Cum e să fii mamă despărțită

O să scriu un articol despre cum e să fii mamă despărțită. E un proiect în colaborare cu cititorii mei. La un text anterior, am făcut o scurtă listă cu subiecte despre care aș putea să vorbesc din experiență, iar despărțirea e de interes. Nu e deloc greu de crezut!

Mi-ar fi plăcut să se desfășoare altfel această împărtășire. Să stau în fața celor interesați și să povestesc. Să observați cum mă deschid sau cum mă închid. Și mai ales cum mă cuprinde furia uneori. Prima dată v-aș ruga să facem un exercițiu împreună. Pe o coloană să notăm ce gândim despre despărțire. Pe o coloană să notăm ce simțim.

Abia după ce suntem capabili să diferențiem, putem începe să depănăm despre orice despărțire din viața noastră.

Înainte de orice, o mărturisire. Mărturisesc că am greșit. Ce înseamnă asta pornind de la coloanele de mai sus?! Înseamnă că educația ne dictează și cum să ne simțim într-o asemenea împrejurare. La modul general, părinții simt că au eșuat. Întrebarea este: Chiar să fie despărțirea un eșec?

E posibil ca o greșeală să dea naștere unei îmbunătățiri. Zice Dawkins. Eu am descoperit asta pe parcursul a patru ani. Mai este vorba și despre gândirea mea, Știința e puterea în care cred, dar oricât ne separă educația și obișnuințele, ne adună suferințele și umilințele.

Orice despărțire presupune suferință și umilință. Undeva însă există un punct fundamental: capacitatea fiecăruia de a fixa limitele. Într-o relație din care au rezultat copii, țin să notez/să urlu/să gesticulez ca nebuna, se despart bărbatul și femeia. Mama și tata nu se despart niciodată. Mama, tata și copilul sunt un cerc. Ei rămân mereu împreună prin material genetic, pe chipul copilului, prin decență. Aici nu aveam de-a face cu aporii, ci cu oameni lipsiți de educație. Atât. Nu agreez și îmi repugnă persoanele care-și fac rău prin prisma copilului.

Copilul este o persoană. Mama lui poate înjura ca birjarul fostul partener, dar obligatoriu adoră tatăl. Tata e un sfât. Mama de asemenea. Atrag atenția că discutăm despre cupluri decente, nu de cazuri de abandon din partea unuia sau altuia. Nu am această experiență. Îndrăznesc să presupun că și în situații grave de abandon, să critici părintele nu ajută copilul. În primul rând moștenește material genetic. Criticați părintele, criticați copilul. În al doilea rând, îi dați programe de îndeplinit. Sigur o să ajung ca tata sau ca mama. Așa gâdim cei mai mulți dintre noi.

Cum am reacționat eu la despărțire? Un mare clișeu s-a adeverit. Am înjurat, am plâns, am lovit, am aruncat hainele din dulap. Un întreg spectacol. La mine în cap se desfășura altfel, dar scenariile n-au introduse reacțiile celuilalt. Exprimarea celuilalt provoacă daune grave. Aș vrea să mă credeți pe cuvânt că întreg spectacolul, cu patetismul inclus, este firesc. Sau mai mult firesc decât nefiresc. Emoțiile puternice ușor ne conduc spre regres. Evoluăm cu pași mărunți, dar la primitivism ajungem în câteva secunde. Pur și simplu ne rostogolim în peșteri. O cădere magistrală în mizerie sufletească, în reacții josnice, în dureri îngrijorătoare.

În urma experienței mele, aș recomanda părinților să se hrănească bine și să doarmă suficient când trec prin tot acest proces de despărțire. Lipsa somnului răpește orice urmă de decență rămasă după un spectacol ca al meu de exemplu.

