Am blocat mașina care mi-a furat locul de parcare

O să relatez un episod din traficul timișorean. Mulți presupuneți că știți despre ce este vorba. Mârlănia conducătorilor auto, olteni sau nu, e faimoasă. O să accentuez reacția mea, satisfacția e imensă.

Înainte de a interpreta acest fenomen cultural, să vă povestesc. În parcarea de la Casa Tineretului, plină ochi de altfel, mi-a surâs norocul. Fix lângă mine, a ieșit o mașină. Am încercat să dau cu spatele. Am dat puțin, o mașină deja se așezase în spatele meu. Am pus avariile. Am dat din nou ușor cu spatele. Ca să iasă mașina din stânga mea, am dat în față, am tras stânga și am așteptat. Când să parchez, cel din spatele meu a ocupat locul. Fix ca în filme.

M-am dat jos. Am mers la geam. Cioc! Cioc! Așteptam să parchez, nu puteți să negați. Am dat de două ori cu spatele în fața dumnevoastră. Jos, pe scaunul șoferului, o față tâmpă. Nervii deja puseseră stăpânire pe mine. Nu pot să recuperez din memorie chipul bărbatului. Dar și eu am nevoie de parcare. Negrul din fața ochilor s-a transformat în artificii. Absorbeam și ricoșam toate culorile soarelui, iar vocea, subțiată, mi-a refuzat demnitatea. Bun, sunt cu fata mea la clinică. Mi-ați luat locul de parcare. O să vă blochez. În mașină, pe lângă șofer, două femei. Nici o reacție. Trei adulți m-au redus la o stare de copil neputincios. Am reacționat ca un copil. M-am urcat în mașină, am dat cu spatele, am blocat mașina, o mașină cu numere de Timișoara. Poate bănățenii sunt curioși. La taste, relatează o olteancă. Nu mă definește geografia, dar Banatul m-a forțat să fiu olteancă.

Am blocat mașina care mi-a furat locul de parcare. Am menționat poliția. Domnul, molcom, privind insinuant la celelalte două doamne, m-a asigurat că o să iasă pe trotuar. Să ieșiți pe acolo, pentru că eu revin la mașină după ce-mi termin treaba la clinică. Mă presa un recipient mirositor care trebuia să ajungă la laborator. Una dintre doamne m-a privit disprețuitor. Eu i-am privit doar părul alb. Trei adulți într-o mașină și nici unul nu a considerat fapta lor lipsită de bun simț.

Fix ca în filme am blocat mașina. Satisfacția e imensă. Numărul meu de înmatriculare este TM 83 DUN. Acest număr va bloca mașini. Puteți să o loviți, să o zgâriați cu cheia, să-i spargeți geamul. Mașina mă slujește pe mine, nu eu pe ea. Mașina mea nu reprezintă statutul în societate. Sunt o femeie cu defecte, hărțuită de bani care nu adaugă angoaselor zilnice și atașamentul de un bolid. Bolidul, fie și superb, nu o să-mi calce în picioare demnitatea.

Despre demnitatea mea este vorba în episodul de azi. Despre reducerea mea la un copil neputincios. Eu sunt un copil fericit de câțiva ani, iar neputincioasă nu am fost cu adevărat niciodată. Ceva înnăscut mă face mereu să țin capul sus, să mă ridic, să iau atitudine, să deschid gura. Nu m-au potolit bătăile tatălui. Nu m-au potolit învățăturile bunicii și mamei despre rușine. Nu m-au potolit pretențiile societății. În felul meu, sunt o luptătoare. Azi am luptat și am câștigat ce? Nimic.

Am blocat o mașină și sunt mândră de mine. Despre mine e vorba, mereu este vorba despre mine pe acest blog. La clinică m-am înțeles greu cu doctorul, dar i-am povestit despre locul furat și mi-a înțeles discursul dezlânat.

Încă nu-mi vine să râd, poate mâine.

Cine ți-a dat carnetul?! Imbecilule! Idiotule! Du-te…! sau jocul prost al maturității

337313_10150409725948347_177785825_oMă simt uneori fantastic în pielea mea. Alteori m-aș arunca în gol de pe Cliffs of Moher. Să fiu pusă la clift! Și din când în când încerc ludicul, Cliffs-clift.

În momentele strașnice ale vieții mele, nu stau cuminte și îmi bag superbul năsuc pe teritorii necunoscute. M-am repezit plină de însuflețire în psihanaliză și psihologie. Cu literatura de specialitate, am reușit să interpretez un sentiment neplăcut trăit în prezența unor șoferi, fără categorie de gen.

Am asistat la multe înjurături. Șoferul scapă pe gură jignire peste jignire. Ești un prost! Cine ți-a dat carnetul?! Imbecilule! Idiotule! Du-te…!

În dreapta, zăpăcită, mă încordam. După descoperirea lui Freud, neplăcerea a devenit o stare sufletească de neignorat. Supărările se fixează în noi și obțin putere. M-am oprit puțin să presupun.

De ce mă fâstâcesc când înjură cineva în dreapta mea? Suport un regres violent. Parcă aș fi din nou copil și mi-e frică de reacția adultului nervos de lână mine. M-am scuturat de o asemenea reprezentare și mi-am îndreptat atenția spre cel care înjură.

Ce imatur! Ce joc prost al maturității! Ce asumare distorsionată a inteligenței și a stimei de sine. Când suntem la volan, ca participanți la trafic, alcătuim un întreg. La volan, alcătuim doar o parte dintr-o frecvență de operații. O parte mică. Graba cu care șoferii aruncă ofense îmi pare, în urma speculațiilor, o fugă de sine, de conștiința de sine. Refuzi să iei aminte de tine, de greșelile tale, de alegerile tale. A arunca vina semnifică o apărare. Celălalt e prost, idiot, imbecil, celălalt, nu tu. Tu ai circulat regulamentar, el ți-a tăiat fața, nu ți-a acordat prioritate, nu a păstrat distanța regulamentară.

Fix ca atunci când erai mic, nu tu ai spart vaza, ci fratele mai mic sau mai mare ori câinele sau pisica.

După toată poliloghia, notez următoarele: am ajuns să nu mă mai intimidez de șoferul nervos și să-l privesc cu bunăvoința unui maestru conștient de minusurile ucenicului. Bietul de el! Habar nu are că o insultă trădează o lipsă de gândire. Dacă simt că lipsește și sufletul, nici nu mă mai sinchisesc să verbalizez ceva din vorbăria de mai sus.

Da, am o părere proastă despre șoferii care înjură. Când îi aud înșirând ofense pentru celălalt. Mi-e drag celălalt. Îmi disprețuiesc aproapele. Atitudinea eu sunt mai bun îmi repugnă.

Oamenii buni nu atrag atenția. Oamenii buni sunt.