O ploaie măruntă, o promisiune a primăverii care a atacat deja pământul, ne-a udat nasurile dis de dimineață. Ne-am urcat, copiii și cu mine, tăcuți în mașină. Să nu speriem aerul plăcut de afară. Mara a dat drumul la muzică. Mateiu a concluzionat că e urât afară. Mateiu, ploaia te udă sau o simți? Și la fel ca sora lui, Mateiu simte ploaia. Copiii simt.

Cele câteva ore petrecute de Mateiu la grădiniță mi-au permis să reiau vechiul program. După ce-mi sfârșesc tura de șofer, să revin cu o cană de ceai pe canapea și să citesc o oră încheiată. În ora deloc încheiată m-am apucat de Arto Paasilinna, Fiul Zeului Furtunii. Din primele pagini te convingi că urmează o poveste cu inserții antropologice. Condițiile naturale și social-culturale ale omenirii sunt abordate prin poveste. Și mi-a zburat gândul la toate poveștile cu care am crescut. Povestea muschetarilor, povestea lui Lucien de Rubempre, povestea lui Andrei Bolkonski, povestea lui Raskolnikov, povești peste povești, povești care mi-au trecut sufletul prin toate stările caracteristice omului. Am râs. Am plâns. Bucurii, tristeți, neliniști, sfârtecări, sperieturi le-am strâns în mine. Mi-a lipsit, conștientizez acum, apăsătorul sentiment desprins din corectitudinea politică. În toate cărțile citite am râs sau am plâns pentru om, în nici un caz pentru rasă, gen, religie sau orientare politică. Am simțit cum copiii simt ploaia fără să le pese de consecințe.

Tinerii de azi, mă refer la 20 plus, chiar 30 plus, citesc munți de cărți de specialitate. Acele cărți care, chipurile, te învață cum să-ți îmbunătățești viața. Cu siguranță îndeplinesc și această funcție, dar pot să jur fără să mă trăsnească nici un zeu sau să-mi pocnească o venă, că toate aceste cărți nu-ți permit să râzi ca apucatul, să te înfunzi de plâns și să jelești durerile altora devenite durerile tale. Ți-ai suflat nasul și ai șters muculeții. Pe tine te compătimești, te consolezi și te îmbrățișezi cu înțelegere.

Oamenii au devenit cititori atenți, responsabili, dar străini de emoție. Frica de a fi răniți ne-a sterilizat, am devenit inapți să simțim. Castrați de emoție, acționăm în numele unei corectitudini conforme cu cerințele rațiunii politice și economice. Ce trist pentru rasa noastră!

O lume fără povești este o lume fără culori. Ne îndreptăm spre albul aseptic. Nu distrugem răul, distrugem bine și răul laolaltă. Binele și răul coexistă. Unde ne așezăm mâna cu autoritate înclinăm balanța. Puteți să simțiți asta?

Foto: Carmen

Creierul procesează diferențiat imagini în milisecunde în funcție de rasă sau gen, sau în funcție de indici ca buze mărite, sprâncene duse sus sus de tot și încremenirea mușchilor. Afirmația din prima parte a frazei o confirmă numeroase experimente. Eu am citit în una din cărțile lui Sapolsky. A doua afirmație ține de extrapolare. Am aplicat procedeul de dragul deducției.

În această notă, creierul femeilor, în funcție de gradul de intervenție asupra chipului, se simpatizează sau nu. Tu semeni cu mine, îmi place de tine! Tu nu semeni cu mine, nu-mi place de tine. Mi-e frică de tine. Discutabilă frica în acest context.

Ne este frică de femeile care intervin fără nici o limită asupra chipului și corpului?

Pentru mine nu-mi este frică. Mi-am reglat gradual stima de sine. Mi-e bine cu mine și în pielea mea în ciuda defectelor. Îmi este frică pentru Mara. N-aș vrea să crească și să considere operațiile estetice ceva potrivit. Operațiile estetice vin în ajutorul femeilor, dar nu or să repare niciodată fragilitatea psihică. Vulnerabilitățile Marei și ale oricărei persoane indiferent de sex se rezolvă, după putințe, prin iubire, acceptare, apartenență, validare. Să fii iubit. Să te iubești. Să fii acceptat. Să te accepți. Ați auzit undeva că e ușor? E ușor să fii om cu toate contradicțiile înnăscute? Nu.