Dacă două persoane se despart, de comun acord sau nu, înseamnă că cineva a încetat să iubească. De ce nu mai iubim? Nu știu să vă răspund. Cum nu știu să vă răspund de ce iubim. Cartea lui Cărtărescu, De ce iubim femeile are un unic merit, de a avea un titlu bun pentru marketing. Iubim pentru că iubim și atât. Nu mai iubim pentru că nu mai iubim și atât.

Cine alege să stea în relații lipsite de iubire, bineînțeles cu multe elemente compensatorii, călătorii, confort psihic și social, haine, genți și pantofi, programe cu valori moștenite din familie, nu reprezintă și nu este un erou. Eroi sunt aceia care își trăiesc viața așa cum vine. Iar uneori vine cu tragedii. Încetăm să iubim deși avem copii. Nu încetăm să iubim copiii, iar copiii au materialul genetic al persoanei care ne-a devenit în timp străin. O mamă și un tată nu ajung străini. O mamă și un tată se vor iubi mereu prin ceea ce a ieșit din ei și din nimeni altcineva: minunile, copiii lor. Femeia și bărbatul iubesc alte persoane. Se îndrăgostesc din nou și își duc decent viața mai departe. Viața aduce și duce.

Pentru mine, o despărțire nu are are nimic de-a face cu eșecul. O despărțire are de-a face cu educația. Părinții rămân sfinți și sărutăm pământul călcat. Bărbatul și femeia cu treaba lor. Pentru momentele când se află pe același loc, oricâtă antipatie ar exista între bărbat și femeie, mama și tata au datoria să converseze civilizat. Asta e o datorie. Direcția o dă copilul, iar uneori râsul zdravăn asigură copilul că părinții lui se acceptă. Sincer, e cel mai mare favor făcut copiilor pe care i-am născut.

Să ne acceptăm că suntem așa cum suntem, adică despărțiți.

Foto: Zenobia Lazarovici

Vreau să fiu fericită. ACUM

La întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului una dintre colege a spus că ea e fericită. Și-a spus numele, apoi a urmat anunțul. A fost singura care a exprimat ce simțea. În rest am auzit: Am doi copii. Am un copil. Am un serviciu. Am o afacere. Am divorțat.

Mi-a atras atenția răspunsul colegei. Emoțional m-am simțit stingherită, iar rațional am admirat-o. Ce curajoasă! Să spună cu voce tare că e fericită!

Între timp au mai trecut niște ani. Fără o disciplină, am depus multă muncă la felul de a fi. La început extrem de confuz prin literatura de specialitate. Avantajul lecturii s-a concretizat prin îndoieli. Îndoiala a determinat o ușoară scădere de ritm în viața de toate zilele.

Cine sunt eu? Nu mi-am pus întrebarea, nu s-a întâmplat nimic de felul acesta. Cred că eram oricum convinsă că știam cine sunt.

Am început să-mi doresc să fiu bine cu mine. Indiferent de alegeri, corecte sau condamnabile, m-am ambiționat să nu mă mai critic și mai ales să nu-mi mai fie rușine. Printre altele am mai simțit rușine când am auzit-o pe colega mea afirmând că e fericită. Instant s-a derulat vorba din popor: mi-e mie rușine de rușinea ta.

Detestabil acest sentiment de rușine! Am luptat și lupt împotriva lui. Uneori l-aș smulge din dicționar, din conștiința oamenilor. Observ adulți paralizați de rușine în situații obișnuite de viață. Nu zic nimic dacă mi-au încurcat comanda. Nu fac nimic dacă un profesor îmi umilește copilul. Nu atrag atenția tatălui dacă intră cu bocancii în intimitatea mea. Nu-i reamintesc domnului Popescu că îmi datorează 200 de euro. Etc.

Oarecum am rezolvat problema rușinii. O potolesc prin rațiune. Încă reacționez. Sunt concentrată pe fericire. De ce ne este unora atât de greu să spunem cu voce tare că suntem fericiți?

O să încerc să notez câteva situații.

