Crimeea la o cană de ceai

Aș paria cu oricine că nu ar putea să ghicească despre ce va fi textul de azi. Mărturisesc că nici mie nu mi se revelă până acum câteva minute.
Ce se întâmplă în aceste câteva minute?
Purtai o conversație la telefon unde pusei câteva întrebări, iar apoi ascultai.
Dar prefer să încep povestea ante conversația telefonică.
De dimineață, cu cana fierbite de ceai în mâna dreaptă, suflând ușor să nu pierd picătură din licoarea mea magică, mă așezai la calculator răsfoind blogul lui Vladimir.
Cu lentilele aburite de la ceai, șimții cum subiectul textului lui îmi înfierbântă obrajii. Dar subiectul? Care e subiectul?
Răbdare, răbdare.
Subiectul: Crimeea.
Crimeea, un subiect cu reprezentare și desfăsurare. Lucian Boia, Aristotel și profesorul meu de istorie își făcură instant apariția în memoria mea.
După o cercetare superficială pe google, după textul lui Vladimir, mă lasai puțin pe spătarul scaunului. Îmi picară ochii pe hartă. Unde e Crimeea?
Și dacă ar fi să adopt o poziție, dacă m-ar interesa, m-ar stimula într-un fel politica și interesele ei, ce tabără aș alege?
Să fiu cu rușii?
Să fiu cu ucrainienii?
În momentul acela realizai că e nevoie să dau un telefon, să aud o părere personală, susținută, urmărită, trăită oarecum prin investirea cu importanță.
Astfel, tatăl meu primi în loc de bună dimineața, un ce faci, care e treaba cu Crimeea?
15 minute ascultai, iar la final, înainte de la revedere notai pe un bilețel: un Al Treilea Război Mondial care nu e vizibil, se poartă diplomatic și pe zone.
Acum, credeți sau nu, pentru mine subiectul, desfășurarea lui în activitățile mele zilnice stârni râsul.
Îmi cer scuze.
Îmi cer scuze acelor oameni care luptă pentru această cauză, dar eu oricât m-aș strădui, și mă străduiesc uneori, nu pot descrie omul aristotelic cu preocupări superioare. Îi lăsai scris și lui Vladimir.
Tot de pe blogul lui Vladimir îmi este cunoscut procurorul general al Republicii Crimeea, Natalia Poklonskaya.
Atașez și o fotografie cu ea, mi-e drag chipul ei pe care azi îl zării întâia oară. Și dragile mele femei, are 34 de ani.

NataliaPoklonskaya

Hai să schimbăm subiectul

Am rămas în urmă cu poveștile despre Paris, cu poveștile după Paris. Există acum povești înainte și după.
După însă, ca moment cuprins și măsurat de reprezentarea unui ceas, am fost ocupată să trăiesc fără să fac poliloghia verbului a trăi.
Lansarea de carte, excursie la Târgu Jiu cu Mara, întâlniri cu prietene și prieteni, expoziții, piese de teatru, aniversarea unui văr drag, alergat prin ploaie, am pândit soarele și am căscat gura la spectacolul pe care luna nu se străduiește să-l dea, lecturi intense.
Freud și Huxley constituie sau încă constituie lecturi intense pentru mine. Orice lectură a lor, am observat, mă îndeamnă să dau mai departe. Într-un fel, fel pe care nu-l pot explica oferindu-i sens, mă trezesc vorbind despre conținutul cărților.
Alegerea e departe de mine, mă simt neputincioasă și prefer extazul sufletului de a împărtăși. Într-o seară am adus în discuție rolul fiziologic al dioxidului de carbon în apariția viziunilor. Am explicat, atât cât mă ajută bruma de chimie, să explic apariția viziunilor după postul mare și flagelare așa cum am înțeles de la Huxley.
Știu sigur că am încercat să cuprind în formulare sensul, uimirea și extazul pe care mi le-am desprins din paginile cărții lui Huxley.
Am fost și întreruptă de una dintre prietene pentru o revenire la nevoile ei care pe mine m-au făcut să clipesc destul de des.
Nu putem să ne schimbăm patria, hai să schimbăm subiectul, zice Stephan Dedalus.
Nu o putem schimba pe Dunia, hai să schimbăm subiectul, zic, uneori, prietenii mei.
Așa am tras oarecum o concluzie, o s-o abandonez căci nu mă mai lasă să cunosc nimic. Concluzia?
Uneori par să-mi plictisesc prietenii prin ceea ce aduc în discuție. Dar mai știu că o asemenea concluzie, concluzia însăși oprește cunoașterea prin asigurarea că deja știu.
Alteori cineva mă întreabă despre o teorie sau un personaj de carte. Ai citit cartea aia, Dunia?
Iar atunci cartea îmi recomandă omul.
Da, putem să schimbăm de foarte multe ori subiectul, indiferent de motivele pe care le invocăm, dar același subiect rămâne în noi și printre noi, caută doar o scăpare de cenzură ca să se manifeste.
Dacă uneori și dacă alteori transmit diferite sentimente prietenilor și cunoscuților, câteodată, iar câteodată se întâmplă foarte des, sunt căutată, contactată și dorită ca partener de discuție.
Uneori, alteori, câteodată e natural și firesc să uităm de feminin și masculin și doar să ne bucurăm unii de alții.