Munca la propria persoană începe cu grădinița când pentru prima dată ți se rupe inima. Degeaba strigi: Ajutor, mama, ajutor, nu mă lăsa! Mama se întoarce cu spatele și într-o milisecundă inima e ruptă. Mama fiecărei ființe umane, prin capacitatea ei de a oferi iubire, pune bazele stimei de sine. Când ți se rupe inima a doua oară, amorul ne lovește crunt, deții deja un manual.

Consider că multe femei au inima ruptă chiar de mama lor. Refuz să cred că bărbatul constituie cauza intervențiilor exagerate de pe chipurile femeilor. Bărbații părăsesc femeile adulte pentru femeile tinere, dar nici o operație estetică nu concurează cu finețea, prospețimea și exuberanța Julietelor.

Educația schimbă atitudinea. De ce să ne dorim o aparență de Julietă când putem fi femei autentice prin îngrijire, curățenie, rafinament și demnitate?

Să fii femeie a fost întotdeauna greu. Lupta a devenit o obișnuință. Nu mi-e clar cu ce luptăm când vine vorba despre operații, dar în viitorul apropiat o să găsim un răspuns sau două.

Foto: Carmen

Studiază Mara limba germană de la grădiniță. Studiază Mara limba engleză din școala primară. Jocurile pe telefon, Roblox și ceva animeuri în special, i-au dezvoltat vocabularul în limba engleză, dar în special i-au dezlegat limba. Ceva pentru care sunt nespus de recunoscătoare. Mara a refuzat ani la rând să vorbească fie în germană, fie în engleză. Ca punct tare pentru jocuri, acestea i-au reglat temerile. Pe geam au zburat rușinea prost interpretată și frica de o gramatică incorectă. Ciripește în engleză cu prietenii și cu tatăl ei.

Să fie două zile trecute de când am cerut să aud româna din gura ei. Vorbea cu tatăl ei. Îi povestea surescitată despre o întâmplare în limba engleză. Fix atunci am intrat în cameră. Limba română, vă rog! Insist cu limba română, cu limba maternă, iar ieri am citit acest fragment la Roth:
M-am străduit să scap din multe capcane pe care mi le-a întins viața, dar niciodată din captivitatea englezei. Engleza nu doar îmi arată realitatea și o ilustrează, ci este în sine ceva real: cel mai real lucru cu putință. Nu există nimic mai palpabil. Engleza e viața. Eu sunt un om făcut de engleză. Să scriu în engleză este cea mai măreață ordalie pe care mi-a hărăzit-o viața.

Și continuă, dar cred că ați înțeles. Înlocuiți engleza cu româna. Româna e viața.

Pentru mine, ad-litteram, româna înseamnă viața. Mama m-a consolat în româna. Mamaie mi-a insuflat un fel de a fi corect în limba română. M-am îndrăgostit și mi-am exprimat iubirea în limba română. Am cutreierat dealurile de la Schela și nu le-aș putea evoca în oricare altă limbă. Vântul care șuieră acolo nu suportă traducere. Oricare altă limbă a pământului ar goli tot ce-am strâns în mine ca ființă.

Convingerea aceasta a românilor care trăiesc în țară sau care au plecat din țară că limba română le fură copiilor startul în viață mă întristează. Nu limba ne separă de ceilalți, ci sufletul. Povestesc oricui despre dealurile de la Schela, în orice limbă,  dar doar în română le simt. Să renunț la română pentru o viață mai bună ar însemna să-mi trădez carnea și sufletul.

N-am ales. Nimeni nu alege să se nască într-un loc sau altul. Asimilarea, atunci când ajungi să trăiești în alt spațiu geografic, ține de supraviețuire și evoluție. Renunțarea la limba română, ca la o pată de pe o jachetă, pentru a spori șansele de a fi englez, francez, spaniol, german, american ne condamnă pe viață la neîmpăcare cu sine. Ți-au uitat limba. Ai renunțat la ea. Tu nu ești român. Părinții tăi sunt. Tu ești englez virgulă român, iar virgula asta se îngreunează și uneori te strivește. Limbile pot fi învățate simultan. Abandonarea, îngroparea și ignorarea unei părți din sine ne condamnă la o conviețuire cu un străin. În tine o să zacă mereu un străin, este limba ta maternă.