1. Unii nu știm că suntem fericiți. Cu atenția pe viitor, fericirea ajunge de neatins. Dacă așteptăm fericirea după ce cumpărăm o casă, facem un copil, avansam la locul de muncă etc, o să ne ratam șansa.

2. Unora (ca mine) le este frică să recunoască că sunt fericiți. Ați citit bine, frică! Mi-e frică, nu teamă. Teama este de necunoscut. Mie mi-e frică de ceva anume. Mi-e frică de suferință. Habar n-am de unde naiba m-am pricopsit cu părerea fermă că dacă spui ceva cu voce tare nu se mai întâmplă. M-am lovit de atitudinea asta la orice nivel intelectual; de la femeie de serviciu la femeie de afaceri. După 30 de ani, după ce aduni ceva experiență, dar nu suficientă, doar imbecilitatea sau ignoranța nu-ți permit clara observație că rostirea și recunoașterea nu te scutesc de suferință. Într-adevăr ne purtăm de grijă când adoptăm tăcerea. Ne ferește de gura lumii, dar nu de noi înșine. Noi știm că am eșuat, că am pierdut, că nu s-a concretizat.

Fericirea ține de prezent, de aceea descoperim fericirea pe orice chip de copil. Pentru ei totul se petrece ACUM. Mama vreau să joc Păcălici. Imediat, Mara. Nu, mama, acum. Mama vreau un pahar de apă acum. Mama mergem să ne jucăm cu Leto? Când vine tata, Mara. Nu, mama, acum.

Categoric ACUM.

Nu există un algoritm pentru fericire, dar există rezultate. Acceptați realizările, eșecurile, iubirile, trădările etc. Acceptați existența lor în același timp. Aveți mari șanse să ajungeți fericiți.

ACUM!

Foto: Flavius Neamciuc

Copiii privilegiați

251883_465903696753123_205743060_nSunt a doua născută în familia mea. Fiecare copil are un statut anume. Primul născut reglementează și direcția în viață.

Familiile cu doi copii se confruntă cu gelozia dintre frați. Știu că unii mă aprobă, cum alții or să se grăbească să mă contrazică. De ce se grăbesc? Poate o să descoperim împreună răspunsul.

Încep cu un exemplu personal. Eu am fost geloasă pe sora mea. Nu pentru că îi purtam hainele care îi rămâneau mici, aspectul acesta mă umplea de mândrie, dar comparațiile dintre noi mă necăjeau și mă înfuriau nespus. Ea a fost copilul cuminte, eu un drăcușor de fata. M-a salvat chipul frumos, zâmbetul larg și veselia. Purtam bucuria și o răspândeam cu naturalețe.

La școala elementară am nimerit cu fetele învățătoarei în clasă. O altă situație penibilă. Am continuat până la liceu într-un mediu al copiilor privilegiați. La liceu am simțit că am scăpat de atitudinea servilă a profesorilor pentru un elev sau altul.

În toții anii, până la liceu, nu m-a ascultat nimeni. Aș fi cerut explicații pentru ceea ce simțeam dacă nu mi s-ar fi băgat în cap că frații trebuie să se iubească. Trebuie. Ați numărat vreodată cât trebuie utilizăm în vocabular într-o singură zi? De prea multe ori. Încercați să vă observați.

Dacă a trebuit să-mi iubesc sora, îmi era rușine când simțeam că i-aș sparge capul. O explicație la vremea ei, uneori persoanele din familia noastră ne supără și ne enervează, dar dialogul ne-ar dezvălui motivele și intențiile, m-ar fi eliberat de neplăcerea adunată de sentimentele negative, dar firești într-o familie.

M-a salvat atașamentul dintre mine și sora mea. Ne-am iubit. La școală, eliberarea a venit din prietenia cu privilegiații. Am dezvoltat atașament și tandrețe cu copiii preferați și am putut să suport lipsa de dreptate a profesorilor. Inechitatea adulților înceta de la afecțiunea dintre noi, copiii.

