M-am plâns în articolul de ieri. Eu am considerat că nu m-am plâns. Aproape niciodată nu sunt de părere că mă plâng. Notez. Relatez. Împărtășesc. Apoi urmează reacțiile celorlalți. Rezultatul este că m-am plâns și bine am făcut. Mi-a scris o splendidă femeie și mi-a sugerat să am răbdare cu mine. M-am blocat.

Am privit poate un minut întreg ecranul telefonului. Să am răbdare cu mine. Am citit. Să am răbdare cu mine. Am recitit. Ceva ce nu mi-ar fi trecut prin cap. Am răbdare cu Mara. Am răbdare cu Matei din tei. Temperamentală de fire, cu emoții puternice, mi-am dozat răbdarea între copii și celelalte persoane dragi mie. Cu un trup zdravăn, rar s-a întâmplat să-l menajez sau să-l păsuiesc. Nici acum nu l-am păsuit. M-am așteptat să funcționeze și să mă asculte imediat cum am ieșit din spital. Și m-a ascultat câteva zile până m-a răpus durerea.

De azi dimineață mi-am redefinit atitudinea față de corp. O să am răbdare. O să-mi accept lăuzia și o să dorm. O să mă odihnesc. O să trec pe lângă plinte cu ochii închiși. Hm, pe cine păcălesc?! Azi am scos aspiratorul și am aspirat toată casa. Apoi am tras un pui de somn cu Matei. M-am ridicat jumătate de oră mai târziu cu gândul la blog. Aș scrie, aș scrie, aș scrie!

Fiecare gând interesant se pierde într-un sărut pe năsuc. Fiecare idee demnă de atenție se împrăștie când îi adulmec Marei obrazul. Mara a plecat la tatăl ei. Înainte de Matei, când Mara petrecea timp la taică su, mă lovea casa goală, spațiul din apartament. După Matei, cu Mara absentă de câteva zile, m-a lovit un gol sufletesc. E greu să te descurci rațional cu sentimentele. Degeaba îmi vorbesc și mă consolez. Simt că o trădez pe ea.

În acest punct mă apucă durerea de cap. O să am răbdare cu mine. Între timp nu vă pierdeți voi răbdarea cu mine. Mai am trei săptămâni de lăuzie. Suportați-mă și o să revin în forță cu Diplomația lui Kissinger și Nietzsche. Anul ăsta o să insist cu Nietzsche.

Voi aveți răbdare cu propria persoană?

Foto: Bogdan Mosorescu