Sunt a doua născută în familia mea. Fiecare copil are un statut anume. Primul născut reglementează și direcția în viață.

Familiile cu doi copii se confruntă cu gelozia dintre frați. Știu că unii mă aprobă, cum alții or să se grăbească să mă contrazică. De ce se grăbesc? Poate o să descoperim împreună răspunsul.

Încep cu un exemplu personal. Eu am fost geloasă pe sora mea. Nu pentru că îi purtam hainele care îi rămâneau mici, aspectul acesta mă umplea de mândrie, dar comparațiile dintre noi mă necăjeau și mă înfuriau nespus. Ea a fost copilul cuminte, eu un drăcușor de fata. M-a salvat chipul frumos, zâmbetul larg și veselia. Purtam bucuria și o răspândeam cu naturalețe.

La școala elementară am nimerit cu fetele învățătoarei în clasă. O altă situație penibilă. Am continuat până la liceu într-un mediu al copiilor privilegiați. La liceu am simțit că am scăpat de atitudinea servilă a profesorilor pentru un elev sau altul.

În toții anii, până la liceu, nu m-a ascultat nimeni. Aș fi cerut explicații pentru ceea ce simțeam dacă nu mi s-ar fi băgat în cap că frații trebuie să se iubească. Trebuie. Ați numărat vreodată cât trebuie utilizăm în vocabular într-o singură zi? De prea multe ori. Încercați să vă observați.

Dacă a trebuit să-mi iubesc sora, îmi era rușine când simțeam că i-aș sparge capul. O explicație la vremea ei, uneori persoanele din familia noastră ne supără și ne enervează, dar dialogul ne-ar dezvălui motivele și intențiile, m-ar fi eliberat de neplăcerea adunată de sentimentele negative, dar firești într-o familie.

M-a salvat atașamentul dintre mine și sora mea. Ne-am iubit. La școală, eliberarea a venit din prietenia cu privilegiații. Am dezvoltat atașament și tandrețe cu copiii preferați și am putut să suport lipsa de dreptate a profesorilor. Inechitatea adulților înceta de la afecțiunea dintre noi, copiii.

Să crești într-un asemenea mediu, suferi și provoci suferință. Nevoia de a fi plăcut, acceptat, integrat îți dictează o direcție sau alta. Dinamica nu lasă timp meditației, iar neplăcerile le ignorăm și le acumulăm până devin un fel de a fi.

Recent am parcurs un eseu de-a lui Freud despre teoria hoardei. Expresia mi s-a luat o cărămidă de pe suflet am trăit-o printr-un oftat lung. Ceva greu s-a desprins din piept. Neplăcerile și durerile copilăriei și adolescenței.

Dacă nu putem să fim privilegiați cu toții, atunci să avem drepturi egale. Ați observat un copil? Dacă el nu are voie să facă una sau alta, ceilați de ce au voie? Se potolește după instalarea egalității pentru toți.

În copilărie suferim monstruos în situații create de adulți prin preferința exprimată și afișată doar pentru un copil într-un grup de copii. Aș avea pretenții de la adulți, dar am realizat că cei incapabili de un comportament echidistant au fost ei înșiși privilegiați. Pur și simplu nu le pasă. Ăsta e al meu, de ce să mă intereseze ce simte celălalt?!

Să amintesc de lumea aceea mai bună invocată de noi toți? Nu amintesc. În fond nimeni nu poate să ne scutească de suferință. Suferința provoacă drame, dramele nasc eroi, eroii devin modele, modelele provoacă visarea.

Viața o fi lipsită de sens, dar în comportamentul oamenilor orice gest conține semnificații.

Cine e curios, se caută!