S-ar putea să greșesc. Nu ar fi prima dată. Nu ar fi ultima dată. O țin însă una și bună cu limba maternă, cu limba română.

Limba română sunt eu. Tu cine ești, tu cel care ai uitat-o?!

Imaginați-vă o porțiune de autostradă în Germania fără limită de viteză. Ai amândouă mâinile pe volan, sufletul nu ți se împotrivește, trupul nu te chinuie. Apeși accelerația. De ce nu?! Mașina fuge ca năluca din cântecul cu Moș Crăciun. Senzația e fantastică. Conduci stăpânit de ceva indefinibil. Și continui să apeși accelerația, și o apeși, și o apeși.

Cam în felul acesta trec oamenii prin viață până la 40 de ani. Apasă, apasă, apasă până dau peste un șantier în lucru. O boală, o pierdere, o durere, un sentiment te obligă să apeși frâna. Unde te-ai grăbit, dar mai ales unde te grăbești nu știi să-ți răspunzi. Tu ai condus grăbit fără să cunoști cine sau ce te mână.

Mânată sunt și eu. Duc copiii la școală, la activități, la întâlniri sociale, la doctori, la munte, la mare. Duc situații întortocheate și supărătoare care nu mă privesc direct. Duc situații care mă privesc direct, la fel de întortocheate, la fel de supărătoare. Consumul uman a atins paroxismul. E bucata de autostradă fără limită de viteză. De ce să nu calc, de ce să nu port pe umeri, cu importanța aferentă, întreaga lume?! Mă tulbură peste măsură platitudinile cărora le aloc atenție.

În stări sufletești jalnice îmi privesc copiii. De ce nu este suficient că am făcut copii și că îi cresc?! Nu este.

Miercuri am participat cu Mara la un atelier ținut de Mihai Toth în colaborare cu META Spațiu. Dragi părinți, țineți minte și propuneți copiilor asemenea ateliere. Se vor distra într-un mediu stimulant. Arta într-o manieră jucăușă împotriva acaparatorului mall. Merită efortul.

Am privit-o îndelung pe Mara în timpul atelierului. Plictiseala i-am sesizat-o. Curiozitatea i-am pândit-o. Interesul s-a pus în mișcare la realizarea unei instalații dinamice.

Voi ce propuneri le faceți copiilor pentru petrecerea timpului împreună?

Cu temperaturile scăzute de afară, Mara și cu mine petrecem câteva minute în plus în mașină. Așteptăm să se încălzească.

Azi dimineață am curățat parbrizul și geamurile laterale cu racleta. Mara s-a urcat pe scaunul de lângă șofer. Pe Mateiu l-am instalat în scăunel cu o pernă cu apă caldă. Lipsa mănușilor mi-a colorat mâinile. La loc pe scaunul șoferului am suflat să le încălzesc și mi-am găsit să o întreb pe Mara dacă știe ce înseamnă loialitatea. Ca o reprezentantă demnă de generația ei, a cerut permisiunea să se exprime în engleză. Nu a primit permisiunea. În continuare aleg ca limba română să fie prima opțiune a copiilor.

În viața Marei, la aproape 14 ani fără câteva zile, grupul de prieteni a urcat în vârful piramidei de interes personal. Rolul de spectator m-a ajuns din urmă. Asist din ce în ce mai mult și particip din ce în ce mai puțin. O observ. O aud. Relațiile par la fel de complicate ca pe vremea mea. Șicanări. Excluderi. Efuziuni sentimentale. Declarații. Preferințe. Simpatii.

