… închisoarea de la Pitești.
Acolo a început la 6 decembrie 1949 o experiență de o sumbră originalitate numită reeducare și tinzând la distrugerea psihică a individului.
… victimele reeducării au fost nevoite să devină, la rândul lor, călăi.

Reeducarea avea patru faze.

Prima: demascarea externă.
Deținutul trebuia să-și arate lealitatea față de partid, spunând tot ce ascunsese la anchetele de la Securitate, denunțând toate legăturile pe care le păstra în afara închisorii.
Declarațiile erau făcute verbal, sub schingiuire, trecute apoi pe hârtie.

A doua fază: demascarea internă.
Studentul schingiuit trebuia să demaște pe aceia care-l ajutaseră să reziste în interiorul închisorii: fie printre ceilalți deținuți (cei care-l îmbărbătaseră sau îl puseseră în gardă să fie prudent), fie din administrația închisorii: un anchetator mai binevoitor, un milițian care-i făcuse vreo favoare în timpul executării pedepsei.

A treia fază: demascarea morală publică.
Deținutul e nevoit să calce în picioare tot ce are mai sfânt, familia, Dumnezeul, soția, iubita, prietenii, pe el însuși. Trecutul fiecăruia este analizat, pe temeiul lui trebuie inventată versiunea cea mai monstruoasă cu putință. Tatăl să apară ca un escroc, mama ca o prostituată, despre el însuși trebuie să închipuie cele mai rafinate perversități.

A patra fază: reeducatul e pus să conducă procesul de reeducare al celui mai bun prieten al său, schingiuindu-l cu mâinile lui și devenind, astfel, la rândul, călău.

Tortura este cheia reușitei. De-a lungul acestor faze, confesiunile erau regulat întrerupte de torturi. De tortură nu puteai scăpa.
La Pitești s-a produs o mutație a psihismului omenesc.

În frunte cu Nikolski, comandant suprem al Securității, lichidarea rezistenței morale a tinerilor deținuți politici din România a fost posibilă cu ajutorul lui Eugen Țurcanu, Popa Alexandru, zis Popa Țanu, Livinski, Mărtinuș, Nuți Pătrășcanu, Titus Leonida, Fuchs și Steier etc.

Cu steluță: tot textul l-am luat din Fenomenul Pitești al lui Virgil Ierunca. Am adaptat foarte puțin. O să mai scriu pe blog despre Eugen Țurcanu, un caz specific de patologie mintală.
De ce?
Pentru că nu avem nici un drept să uităm.