Să crești într-un asemenea mediu, suferi și provoci suferință. Nevoia de a fi plăcut, acceptat, integrat îți dictează o direcție sau alta. Dinamica nu lasă timp meditației, iar neplăcerile le ignorăm și le acumulăm până devin un fel de a fi.

Recent am parcurs un eseu de-a lui Freud despre teoria hoardei. Expresia mi s-a luat o cărămidă de pe suflet am trăit-o printr-un oftat lung. Ceva greu s-a desprins din piept. Neplăcerile și durerile copilăriei și adolescenței.

Dacă nu putem să fim privilegiați cu toții, atunci să avem drepturi egale. Ați observat un copil? Dacă el nu are voie să facă una sau alta, ceilați de ce au voie? Se potolește după instalarea egalității pentru toți.

În copilărie suferim monstruos în situații create de adulți prin preferința exprimată și afișată doar pentru un copil într-un grup de copii. Aș avea pretenții de la adulți, dar am realizat că cei incapabili de un comportament echidistant au fost ei înșiși privilegiați. Pur și simplu nu le pasă. Ăsta e al meu, de ce să mă intereseze ce simte celălalt?!

Să amintesc de lumea aceea mai bună invocată de noi toți? Nu amintesc. În fond nimeni nu poate să ne scutească de suferință. Suferința provoacă drame, dramele nasc eroi, eroii devin modele, modelele provoacă visarea.

Viața o fi lipsită de sens, dar în comportamentul oamenilor orice gest conține semnificații.

Cine e curios, se caută!

Știu că știu, dar nu știu

10616648_839594449384044_5862881297746137786_nAm o memorie teribilă! Țin minte cu precizie tot ce m-a impresionat. Pentru suferințe aș putea să jur că am un sertar special unde uitarea este interzisă.

Pe de altă parte, pierd din memorie cantități mari de informații. Un exemplu. Am citit Război și pace de Tolstoi în liceu. Aș putea să redau firul narativ, posibil perimat. Prezentarea faptelor e neclară. Am aflat despre masoni. Nu pot scoate nimic din subconștient. Știu că știu, dar nu știu.

Trăiesc în ciudă culturală.

Am încercat să corectez deficiența asta mentală. Nu am reușit. Sunt o infirmă. Mă simt. Iar sertarul special al suferințelor mi-e tot mai nesuferit. Îmi alungă gândirea și mă ține prizonieră în judecăți mediocre.

O neplăcere îngrozitoare mi-a revenit de la bunica Marei din partea tatălui. În urma separării de tatăl fetiței mele, mama lui a tras concluzia că noi ne-am făcut viețile noastre și cel mai bine pentru Mara ar fi să trăiască în continuare în casa ei cu o femeie pe care să o aleg eu și să o plătească ea.

Am reacționat. Nu am fost delicată și nici nu simt vreo părere de rău. Când o mamă devine Mama? Când blândețea unei mame se transformă în constrângere matriarhală?

Mi-am pus multe întrebări și au urmat reacții peste reacții. Am urlat, am înjurat, m-am acoperit de primitivism în limbaj. După un timp, mi-am permis să gândesc. Am înțeles rațional că bunica își protejează familia cum știe ea, prin amestesc nedorit în viața fiului ei, prin prelungire, viața mea și a fetiței mele.

Am hotărât să tac și să nu mai jignesc. M-am umplut de bube de la stres. Întoarcerea involută a pricinuit o desfigurare.

Mi-e clar, acum și în viitor, că suferința asta nu o s-o uit. Mă străduiesc să nu o hrănesc. Aș prefera să înlocuiesc intensitatea durerii cu monstruoase cunoștințe. Să devin diplomată și perfidă. Să o copiez pe bunica într-o admirație mută.

Mi-e imposibil azi.

Dar și mâine este o zi. Scarlet O’Hara

Chiar mă simt pe aripile vântului.