Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Pe urmele lui Darwin în Cabo Verde

De 23 feb., 2015 3 Trăiri afective ale mele 0

IMG_5241Ultima mea aventură în lumea largă: Cabo Verde. Cum am ales Cabo Verde? Din nou, dintr-o carte. Pe mine și cărțile m-au scos în lume.
Îmi amintesc că citeam Călătoria unui naturalist în jurul lumii pe bordul vasului Beagle și m-am oprit asupra rândurilor despre Cabo Verde. Prima dată am mângâiat hârtia. Apoi am întors cartea și am deschis harta atașată. Căutam pe întreaga hartă Cabo Verde, iar când ochii eu identificat literele, am lăcrimat. Ca om actual, mai bine sau mai puțin bine instalat în noua tehnică, am căutat pe Google Cabo Verde.
Mi-am dorit să merg acolo.
Am ajuns acolo plină de emoții, surescitată, cu o tensiune de care am scăpat când m-am așezat și am privit oceanul.

Vă spun sincer, eu nu m-am dus în Cabo Verde, eu m-am reîntors. Acum că am aterizat la Sal și nu pe Santiago, unde a ancorat Beagle, corabia lui Darwin, ține de zboruri, agenție și lipsa interesului meu de a planifica totul.

În prima oră pe Cabo Verde m-am așezat pe șezlong și doar priveam în jur. Am fost întreruptă de un localnic, atras de cartea pe care o tot strângeam tare la piept și de pletele mele în vânt. După câteva minute în care am conversat, m-a întrebat de ce citesc.

Am zâmbit șăgalnic. Bine dispusă, mi-am mușcat buza și am întrebat:
Nu mai bine mă întrebi CE citesc, nu DE CE citesc?

Edgar, acesta e numele acelui chocolate man, așa s-a descris, m-a privit la rândul lui foarte amuzat. Mi-a pus întrebarea. CE citești?

Darwin. Știi, Darwin a fost aici pe insula voastră în jurul anului 1827, cam așa. Darwin, cel cu teoria evoluționistă, omul se trage din maimuță etc.

Edgar m-a ascultat până am terminat, mi-a zis că știe acum despre Darwin, dar să nu mai fiu leneșă, să las cartea și să vin la volei.

Am auzit asta 5 zile: lasă cartea, ești leneșă, hai la volei.

În aproape toate zilele conversam câte o jumătate de oră cu Edgar. Mi-am format definitiv părerea că insularii descriu o categorie aparte. Te-ai născut pe o insulă, lumea largă e cât se poate de neinteresantă. Insula, percepută ca un Rai de localnici, cu toate greutățile pe care le întâmpină, îi satisface. Insularii nu-și acceptă viața, ci și-o trăiesc printr-o binecuvântare abia percepută de ceilalți.

Doar empatia poate ajuta să înțelegi această atitudine, empatia și bunăvoință pentru oameni, pentru om.

O să pun punct la acest text, dar o să revin cu un alt text sau alte texte despre Cabo Verde. Mai las scris aici atât: excursia în Cabo Verde constituie cea mai extraordinară călătorie a mea. Fără a fi exotică, insula asta m-a apropiat foarte mult de plăcerea omului pentru necunoscut. Am călătorit în necunoscut și am permis omului actul pe care-l reprezint să primească de la insulă și de la localnici esența: existenta însăși.

Notă: imprimat pe tricou, Darwin.

Vecina de vizavi nemulțumită de Iulius Mall Timișoara

De 10 feb., 2015 6 Trăiri afective ale mele 0

Foarte rar mi-am folosit blogul pentru a arăta cu degetul pe cineva. Am învățat de mică să nu pârăsc. Nu o să încep acum să fac asta, dar simt că este nevoie să scriu despre ce s-a întâmplat.

Din 6 februarie până în 8 februarie am participat la Târgul de nuntă organizat de Iulius Mall Timișoara. La fiecare Târg se semnează un contract și fiecare, organizator și expozant, își ia niște angajamente.
Eu știu sigur că îmi iau niște angajamente când semnez un contract. În acest contract, să lucrăm direct pe subiect, printre termeni și condiții, scrie negru pe alb despre obligația fiecărui expozant de a nu bloca vizibilitatea expozantului de lângă.

În 6 februarie când am ajuns la Mall, la standul meu, standul de lângă, Ice Dyp Resort & Spa Timișoara, bloca prin roll up-uri vizibilitatea propriului stand. Când li s-a atras atenția, au refuzat să corecteze acest aspect ofensându-se și afișând un comportament de ciobani la oi. Îmi cer scuze de la ciobani pentru comparație.

