Vineri mi-am pus o fustă. Am încălțat tocuri. M-am rujat. Am traversat legănat aleea din parc. Am urcat scările de la Sala 2, Teatrul Național Timișoara. Am zâmbit. Am salutat. Am primit un compliment ciudat. M-am așezat pe scaun în sală. M-am abandonat necunoscutului.

Spectacolul s-a numit Vocile orașului cu scenariu și coregrafie de Pal Frenak. Pal Frenak reprezintă cunoscutul, numele lui. Am refuzat să citesc despre spectacol înainte. M-am abandonat necunoscutului datorită reputației. Îmi amintesc fiorul Alinei Ilea când mi-a destăinuit că face parte din distribuție. Distribuția este năucitoare. Pe lângă Alina Ilea, de care mă îndrăgostesc de fiecare dată când o revăd pe scenă, m-au impresionat Flavia Giurgiu și Marin Lupanciuc. Firește, am dat aceste nume bazându-mă pe intuiție, nu pe studii de teatru și film. Nu sunt critic de teatru, sunt iubitor prețios de teatru. Înțelegeți prețios cu următoarea cheie. Nu mă interesează doar să râd la teatru, mă interesează al dracului de tare să capăt o stare de spirit de la teatru, să rămân pe gânduri, să primesc impulsuri pentru a crea.

Ce am priceput eu din spectacol. Trupul este un mijloc de cunoaștere. Aceasta ar fi ideea, apoi m-am lăsat vrăjită de toate putințele și neputințele acestui mijloc de comunicare. Aș putea să vă povestesc câteva impresii, dar refuz. Spectacolul Vocile orașului nu necesită vorbe și cuvinte, ci o pereche de ochi să priviți. Nu se mai joacă luna aceasta, dar abia aștept să-l revăd. Sunt puține spectacolele care mă marchează cu nerăbdare. Ard de nerăbdare să revăd și să-mi compar sentimentele și gândurile.

Voi la ce spectacole mai ieșiți? Oferta este imensă în perioada asta. Sunt curioasă.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Vineri seară am ajuns la teatru, la spectacolul Bros în regia lui Romeo Castellucci. Am intrat. Am văzut. Am ieșit. De fapt am alergat pe scări. Am ocupat un loc la balcon, iar telefonul deja suna. La aplauze am părăsit sala. Maternității nu-i pasă de stări de spirit desprinse din spectacole.

Nu m-am grăbit să notez impresiile. Nu am dorit să mă așez să scriu un articol din datorie. Sunt partener al Naționalului pe parcursul acestui an deja bezmetic în evenimente. Am așteptat câteva zile să se așeze în mine gândurile și senzațiile. Am povestit cu Făt Frumos la cald și cu o prietenă. Concluzia a fost: Soljenițîn all over again.

Pentru blog, ca tehnică, am ales relatarea din papucii unui copil de șapte ani. Vă rog să-mi faceți pe plac. Imaginați-vă că povestitorul abia trece cu nasul de balconul de la Național. Se foiește pe scaun și își acoperă urechile cu mâinile. De pe scenă se aud sunete de mitralieră care nu se mai sfârșesc. Apare un moș într-un cearșaf alb și cu un toiag în mână. Vorbește, dar nu-l înțelege. La un moment dat se dezbracă și se zgâiește la corpul gol. Fundul e moale și alb ca perlele purtate de femei. E o doamnă în dreapta care are o broșă cu perle.

Bătrânul dispare, iar scena se umple cu actori. Toți sunt îmbrăcați în uniformă. E derutant. Se bat între ei. Se rănesc. Pică din picioare. Nu știi după ce criteriu. Sunt victime și călăi. L-au dezbrăcat pe unul dintre ei și l-au bătut pe rând. N-a putut să privească. Și-a acoperit ochii. Corpul se zvârcolea. La fel ca la bătrân, pielea amintea de perlele femeilor.

O să-mi scot papucii copilului de șapte ani. Sunt eu, Dunia. Mi-a produs o impresie puternică spectacolul. La început am ignorat zgomotul. M-a enervat ușor, dar năvala de gânduri a întrecut sunetele supărătoare. Mi-am pus palma să-mi simt inima. A pompat ceva mai repede sângele câteva minute până am potolit gândurile și până am acceptat ficțiunea. Mi-a scăpat o înjurătură printre dinți că nu mai scap de lumea lui Soljenițîn. Mi-a fost ciudă că nu am atras o lume exotică din Fiji sau o lume spumoasă de la Biarritz.

