Au trecut zile, au trecut luni, au trecut, iar eu nu am mai scris nimic despre lumea Marei. Mara mea are într-adevăr lumea ei, căci am grijă ca lumea mea să nu bruieze lumea ei, o las, cât îmi permit nervii, cât îmi permite educația, să descopere lumea de una singură. O îndrum când cere ajutorul și mă abțin uneori foarte greu, căci tendința adulților asta este, să spună copiilor ce să vadă, ce să gândească, ce să simtă despre lumea înconjurătoare, să nu fiu adult, ci om în fața ei.
A fi om în fața copiilor este un act de nemăsurat curaj și noblețe, iar eu scapăt cu noblețea, căci am o gură foarte mare și uneori o minte foarte simplă.
Revenind la Mara, la lumea ei, a desenat zilele trecute cu plastilină pe pereți steluțe. Am întrebat-o de ce a făcut asta, știind că nu are permisiunea, iar comportamentul urât se pedepsește.
Mi-a răspuns cu capul înclinat și zâmbind:
Dar am desenat pentru tine, mama, pentru tine.
Iar în altă zi, mergând cu mașina și ascultând muzică la radio, Mara mi-a atras atenția că a auzit dragoste.
– Mama, ai auzit, a spus dragoste.
– Da, mama, da, a spus. Dar ce înseamnă dragoste?
– Păi dragoste înseamnă să iubești mamele.
Am zâmbit potolit, am zâmbit amuzată.
Să țin minte să-i amintesc peste 10 ani ce înseamnă dragostea.