Evident, desigur, firește, ZIC ZAC

Urmează să scriu despre un subiect pe care l-am ținut cât am putut numai pentru mine. Din 17 iunie seara m-am străduit să-mi păstrez o dispoziție sufletească.
Mărturisesc, e greu.
Să deschizi o ușă sau o fereastră în realitate poate ține și de întâmplare, dar acțiunea de a menține ușa sau fereastra deschise ține exclusiv de capacitatea fiecăruia dintre noi.
Cum am procedat?
Prima dată am transformat subiectul în obiect. Ca obiect, am putut să-i dau târcoale de jur împrejur.
Să decelez totuși subiectul devenit obiect, este vorba despre piesa de teatru Zic Zac.
Zic Zac mi-a fost recomandată de Godot. Nu acel Godot lipsit de determinații lumești al lui Beckett, ci de Godot Cafe-Teatru. Atât am știu despre această piesă înainte să ajung în sala de spectacol și mi-a fost suficient.
Am fost pe deplin recompensată. Mai fusesem între timp la alte două piese din programul lor, Marea iubire a lui Sebastian și Fă-mi loc.
Cu două piese arhivate deja în conștiință, la a treia am observat un tipar. Toate aceste piese mi-au lărgit percepția.
Am părăsit sala de fiecare dată drogată, iar drogul meu poartă un nume: teatrul.
Da, îmi place să mă droghez și să fiu dependentă de teatru. E ușa mea proprie prin care ies din realitate, din cotidian, din actualitate.
Aș ruga cititorii să facă un scurt popas cu mine pe acest cuvânt: actualitate. Pentru mine cuvântul actualitate a căpătat puteri extraordinare. De exemplu răspunde nevoilor mele și ale societății.
Totul trebuie actualizat, iar părțile sunt compuse din simțiri și rațiuni pentru a deveni întreg.
De foarte multe ori oamenii de azi se raportează la oamenii de ieri, iar de aici neînțelegerile. O acțiune în plină desfășurare nu se poate raporta la o acțiune săvârșită și încheiată decât dacă scopul este eșecul.
Actualizarea descrie o nevoie a putinței de a exista. Să ținem pasul.
Părăsesc acum semnificațiile procesului de actualizare și revin la teatru, la Zic Zac și la acțiunile mele.
Mi-am cumpărat o carte, Comentarii și delimitări în teatru de Camil Petrescu. Am intenționat cu această carte să înțeleg mai bine spectacolul. Nu am găsit nimic, obsevați, actual. Îmi place Camil, dar aș fi vrut să-mi revină aceste delimitări în teatru de la cineva contemporan cu mine.
Mă mulțumesc însă cu dragul de Camil care m-a și ajutat deja enorm.
Transformând piesa Zic Zac în obiect, dându-i târcoale prin semnificații, comentariile lui Camil Petrescu mi-au revelat evidentul. Din păcate am nevoie să mi se numească evidentul.
Evident că arta actorului este o artă întregitoare și un concept eclectic. Desigur că actorul vorbește ca să ia parte la acțiune și manifestă. Firește că dansul redeșteaptă și ațâță dorințe, iar muzica are influență asupra simpaticului nerv.
Evident, desigur, firește!!!
Știam toate acestea, dar nu le cunoșteam, dialectica reprezintă și ea tot o artă.
Cu Zic Zac, prin dialectică, sub îndrumarea lui Camil, am posibilitatea să vă ofer cel mai nou cuvânt pe care l-am învățat: cenestetică.
Cenestetica ar fi drama muzicală care cuprinde o acțiune, și muzică, și dans, și poezie, și decor.
Când am citit această frază în carte, am subliniat, iar în josul paginii am notat ZIC ZAC.
Zic Zac, cu Andrea Gavriliu, Ștefan Lupu și Gabriel Costin manifestă prin trup și grai acțiunea, muzica, dansul.
O să încerc acum o încheiere prin care atrag atenția asupra categoriilor de artă în teatru, care sunt 2, cunosc eu: arta dramatică și arta vizionară.
Arta vizionară ține de spectacol, drama încetează și se impune o percepere directă în antipozii neexplorați ai propriei conștiințe personale. Aproximativ cuvintele lui Huxley, și el m-a ajutat să înțeleg mai bine această distincție în teatru.
Cu Zic Zac te găsești față în față cu un spectacol, iar prin puterea spectacolului, eu, și îndrăznesc să presupun că și alți zeci de spectatori, am experimentat arta dicolo de cuvinte, vizionar.
Afară, ieșind afară din sală, puternic drogată, am inspirat. Teii dădeau propriul lor spectacol.