Fanatismul, supunerea, ordinele, execuțiile, tortura și umilințele te spoiesc cu negru. Negru vezi. Negru auzi. Negru pipăi. Nimic simbolic, doar o lipsă crasă de lumină în gândire și sentimente. Istoria conține multe momente negre. Nu avem nici un drept să le uităm. Noi le-am provocat, noi le-am întreținut, noi le creăm teren pentru viitoare apariții.

Aceste momente n-au nimic simbolic. Negru nu simbolizează, negru decimează.

Închei. DE PULO ET OVO. Despre ou și găină.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Ce nu vezi, nu visezi.

Îmi vine obsesiv în cap fraza asta. Îi aparține lui Soljenitîn. Ce să fac, Soljenitîn citesc, Soljenițîn văd și visez. La muzeu, un zid al plângerii închipuit de Belu-Simion Făinaru, l-am asociat cu locul de execuție de la Auschwitz. La teatru, la spectacolul Katzelmacher, într-un moment de bestialitate umană, priveam trupul gol al bărbatului de pe scenă și mi-am amintit de Soljenițîn care a povestit despre opririle deținuților la baie. Deținuții ajungeau întotdeauna goi la baie.

Ce nu vezi, nu visezi.

Aceeași frază s-a ivit și admirând camera Marei. Am renovat camera Marei. La 13 ani am considerat că este cazul să ne luăm la revedere de la roz, unicorni, căsuța de păpuși și plușuri. Am atins așternutul alb imaculat. Am admirat tabloul cu Spărgătorul de nuci. Am visat cu ochii deschiși în fața draperiei galbene.

Ce cameră frumoasă! Dacă aș fi avut și eu o cameră doar a mea în copilărie!

N-am avut, dar nici n-am văzut o asemenea cameră. Așa că n-am văzut, n-am visat. M-am mulțumit cu colțuri. Un colț cu cărți și m-am bucurat. E o super putere să te bucuri, o capabilitate enormă.

M-am bucurat de ajutorul Ralucăi Ciutureanu pentru renovarea camerei Marei. Locuim la bloc, un bloc comunist construit de cine știe ce ingineri. Revin la Soljenițîn. E ca la alba neagra. Dacă blocul a fost construit de ingineri capabili, cei nestârpiți de scelerați ca Stalin și Ceaușescu, atunci o să reziste și la un cutremur ca în Turcia. Dacă nu, nu o să reziste. Rezistența nu o cunosc, dar recunosc pereții strâmbi. Camera e toată strâmbă. Cu Raluca și Insidecor, problema a dispărut. Nu m-au tulburat prețurile aberante pentru o cameră de copil, m-am bucurat de fiecare centimetru câștigat.

Ne place spațiul. Îngrămădeala ne lasă fără respirație. Uneori, într-o după-amiază agitată, în dezordinea creată de adulți, doi copii și un motan, Mara strigă din camera ei: Simt că nu pot respira! Cu mobilă la comandă și un designer de interior se elimină unghiurile moarte care adună praf și nu au nici o utilitate. Totul la Mara în cameră e funcțional, iar obiectele vorbesc despre ea. Aici am avut o discuție cu Raluca. Ce obiecte folosim? Folosim ceva cu semnificație. Biblioteca, biroul și pereții conțin pisici din Egipt, globul pământesc, o ramă cu Leto, un craniu, globul pământesc, un tapet cu tabelul periodic al elementelor, un tablou cu spărgătorul de nuci etc.

Mara are o cameră personală și funcțională. Asta mi-am dorit, asta am obținut cu ajutorul Ralucăi. Aplauze pentru Raluca. Mara a devenit mai interesată de ordine și curățenie la ea în cameră. Își șterge biroul. Își aranjează cărțile. Își face patul. Aplauze pentru Mara.

Eu îi privesc camera. O văd. Nu o visez. Mă bucur că am renunțat la gândirea românului care știe de toate. N-am știut să-i fac Marei cameră după Pinterest și Ikea. Am abordat cealaltă vorbă românească. Dai un ban, dar stai în față.

Fix așa simt când privesc camera Marei, că stau în față.

Bunicii mei au avut o casă mică, două camere, o bucătărie de vară și o curte cu leagăn. Din grădină, pe o portiță mică, ca o trecere magică, ajungeam pe stadion. De fiecare dată ieșeam agitată, grăbită, nu cumva să mă aud strigată înapoi. Era totuși o dimineață când înmărmuream în fața porții. Într-o dimineață ca nici o altă dimineață, din grădina casei vedeam cerul albastru împuns de un stâlp de fier. Stâlpul anunța niște zile fericite și glazurate. Nu mi-au plăcut niciodată merele glazurate, dar le sorbeam cu privirea. Circul sosise în oraș.