Experiența personală conține variate povești cu care ajung să comunic excelent cu Mara. Când două prietene se întâlnesc fără tine. Când simpatizezi un băiat. Când simpatizezi același băiat ca prietena ta. Pentru fiecare situație i-am spus o poveste. A cerut lămuriri și mi-a reconfirmat că discuțiile lungi cu copiii nu trebuie ocolite. Multe le ajung la urechi, iar deslușirile lor ating ridicolul din cauza neputinței de a raționa.

Aleg să o îndrum pe Mara în perioada derutantă în care a pășit. O să-i alin durerile sufletești cu distracții pentru câteva ore. O să fiu prezentă uneori fără să am nimic de zis. Frustrările mă iau prin surprindere când îi recomand cu cel mai convingător aer că iubitul prietenei, și dacă îi încântă ochii, rămâne iubitul prietenei. Prietenia contează, iar când vine vorba despre băieți, are balta pește.

M-a privit cu ochii ei mari care-mi amintesc de ochii magnifici ai unei vițelușe. Simt cum înmagazinează în ea banalitățile definitorii ale vieții. Cu liceul nu este hotărâtă, lista conține 3 nume. De ce? De ce liceul ăla sau ală? Am întrebat-o din curiozitate. Argumentele m-au convins, dar nu mă încântă.

Urmează doi ani plini de focuri adolescentine. O să încep să culeg ce am plantat. Vine vremea asumării părintești. Nu o să mai fie nevoie să mă prefac că știu să aleg pentru ea. O să plătesc prețul fixat de ea prin atitudinea față de mine.

O să-mi rămână, Mara, loială?

Te pune pe gânduri viața. Stai într-o vineri după-amiază cu familia la masă. Afară strălucește soarele. Un copil a adormit la piept. I-a venit de hac frigul de afară. Ospătarul îți zâmbește cu bunăvoință. Contextual, petreci agreabil. Un mesaj primit pe telefon strică toată atmosfera.

Un prieten din copilărie a suferit un accident vascular cerebral. Mi s-a întâmplat. N-am descris un scenariu ipotetic. Am ridicat privirea din telefon și m-am întrebat câți ani am. O secundă am ezitat. Mi-a fost teribil de frică. O senzație oribilă de pierdere în timp m-a sufocat. Cum să am doar 40 de ani, prietenul din copilărie la fel, iar el să zacă într-un pat de spital luptând pentru viața lui?

Un hohot de plâns așteptat de la o persoană plângăcioasă ca mine tot m-a luat prin surprindere. Dramele apropiaților m-au șocat de-a lungul vieții, dar nu m-au înecat de lacrimi. Le-am suportat. Le-am luat ca atare. Ceva s-a schimbat. Cel mai la îndemână răspuns: frica de moarte. N-am vărsat lacrimi pentru prietenul din copilărie, am vărsat lacrimi pentru mine. N-am stat mult în acest răspuns. Pregătirile pentru propria moarte le-am început cu ceva timp în urmă.

Boala cu toate neajunsurile provocate trupului mă înspăimântă. Împuținarea trupului și a minții mă amorțesc. Trupul înseamnă viață mai mult decât orice guru încearcă să-ți vândă zilele astea. Puterea minții când te caci pe tine nu aduce alinare. Și din nou m-am gândit la bunicul meu și la ultimii lui ani. Până la urmă ce e viața și ce așteptăm fiecare să fie viața? Un șir lung de bucurii și împliniri nu este, dar urăm în mesaje idioate cu prilejul sărbătorilor sau aniversărilor. Un șir lung de dureri și suferințe nu este, dar unii insistă să se victimizeze.

Viața adună bucurii, tristeți, împliniri, dureri și o nepotolită dorință de a rămâne viu. Mă fascinează dârzenia dovedită de om pentru a trăi. De ce ne legăm atât de viață? Lipsa ei înseamnă necunoscut, iar omul se găsește neechipat pentru necunoscut. Unii dintre noi se aventurează, dar și cei mai curajoși ezită în fața morții. Boala și pierderea celor dragi, în ciuda șocului și a durerii, nu ne învață niciodată presupusa lecție. Lecția umanității este să ne bucurăm de fiecare zi pe acest pământ, să găsim în fiecare zi ceva care ne place, să râdem în fiecare zi și să testăm, după putințe, necunoscutul.