Sensul vieții la piață

Am poftit ieri la Mozart. Mozart este o veche iubire, de fapt prima iubire. Și cum am poftit, de ce să nu-mi satisfac pofta?! De la audiție am ajuns cu gândul la o veche carpetă, carpeta cu Răpirea din serai.
Și pentru cine nu știe, Răpirea din serai este o operă a cărei muzică a fost scrisă de iubirea mea din rândurile de mai sus.
Iar azi, despre asta voiam să scriu. Parțial, intenția e deja faptă. Doar că nu o să mai dezvolt. Mă opresc aici, transmit informația și vă rog să mă urmați mai departe.
Aseară, ascultând muzică, Mozart, Mozart, am zis să mă relaxez puțin și am pus mâna pe cartea lui Erich Fromm, Arta de a fi. Doar că intenția de relaxare s-a pierdut. Fromm mi-a sucit puțin mințile încât m-am așezat în pat meditând din nou la sensul vieții.
Azi dimineață, la piață, sensul vieții mă secundă. Dar piața reprezintă un loc al nevoilor. Ajungem la piață pentru legume, legumele ne hrănesc, hrana ne ține în viață. Care e sensul vieții?
La un moment dat ochii mei picară pe un domn care avea niște mese întinse la intrarea în piață. Vindea ziare și alte obiecte. Când ochii noștri se întâlniră el tocmai își freca mâinile și sufla în palme să le încălzească. În cartea lui Fromm am găsit un fragment care vorbește de asemenea întâlniri cu oameni străini, străini cu numele, dar al căror chip, prin impresia transmisă, ajung să facă parte din noi.
Oare omul acela care sufla în palme se întreabă despre sensul vieții? Oare oricine care are grija zilei de mâine își pune orice fel de întrebare? Nu cred că spiritualitatea are ceva de-a face cu un anumit statut financiar, chiar dacă am descoperit, cu uimire, că spiritualitatea a devenit și ea o afacere.
Observ totuși că oamenii care se duc în această direcție, pentru a fi capabili să-și pună întrebări, descriu detașarea în ceea ce privește supraviețuirea.
Aceștia sunt oamenii care renunță la lanțuri. Sclavii au fost eliberați, s-au purtat războaie, dar de lanțurile societății cine te eliberează? Doar voința, voința de a fi subiect în fața lumii, de a renunța să-ți transformi trupul și uneori chiar sufletul în obiect.
Cu asemenea gânduri îmi cumpărai pătrunjelul, cartofii, ceapa și mierea. Cu asemenea gânduri mă lupt, încă lupt. Nu ar trebui să lupt, știu. Încet, încet mă așez și eu în viața mea.
Și presupun că aș putea să am o viață senină, plină de intuiții și voie bună. Doar să nu mai lupt, să accept, să accept că oamenii sunt doar egali, nu există egalitate între noi.