De fapt textul nu o să fie despre comportamentul urât al celor de la Ice Dyp Resort & Spa, ci despre cum anume au rezolvat organizatorii acest conflict.

În primul rând, nu l-au rezolvat. S-a discutat puțin cu un ton ușor amuzat despre vizibilitatea vecinei. Cu siguranță nu vecina de vizavi a lui Moscopol. Nu a fost nimic muzical în toată întâmplarea, doar golăneală, aș putea chiar afirma că o golăneală pură.

La mine, ca exponzat care întâmpină o problemă, a doua zi de târg, în jur de amiază, a ajuns următoarea propunerea din partea organizatorilor. Să ne mutăm standul într-un alt spațiu. Cei de la Ice Dyp Resort nu sunt oameni cu care te poți înțelege.

Mărturisesc, am respirat lung. M-am împins tare în scaun, trupul împotrivindu-se în tandem cu mintea. Comanda a avut o execuție instantă a părților mele din trup.

Organizatorii au propus un compromis. Și de aici vreau să atrag atenția. Să privim din toate unghiurile această întâmplare.
Primul unghi, organizatorii nu și-au îndeplinit obligațiile. Contractul ce rol mai are atunci?

Prin contract, am plătit o anumită sumă, dar din 3 zile, doar o zi am avut standul vizibil.

De ce se semnează contracte? De ce nu ne achităm de sarcini și obligații?

Și mai ales, de ce ne văităm de alții că nu-și fac treaba când noi, atunci când e necesar, nu ne facem treaba?

Cei de la Iulius Mall nu și-au făcut treaba. Am statut de martor. Un martor care s-a ridicat în picioare, a mers la cei de la Dyp Resort întrebându-i de ce se poartă așa și s-a întors cu un diagnostic de la ei.

Sunt o frustrată.

Posibil să descriu frustrarea, dar dacă o descriu, dacă o cuprind, frustrarea e determinată de lipsa de deontologie, de incapacitatea și neseriozitatea profesională a celor de la Iulius Mall Timișoara.

Vecina de vizavi, ce e sigur, e foarte supărată din principiu, din lipsa de principii a unor organizatori incompetenți care își îndeplinesc parțial sarcinile cu o atitudine golănească.

Martor: vecina de vizavi, Cuvinte de vânzare.

Femeie de casă

De 6 feb., 2015 0 Trăiri afective ale mele 0

Am avut momente, încă mai am, în care tot ce mi-am dorit a fost să fiu femeie de casă. Acum nu știu dacă e necesar să notez aici ce semnifică să fii femeie de casă.
O femeie de casă, în propria mea reprezentare, semnifică acea ființă omenească, fragilă și sensibilă, care găsește satisfacție în îngrijirea soțului și a copiilor, doar în îngrijirea acestora, orice altă preocupare sau activitate sporind afecțiunea și atașamentul pentru familie.
Da, am avut momente când mi-am dorit să întrupez o asemenea reprezentare a femeii.
Momentele trec însă. Vreau mai mult.
Ce?
Depinde de starea în care mă aflu. Uneori cred că știu exact ce vreau. Tot un moment trecător și ăsta. Ce e sigur prin permanență în toate etapele vieții mele până la 30 de ani este că îmi doresc și altceva.
Mi-e dificil, dacă nu chiar imposibil să descriu sau să cuprind într-o descriere acest altceva. Pe foaie poate l-aș scrie cu majusculă, Altceva. Vreau Altceva.
Uneori când privesc marea simt acest Altceva. Mă trece atunci un fior. Mi-e frig, mi-e cald, simt realitatea ca un element al imaginarului. Imaginarul conține realitatea pe care mi-e dat s-o percep cu simțurile cunoscute.
Dar nu e ceva în lumea asta ce nu putem percepe cu simțurile? Nu e ceva în lumea asta deasupra convențiilor sociale? Nu e și altceva în lumea asta în afară de ceea ce conțin toate legile și postulatele fizicii?
Vedeți, acest Altceva nu-l pot integra într-o viață armonioasă de familie.
Mama e blândă, supusă, înțeleaptă. Tot ce nu-i place, schimbă sau acceptă.
Eu nu pot să schimb, nu pot să accept.
Mi-ar plăcea să descopăr acum lângă mine un alt suflet. Să mă bată pe umăr și să-mi împartă aceste trăiri.
Te înțeleg.

Ce fericire!