Încerc și eu să învăț această lecție. Îmi dă bătăi de cap.

Foto: Carmen Vulpea boemă

A mai trecut un an. În continuare, Făt Frumos și cu mine ne-am păstrat apartamentele. Eu refuz să vând și să-mi fac credit la bancă pentru o casă. Șerpii și creditele mă îngrozesc. Am tras cu urechea. I-am ascultat pe cei cu fler financiar. Banca să suporte cheltuielile casei. Nu m-au convins.

M-a convins Mirela Vlăduți să investesc în artă. Eu l-am convins pe Făt Frumos să investim în educație. Mateiu, din 15 ianuarie, merge la grădinița Montessori. Prefer să plătim pentru educație. Cea mai bună investiție din toate vremurile. Nu-mi plac facturile când vin nici din direcția aceasta, fie ea și educație. Le suport. Nu pot să schimb condițiile din școlile de stat, dar nici nu le accept. Un copil să fie încolțit la baie. Unui copil să i se facă promisiuni, iar apoi să fie certat când a cerut ceea ce i s-a promis. Adulții să înnebunească cu temele și proiectele. Învățământul de stat în România se prăbușește. Avem și câțiva pumni de profesori excepționali. Norocoasa de mine! Am adunat un pumn de profesori excepționali.

Am observat că profesorilor li se cere să fie și soldați. Să lupte cu ignoranța părinților care în primii ani își lasă copiii să crească. Nu le fac educație. Poftim. Te rog. Mulțumesc. Acestea se învață înainte de intrarea la școală. Profesorul nu are datoria să învețe copiii și bunul simț. Profesorul predă cunoștințe învățate într-o universitate.

Cetățenii români, aceia care au procreat, trebuie să afle de undeva că educația începe cu ei. Când părinții și profesorii vor colabora, învățământul românesc va începe să se ridice. Distanța dintre stat și privat se va reduce. Limitele se vor depăși. În special bogații nu sunt capabili să-și conștientizeze limita vieții bune. Viața bună începe cu cercul social și relațiile. În școlile private cunoști persoane cu același statut social. În școli private mai cunoști și persoane care prețuiesc educația mai mult ca bunurile materiale. Acești bogați trebuie să afle de undeva că viața bună înseamnă în primul rând bun simț, iar apoi o gândire liberă de constrângeri. Viața bună înseamnă să-ți pui întrebări constant și să nu crezi că ai răspunsul la orice datorită contului din bancă.

Acestea fiind spuse, sunt o persoană săracă și bogată. Nu zic să faceți ca mine, dar insist să nu vă trăiți viața cu certitudine. Citiți istorie, poate să vă trezească. Nu vă lasă să uitați de ce putem fi capabili. Într-o secundă, mâine, într-un an sau un deceniu, omenirea poate să dispară. Cum? Cineva apasă un buton.

În încheiere, râdeți și exersați-vă simțul umorului!

Foto: Bogdan Mosorescu

Mi-am propus pentru acest an să fiu mândră. Și mai mândră? A întrebat mirat Făt Frumos. Da, și mai mândră. Cu mândrie am febricitat în aceste prime zile ale anului 2024 în activități mămești. Duceam niște probe la laborator pentru Mateiu când mi-a intrat un mesaj pe telefon. Dunia, pun o comandă de cărți, ce-mi recomanzi pentru dezvoltare personală?!

Am zâmbit cu rahatul în mână. De-a dreptul profetic deoarece asta este părerea mea despre cărțile de dezvoltare personală. Firește, am recomandat într-o respirație Erich Fromm și Jordan Peterson. Cine nu a pus mâna pe o carte de Fromm, să corecteze cât de repede cu putință. Rațiunea, bunul simț și inima se împletesc perfect la Fromm. Habar n-am cât ajută la dezvoltarea personală, dar oferă inegalabilul sentiment de înțelegere și acceptare. Cine nu a pus mâna pe o carte de-a lui Peterson, să-l asculte. Omul trăiește și respiră bine mersi în Canada și-l puteți urmări pe Youtube. Dacă îngroșați rândurile acelei categorii de oameni.