Circul m-a fascinat și continuă să mă fascineze. Este o lume misterioasă alcătuită din fete cu colanți nude, din dresori de animale, din aruncători de cuțite, din clovni, din acrobați, din respirații tăiate, zâmbete și cei mai mari și mai albi porumbei.

Mintea mea a asociat circul cu festivalurile actuale. Mâine începe Flight Festival. Mai mulți stâlpi or să împungă dimineață cerul la Timișoara. S-a ridicat o scenă mare. Asta ar fi arena circului. S-au ridicat scene mai mici. Să le numim amfiteatru. Vagoanele de circ le vom descoperi ca mici bucătării unde vom savura burger vreau eu. Totul este reinterpretat pentru nevoile oamenilor recenți.

Dacă vă gândiți la fetele în colanți nude, atunci vă indic ținutele de la festival care n-au nimic în comun cu strada. Nu te îmbraci pentru festival, te dai în spectacol. Mă chinuie de câteva zile gândul la ținute.
Dacă vă gândiți la dresorii de animale, atunci vă indic atelierele cu părinți și copii. Vă rog, permiteți umorului să iasă la suprafață.
Putem continua și puteți continua în comentarii cu reinterpretarea lumii circului.

Trei zile o să zburăm, pe cuvânt!

M-am trezit duminică la 6:40. Eu m-aș fi întors pe partea cealaltă, dar Mateiu m-a tras de mână. Am acceptat fără să încerc să-l păcălesc. Știam că ceaiul va avea un gust diferit în dimineața aia. La ora 11 urma să merg la Teatrul Național pentru un dialog despre copiii cu nevoi speciale.

Acest dialog a închis atelierul Viitorul copiilor, un proiect din traseul Vocile orașului, parte din programul Timișoara Capitală Europeană a Culturii. Aceasta o fost o explicație pentru cine dorește să vadă imaginea de ansamblu.

Pentru pătrățica menționată, copiii cu nevoi speciale, cuvântul handicap nu mai este acceptat, puteți să dați deoparte informațiile despre Capitala Europeană a Culturii. Să ne concentrăm pe copii. Lumea aparține tuturor, dar unii o cunosc într-un mod deosebit. Un copil cu dizabilități severe vede, aude, pricepe, percepe în alt mod mediul înconjurător și omul. În ce mod? Nu aș ști să spun. Pot să vă povestesc despre o fată de la atelier. Mi-au atras atenția picioarele ei subțiri, părul strâns în coadă de cal și zâmbetul. Era îmbrăcată în pantaloni scurți cu tricou și adidași. Zâmbea când recunoștea un chip cunoscut. Făcea cu mâna. Dădea mâna. Se agita. Zâmbea din nou. Mergea greu și aveai impresia că picioarele i se vor rupe. Am plâns fără să încerc să mă prefac că nu plâng, fără să-mi șterg lacrimile pe furiș.

Copiii aceștia sunt, dar nu sunt printre noi. Trăiesc în lume, dar nu în societate. Oamenii actuali se poartă ca niște mimoze. Ce gladiole suntem în simțiri! Vai, nu pot să-i privesc, mi se rupe sufletul! Nouă ni se rupe sufletul, dar ei luptă cu boala, luptă cu izolarea, luptă cu marginalizarea, luptă cu stereotipurile.

În timp ce sunt priviți, prin boală și limitări, determină persoanele simțitoare să-și reconsidere viața. Unii se simt norocoși și recunoscători pentru ceea ce au. Au sănătate în primul rând. Cumva gândul acesta se termină. Părăsești pătrățica copiilor cu nevoi speciale și te reîntorci la obișnuințele personale.

Nu avem de ce să ne simțim vinovați, dar avem de ce să ne simțim datori. Le datorăm acestor copii un comportament politicos. Pentru asta e necesar ca acești copii să iasă în societate. Așa ne putem obișnui cu ei, așa ne putem reafirma umanitatea, așa ne putem numi oameni.

Sensibilitatea începe să ne transforme în idioți.

Am fost la schi și cu două zile înainte de plecare am făcut poc. Un poc deloc grațios. M-am împiedicat ca o needucată. Învelită pentru a fi transferată la ambulanță și de la ambulanță la spital, mi-am amintit de mailul celor de la Mensave, companie certificată ISO în cursuri de prim ajutor. Am râs. Citiți și imaginați-vă. Am râs în hohote și am declarat că fac repetiție pentru ultimul drum.

