De la accident, mă dau jos din pat cinematografic. Mă ridic, de cele mai multe ori în cot. Cobor picioarele și calc parchetul cu toată talpa. Mă îndrept spre baie ca un soldat. Intru la bucătărie cu zâmbetul pe buze. Pun de ceai. Cu ceaiul pornesc spre birou. Cea mare lipsește. Îi folosesc biroul pentru a citi câteva pagini dimineața. Îmi ridic piciorul handicapat. Ligamentul parțial rupt e ca o doamnă cu toane. Nu știi când se sucește, dar simți. Cu ochelarii pe nas părăsesc viața apartamentului. In ultima săptămână m-am însoțit cu dr. Edith Eva Eger, terapeut și supraviețuitoare a Holocaustului.

M-am plimbat prin Ungaria, Cehoslovacia, Austria, Germania, America, Polonia. M-am plimbat prin copilărie, prin amintiri, prin frustrări. Cum pot să mă ajut? În toate cărțile de specialitate citite m-am căutat. Să găsesc fragmentul sau măcar o frază care să mă conțină. Eu mi-am găsit atâția prieteni în cuvintele specialiștilor care și-au povestit viața sau au expus cazurile pacienților lor. Nu m-am găsit. M-am intuit. Aici aș putea. Ba aici. Nici aici.

Cu cartea Alegerea, mi-am spus mie ceva. Nu ești proastă.

Port această evaluare în mine de când am început clasa I. N-am iubit matematica și matematica nu m-a iubit pe mine. După admiterea la liceu am presupus că am scăpat. A fost temporar. M-au ajuns din urmă fricile, umilințele și neliniștile. În ecuații m-am împiedicat prima dată. Ritmul meu de învățare nu a corespuns cu ritmul surorii mai mari. Ea poate, tu de ce nu poți?! Dacă ea poate, atunci poți și tu. Ea nu a luat meditații. Nu iei nici tu. Situații și întâmplări care au dus la primul meu eșec. Am picat examenul la matematică.

Și îl pic în fiecare an alături de elevii clasei a VIII-a. N-am iubit matematica și matematica nu m-a iubit pe mine. La fel ca mine, mulți copii nu iubesc matematica si matematica nu îi iubește pe ei.

Asta nu ne face proști. Aș scrie sute, mii de pagini. Nu sunt proastă.

Dar părinții și sistemul impun matematica ca obiect de studiu până la liceu. Nu există viață fără matematică. Asta i se transmite elevului. Elevul crede. Și știm cu toții cât fals continuăm să menținem în viețile noastre.  Opt ani, valoarea elevului este dată de matematică, urmați de ani de reparații. Luați exemplul meu. Am 43 de ani și încă încerc să demonstrez că nu sunt proastă. Îmi suspectez realizările. Nu le merit. Pentru că eu sunt proastă. Inconștientul, în vastitatea lui, înghite rațiunea după care mă ghidez. Merit. Nu merit. Dansul acesta mă ține amețită de 30 de ani.

Zilele acestea m-am plimbat prin casă spunându-mi cu voce tare: Nu ești proastă. Intuiesc că urmează să se schimbe ceva. Ce?

Să aleg. Să mă aleg.