Acum să vă explic, cu cel mai simplu și nesofisticat limbaj, de ce așa numitele cărți de dezvoltare personală nu aduc mare lucru în viața noastră. V-au recomandat vreodată părinții, atunci când ați solicitat un pahar cu apă într-o situație lipsită de lichidul dorit, să consumați un măr în schimb? Ah, încă o aud pe mamanu: Mănâncă un măr, o să-ți potolești setea. În secunda următoare voiam să mă arunc pe jos de exasperare. Mi-e sete, mi-e sete!!! Cine caută dezvoltare personală în cărțile de dezvoltare personală consumă mărul în locul paharului de apă. Furați startul, căci nu crește pomul fără apă, nu crește fructul fără apă. Apa o reprezintă poveștile copilăriei, apoi romanele ușoare din adolescență, urmate de sacrii literaturii.

Dezvoltare personală fără Dostoievski, Tolstoi, Thomas Mann, Kafka, Hesse, Llosa, Virginia Woolf, Balzac și alții nu există. Literatura, prin povești, teme și subiecte te ajută să intuiești realitatea prin identificare afectivă. Asta e empatia. Să suferi cu Anna Karenina. Să o iei razna cu Raskolnikov. Să te învelești cu pătura în frig cu Hans Castorp. Să iubești ca Pere Goriot. Am enumerat fără o importanță de nici un fel. Cu aceste cărți am crescut eu. La facultate, profesorii au adăugat alți autori care m-au dezvoltat personal. I-am descoperit pe Calvino, Svevo, Josef Roth, Philip Roth, Beckett, Conrad, Paul Auster, Kerouac, Marques, Kundera, Soljenițân, Yourcenar și alții. La fel, am enumerat fără o importanță de nici un fel.

Literatura m-a ajutat să mă dezvolt personal. Cărțile de dezvoltare personale servesc minții ca un ristretto. Te stimulează, dar gustarea și felul principal vin din povești. Altfel spus, degeaba aș merge la Andrei să-mi îngrijească podoaba blondă sau la Flore să-mi curețe unghiile, sau la Cristina să mă penseze, când aș deschide gura v-ar trage curentul de la golul sufletesc.

Adevărata dezvoltare personală o găsiți în librării, biblioteci și la profesorii cu vocație. Citiți literatură! Purtați o carte! Educați-vă! Stați de parte de creatori de conținut care recomandă cărți de dezvoltare personală.

Recomandați-mi și mie o carte. La mulți ani!

Foto: Bogdan Mosorescu

E liniște. E liniște în casă, e liniște în suflet și e aproape liniște în cap. A trecut Crăciunul și în câteva zile trece anul. Mă gândesc la familiile asemănătoare, ca alcătuire, cu a mea. Sărbătorile pot fi teribile pentru unii dintre noi. Despărțirile, prin comportamentul părinților care refuză să acționeze corect și responsabil, sfârtecă sufletul și caracterul copilului.

De Crăciun stă cu mine, De Anul Nou vine la tine. Da? Nu? Aceasta ar fi o situație. A fost situația noastră în ultimii opt ani. Anul acesta l-am așteptat pe Moș Crăciun cu toții. Cum așa? Cele mai frecvente întrebări: Cum poți să stai pe același loc cu ea? și Cum pot ei să stea pe același loc? și-au pierdut orice putere. În ceea ce mă privește, n-am investit cu putere egolatria. Nu m-a interesat persoana mea. Nu m-au interesat celelalte trei persoane din familia noastră extinsă. M-a interesat exclusiv Mara. Mara, ca orice copil, a venit pe lume fără să ceară. Tatăl ei și cu mine am acceptat acest dans, iar când ne-am împiedicat, pentru o perioadă scurtă, Mara ne-a simțit tălpile, iar eu uneori port tocuri. Salvarea mea este că port și cărți. Cărțile m-au îndrumat să-mi cresc copilul într-un mod corect și nu neapărat cum am simțit. Am simțit și eu să-i rup în bucăți tatăl.