Cât am așteptat, s-au tot oprit oameni care să întrebe cum mă simt. Din nou am simțit persiflarea vieții. La Timișoara, Mensave se ocupă de cursuri de prim ajutor făcute practic pe manechine high-tech care oferă feedback în timp real. Dacă mă întrebați pe mine, manechinele sigur nu râd ca nebunele și glumesc pe seama ultimului drum.

M-a luat salvarea, dar am insistat să alăptez înainte și să primesc cartea Orb prin Gaza. Experiența românilor cu sălile de așteptare ale spitalelor sunt legendare. Chiar dacă Matei din tei consumă și mâncare solidă, laptele rămâne preferatul lui. Așteptarea la spital a ignorat obișnuințele românești. Am făcut radiografie, am fost consultată de doi doctori, unul înalt ca bradul austriac și m-au externat în ciorapi și cu clăparii pe marginea scaunului cu rotile.

Am avut o vacanță de neuitat și nu o să-mi schimb părerea. Piciorul m-a transformat în vedetă. Multe persoane se opreau să vorbească cu mine, chiar și ospătarul de la un restaurant care nu m-a scos din lady. O lady ușor handicapată, cu fractură parcelară platou tibial, contuzie musculară și rupturi parțiale fibrilare.

Cu pățania asta mi-a devenit clar că am toate motivele să vă fac cunoscută compania Mensave. Un curs de prim ajutor, că e pentru adulți, că e pentru copii, poate salva vieți.

Recomandarea mea personală este să ajutați cu zâmbetul pe buze. Să lăsați atitudinea tragică și să vă concentrați pe prezență. Nu întrebați, Ai nevoie de ajutor?, întrebați astfel, Cum te pot ajuta? În caz de accident, oricine are nevoie de ajutor. Eu am avut și încă am. Refuz ajutorul când sunt întrebată dacă am nevoie. Nevoia mea e evidentă. Nevoia victimelor este evidentă.

Zilele astea învăț să merg cu Mateiu. În câteva săptămâni pornim amândoi pe picioarele noastre.

În 11 ani am reușit să statornicesc obiceiuri în grupul în care funcționez. Cuvântul statornicesc pare de-o vârstă cu mine. Cine-l mai folosește? Nici măcar eu, dar când scriu se potrivește.

Am statornicit obiceiul de a merge în fiecare noiembrie la Gaudeamus. Să coacem turtă dulce de Crăciun. Să călătorim, Mara și cu mine, educativ. Pornim la drum pe urmele cuiva. Să facem drumeții și să luăm pauză de la internet. Să ne verificăm periodic dinții. Să ieșim duminica la Bufnițe, la teatru sau la muzeu.

Uneori chiar am crezut că mă străduiesc degeaba. Am canalizat o porție zdravănă de energie tuturor acestor activități cu Mara în familie și cu prietenii. Acum culeg. Mara așteaptă excursia de la Londra. Martie 2019 așteaptă reprogramarea. Până la urmă pornim și pe urmele lui Darwin. Amândouă am citit Originea speciilor pentru asta. Mara ține calendarul luna asta, iar în 18 coace turtă dulce cu prietenii. Imediat după turta dulce, face o vizită la stomatolog.

De ani de zile mergem la Smile Vision. Eu merg la Smile Vision. Mara merge. Tatăl ei merge. Prietena mea merge. Micul nostru grup a găsit ocrotirea dentară în clinică. Nu o să laud profesionalismul, deși există cu duiumul. Nu o să menționez calitatea, deși e maximală. O să aduc în discuție un anumit sentiment. La Smile Vision ne simțim ca în familie, o familie zdravănă la cap, prietenoasă și veselă.

Urmează igienizarea luna aceasta. S-a potrivit fantastic. Echipa de la Smile Vision a prins un contract de colaborare de neratat cu Moș Crăciun și au oferte pentru cei mici. Rețineți:
– reducere pentru acomodare,
– reducere pentru plan de tratament,
– reducere pentru igienizare. La punctul ăsta zâmbesc cu toți dinții mei bine îngrijiți, sănătoși și strălucitori.

O să pun punct acum. S-a trezit Mateiu. O să mai revin cu această informație. Când o să fac o listă cu propuneri de cadouri pentru Crăciun, atunci o să vă reamintesc de oferta celor de la Smile Vision.

Să râdem înainte de toate cu toți dinții în gură albi, nu cariați.

Foto: Bogdan Mosorescu