L-am culcat pe Mateiu. El m-a culcat pe mine. Eu m-am trezit. Am coborât din pat. Am mers la bucătărie. Mi-am făcut un ceai. Seara savurez o cană de Cactus Fig. Mestecam în ceai și mi s-a făcut frică. O să mor. O să mor într-o zi și lumea, și Mara, și Mateiu or să-și prepare o cană de ceai. Și eu nu o să mai fiu. Nu e prima dată când îmi imaginez lumea fără mine. E ridicol. E înfricoșător.
Când eram elevă, în drum spre casă, am trecut pe lângă un cortegiu funerar. Mi-au picat ochii pe tabloul cu panglica neagră. Soarele strălucea. Unele mașini claxonau. Pomii înfloriseră. Noi am trecut gălăgioase, nepăsătoare și cu mișcări iuți pe lângă mașină. Morții îi incomodează pe cei vii. Plus că unele dintre noi reacționau ca fetele de pension. Se jenau. Îmi amintesc că m-am purtat ca de obicei. Nimic nu a trădat interiorul. La interior turbam de furie. Nu pentru că trecusem pe lângă o viață sfârșită, ci pentru că într-o zi alții or să treacă pe lângă mine și lumea va continua. De ce?
Eram copil. Am ținut minte furia. O mai experimentez uneori. Asta seară mă întrebai dacă o să accept vreodată moartea.
Ieri am citit câteva pagini din Diplomația lui Kissinger. Mi-e capul plin de Indochina, Franța, puteri colonizatoare, America. Când citesc istorie, simt cum îmi crește gâtul. Ajung o girafă. Văd lumea de sus. Văd monștri, interese, puteri. Îmi accept micimea. Când mă înghesui în prezent, simt cum mi se scurtează gâtul. Ajung o jivină care privește numai în pământ. Văd probleme, eșecuri, boli, ignoranță, sărăcie, mizerie, zvârcoleală pentru nimic. Nu-mi accept micimea.
Pe pământ, cu capul în jos, ne educăm să fim zei. Ne stârnim unii pe alții. Ești un zeu. Meriți. Ești o prințesă. Meriți. Din când în când plătim cursuri să ne vizităm viețile anterioare unde descoperim ce regi și regine am întruchipat. Cu guri sacre de regi și regine închipuite, vociferăm despre imbecila clasă conducătoare.
Într-un minut, în acel minut cu gât de girafă, i-aș întreba pe toți care debitează despre ceea ce înseamnă putere de decizie. Ați fi capabili să? Ați fi capabili să decideți pentru o țară, un neam, o specie? Ați putea decide cine moare și cine trăiește? Ați putea să opriți nedreptățile și crimele oamenilor dacă v-ar sta în putință?
Uneori visez la putere cum visez la o plajă din Africa, la o lectură năucitoare, la stele, la rochii negre, la ceaiul verde cu iasomie, la o bibliotecă imensă. Ce sentiment! Să ai putere. Să o transformi în ceva palpabil prin decizii care afectează vieți.
Nu e de mine. Eu aș scrie, aș citi și aș călători toate zilele. Puterea n-ar face decât să mă oprească din.
Închei cu o întrebare. Nu considerație că e vulgar să discutăm orice altceva în aceste zile când românii refuză să se vaccineze?!
Foto: Bogdan Mosorescu
Mateiu a început să se ridice în picioare. Nu o să vă povestesc despre asta. Dar noua lui abilitate și cartea citită, Educația Montessori în primii ani de viață, m-au ajutat cu o presupunere.