A trecut. Au trecut anii peste noi și mizeriile s-au spus, s-au țipat, s-au aruncat, și-au micșorat intensitatea. Cum pot să stau pe același loc cu ea? Ea nu are nimic de-a face cu distrugerea relației dintre mine și tatăl Marei. Ne-am distrus reciproc relația, iar eu am dat tonul. Cum pot ei să stea pe același loc? Probabil sunt ceea ce se cheamă bărbați pe lumea asta. Organele genitale nu-i definesc. Ne trăim viața cât putem cu romantism și cât mai puțin pornografic. Ne străduim să controlăm primitivismul rasei.

O nouă întrebare s-a pus anul acesta. A ieșit ca ghioceii în ianuarie. Mara m-a întrebat: Putem să facem Crăciunul împreună? Și așa vorba s-a transformat în faptă. O familie extinsă a gătit, a pus masa, s-a jucat, a râs, a plâns, iar s-a jucat, a împodobit bradul. În ultima seară i-am privit pe toți și m-am gândit că împreună am găsit echilibrul.

E greu de sărbători pentru părinții despărțiți. Le simt durerea, le cunosc durerea. Îmi pare nespus de rău. Dacă aș putea să ajut, atunci aș ajuta, dar nu e nici o rețetă, nici o regulă, nici o șmecherie. Pentru înțelegere e nevoie de comunicare. Vorbiți, vorbiți, vorbiți! Exprimați-vă durerile în loc de critici și pretenții. Ascultați-vă și nu vă condamnați la distrugere împreună când iubirea a secat. Uneori iubirea moare. Nu insistați. Nu aruncați vina.

Tatăl Marei și cu mine am încetat să ne iubim. Femeia și bărbatul au dispărut. Mama și tatăl se iubesc pentru că amândoi o iubim pe Mara. Cum aș putea să-mi iubesc copilul fără să-i iubesc tatăl? Tatăl reprezintă 50% din genele ei. Copilul te leagă de celălalt, dar nu te oprește să-ți trăiești viața, iar viața se găsește uneori în drumuri separate pentru părinți. Nu e complicat dacă vă lăsați ghidați de bunul simț. Nu cunosc busolă mai bună.

Pentru toate familiile despărțite, vă urez zile cu înțelegere. Experiența mi-a confirmat că se poate. Priviți-vă copiii, amândoi sunteți acolo.

Ho! Ho! Ho!

Foto: Simona Nutu

Ca de fiecare dată, fără excepție, am pierdut fraza de început. De câteva luni scriu și rescriu la mine în cap începutul unui roman. Într-o seară cuvintele s-au așezat perfect. Nu m-am ridicat să notez. Am repetat în gând și m-am asigurat, ca de fiecare dată, că o să-mi amintesc la trezire.
Nu mi-am amintit.
De cele mai multe ori au câștigat moleșeala, căldura plăcută și oboseala când m-aș fi bucurat să izbutească spiritul meu creator.
Nici să mă așez la scris pentru blog n-am mai reușit. Timpul liber oferit de somnul lui Mateiu l-am petrecut citind. În aceste zile prefer compania cărților. Mă însoțesc cu Erich Fromm de săptămâna trecută. Bunul simț abundă în prelegerile lui.

Mă gândeam, gândesc mult în poziția drepți luată la chiuvetă când spăl vasele, că literatura, arta, teatrul nu îi sunt necesare omului. Literatura, arta, teatrul țin de căutarea de frumos, de emoție, de dramă a omului. Toți căutăm ceva mai presus de casă și de masă. Literatura satisface în mine această căutare. Nu mai am nevoie de religie sau de proiecția lui Dumnezeu. M-a numit cineva de curând seacă spiritual. Nu m-am supărat. Nu ne-am înțeles cum să strigăm dumnezeu. Eu strig literatură, artă, teatru. Cineva strigă Dumnezeu cu D mare. Dar și cineva, și eu căutăm frumosul, bunătatea, rațiunea, drama din viață. Drumurile diferă, dar destinația seamănă. Prefer să subliniez asemănările și să nu atac cu diferențele.

Erich Fromm merită atenția voastră. Nu aveți nimic de pierdut, ci doar de câștigat.

O să trag concluzia. Când vine inspirația, atunci acționați.

Ce vă inspiră în aceste zile?