incomod să spargi tipare și convenții. Până înveți să gestionezi. Până îți recunoști gândirea. Presupun că mulți își cunosc puterea creierului.

Ce spune asta despre tine? Spune ceva? Ce anume? Mereu schimbi ceva în apartament. Ești nemulțumită de viața ta? M-a chestionat un prieten pe whatsapp.

Ai dreptate, ar putea să aibă o semnificație în direcția identificată de tine, dar nu. Îmi cam place viața mea. M-am așezat binișor. În apartament, în relația cu Mara, în familie, cu partenerul, cu ceilalți. Schimb mereu câte ceva deoarece am devenit un extraordinar cârpaci. Lipsa unui buget generos m-a determinat să caut soluții pentru reparații fără a face un împrumut bancar. Așa am ajuns să rașchetez parchetul. Aproximativ cinci mii de euro să înlocuiesc parchetul din apartament m-au derutat pentru câteva minute.

Pe insula Thassos, în Grecia, m-am apropiat de o vitrină într-un magazin de suvenirui. I-am cerut vânzătoarei să-mi arate niște cercei. S-a îndreptat spre un rând din vitrina respectivă. Am oprit-o. No, no, I prefer them. Am semnalat cu degetul. Oh! The lady has expensive tastes.

Am, și nu o spun neapărat cu bucurie. Puțin și bun nu e aplicabil mereu. Așa m-a sfătuit tata, dar rămâne valabil în principal la mâncare și băutură. La cercei sigur nu se potrivește. Nici la parchet. Cum nu mi-am permis să pun parchet de lemn, am rașchetat vechiul parchet de lemn.

Schimb mereu ceva în apartament pentru a-l aduce la decență. În mare parte am reușit. De fiecare dată când ies pe ușă mă opresc. Privesc peste umăr și zâmbesc. Ce frumos e la mine acasă! Chiar este. Apartamentul sunt eu într-un buget limitat. Lipsește biblioteca, acea încăpere ideală protejată până la nebunie și distrugere în Orbirea lui Canetti, pereți de jos până sus acoperiți de cărți, două niveluri, scara, dar am rafturi cu cărți. Orbirea de Canetti stă pe raft lângă Facla în ureche de Canetti. Îmi place Canetti. Mi-a dat și un nume de fată, Veza, respins de tatăl Marei. Mara a fost Veza pentru scurt timp în capul meu.

Parchetul e rașchetat, dar plintele sunt noi. Plinte albe, de lemn cu o forță estetică incredibilă. Au schimbat fața apartamentului.

Distrug și construiesc. Arunc și înlocuiesc. Cârpesc. Urmează balcoanele de renovat. Altă distrugere, altă construcție.

Dacă locuiți într-un apartament dintr-un bloc ridicat prin anii 80, atunci am o sugestie. Nu vă grăbiți să scăpați de parchetul vechi. E lemn. Lemnul rezistă zeci de ani, e natural și ușor de întreținut. Reduce riscul alergiilor la praf. Este un bun izolator termic. Lipa lipa desculț pe podea. Mă opresc. Nu fac reclamă la dușumele.

O să mă opresc de tot. Pare inutilă poliloghia despre parchet când urmează o duminică de pomină. O să notez ce am decis. Merg la vot ca de fiecare dată. E o datorie sacră. O femeie s-a aruncat în fața cailor pentru a atrage atenția regelui asupra situației celeilalte jumătăți din populația pământului. Despre Anglia e vorba. Emily Davison e numele femeii. Căutați. Femeile nu s-au născut dintotdeauna oameni.

O să ies la vot. Nu pot să votez nici un candidat. Nici unul nu spune nimic despre mine. Mă scârbește prezentarea lor. Mă înfricoșează lipsa lor de abilitate politică. Mă simt orfană social, economic și politic.

O să-mi anulez votul.

Foto: Bogdan Mosorescu

Când ultima generație de copii săraci se va stinge

De luni, apartamentul în care locuiesc a intrat din nou în renovare. Mai cârpesc ceva. Rașchetez parchetul. Am nevoie de frumos în spațiul ocupat. Am devenit genul acela de persoană. Istoric, ca cetățean al unei țări mici, românul mereu și-a decorat sărăcia.

Parchetul de lemn, pus într-un mod care să satisfacă foștii țărani crescuți în case cu pământ pe jos, mă irita peste măsură. În prima zi când au ajuns meșterii, m-a amețit senzația puternică de plăcere în fața distrugerii. Când au smuls plintele, am manifestat o bucurie imensă.

După un scurt gând la Shiva, zeul distrugerii, mi-am reamintit de clădirea inspectoratului de pe Take Ionescu. Chiar lângă, s-a ridicat o clădire înaltă, un proiect elaborat. Înălțimea, geamurile și feroneria seduc trecătorii. Caști pur și simplu ochii și visezi.  Într-o zi am pătruns în ambele clădiri. Din prima clădire, cea nouă, am ieșit zâmbind. Lumina din interior stimula abilitățile creative. În a doua clădire, de cum am pășit, m-a cuprins angoasa. Mi-au picat ochii pe podea și am realizat. Școlile, spitalele și inspectoratele dețin același model de podea, o piatră gri cu picățele albe. Ori de câte ori pătrund într-o asemenea instituție am senzația că ceva rău o să mi se întâmple.

Inspectoratul de pe Take Ionescu a rămas în umbra impunătoarei clădiri. Nu se pierde în arhitectura orașului. Stă ca un martor mut al neajunsurilor economice și culturale. Lipsesc banii. Lipsește materialul uman. Probabil e absorbit de design-ul hidos al podelelor și anihilat de mirosul strident de dezinfectant. Inspectoratul aduce în reprezentare cu acea cocioabă din margine de sat unde locuiau cei bătuți de soartă.

Bugetarii muncesc în clădiri cu podele gri cu picățele. Zilnic, dezinfectantul le reamintește să aprecieze zilele de concediu. La hotel există bețișoare parfumate la baie. Trăiesc în lumi paralele. Igiena de la muncă și igiena de acasă nu au numitor comun. La spital, într-o singură încăpere, la aceleași minute ale orei zece, un doctor a efectuat o ecografie, un altul consulta, o asistentă scria în registru, iar alte două halate funcționau în același spațiu.

Condițiile de muncă în instituțiile de stat românești sunt mizerabile și dezgustătoare. Firește că îi compătimesc. Doctori, profesori, polițiști, simpli funcționari au și reprezentare de eroi. Ca orice erou, omoară oameni unii dintre ei. Cetățenii români mor câte puțin la cozile de la Anaf, la intrarea în cabinete, la Poștă. În școli nu se mai cultivă inteligența. Etc!

Un spațiu frumos și ordonat schimbă dispoziția. Funcționăm altfel. Suntem eficienți.

În viitor, când ultima generație de copii săraci se va stinge, țara asta se va reconstrui.

Foto: Zenobia Lazarovici