Te iubesc, nu mai pretind

De 26 ian., 2015 4 Trăiri afective ale mele , 0

Foarte mult timp am încercat să-mi controlez furia. Un om educat se controlează. Am încercat, m-am străduit, aproape am reușit, am eșuat.
Fără descurajări, am prins de printre paginile unor cărți ale mele, îndemnul de a-mi exprima furia atunci când o simt. Să nu îi permit să crească.
Dacă Mara mea îmi ridică un nerv, să o las să vadă că mama ei poate fi și furioasă. Să nu mă abțin, căci atunci când Mara nu mă lasă în pace, dar eu deja aș fi agitată de ceva, o să cedez în fața ei și o voi certa fără nici un motiv pentru ea. Mesajele false derutează adulții, dar pe copii îi direcționează prost.
Am hotărât să îi permit Marei să vadă că și mama se înfurie uneori. Am hotărât să aplic asta în toate aspectele vieții mele, în toate relațiile mele.
De aici, fără a fi deloc o rețetă demnă de urmat, am ajuns la ceea ce le pretindem celor din jurul nostru. În primul rând pretindem prea multă iubire doar pentru că noi iubim.
Eu te iubesc, iubește-mă înapoi.
Greșit, spre foarte, spre absolut greșit.
Eu te iubesc. Tu faci ce vrei tu.
Mai rămâne acum să ofer un răspuns: ce faci cu toată iubirea din tine? O ții. E un sentiment frumos, o culoare în albul și negrul vieții.
Nu poți pretinde oamenilor să-ți răspundă la fel, la iubire cu iubire, la grijă cu grijă, la zâmbet cu zâmbet. Nu poți nici să ignori răul pe care ți-l fac persoanele pe care le iubești. În acest moment, se impune, dacă avem posibilitatea, să scoatem din noi înșine maturitatea emoțională.
Te iubesc, dar nu mai pot ignora toată suferința.

Te iubesc, nu mai pretind.

Te iubesc.

Eu te iubesc.

Eu.

Mi-a picat fisa

De 22 ian., 2015 2 Trăiri afective ale mele No tags 0

Într-o conversație ieri am făcut o constatare. Expresia mi-a picat fisa redă aproape total ceea ce am simțit. Imperceptibil pentru interlocutor, dar am părăsit câteva secunde conversația. Am trecut cumva în spatele meu, în spatele sau în lateralul conștiinței mele. Mi s-a întâmplat de câteva ori să experimentez această senzație. Nu o percep ca pe o dedublare, ci ca pe o trezire.
Pornind de aici m-am jucat puțin cu originalitatea omului. Cum construim sau păstrăm autenticul ființei dacă deținem, în judecată și comportament, structuri unitare?
Structuri unitare care se repetă și se repetă.
Mi-am amintit de expresia mi-a picat fisa. Nu am explicat-o.
Mi-a picat fisa că există persoane care într-un dialog cu mine nu au ca scop să-și susțină părerea personală, ci au grijă să susțină contrariul a ceea ce afirm eu.
Această atitudine nu are o cauză în felul unora de a fi Gică contra. Mă folosesc și de această expresie lumească. Cauza nu se găsește nici în plăcerea de a dezbate. Aproape nu avem cauză.
Am dedus ieri că este vorba despre o satisfacție. Satisfacția de a nu-mi permite mie acea stare destinsă a omului care se simte înțeles, compătimit sau susținut.
Unele persoane nu vor să mă înțeleagă, compătimească, susțină.
Fără bunăvoință, rămâne doar această atitudine lipsită de orice congruență. Iritația se instalează la mine, iar defensiva pornește.
Doar că ieri nu am mai atacat. Am privit doar chipul din fața mea. Mi-am simțit vina, m-am simțit copleșită de vină.
Conștientă de vină, nu am habar cum să lucrez cu ea.

Aici sunt azi.

Prima mea călătorie în jurul lumii

De 21 ian., 2015 3 Trăiri afective ale mele , , 0

Am rămas de ieri, de la textul despre activitățile și noutățile editurii Univers, cu întrebarea celor de la Hyperliteratura: în lumea cărei cărți mi-ar fi plăcut să trăiesc?
În prezent citesc Darwin, Călătoria unui naturalist în jurul lumii la bordul vasului Beagle. După ce mi-am depășit teama și emoția că nu o să înțeleg mare lucru din paginile acestei cărți, am apelat la imaginație și m-am îmbarcat la bord. Călătoresc acum.
Când nu pricep, și se întâmplă foarte des, îl opresc pe Darwin. Și el are emoții că ar exista posibilitatea să nu reușească să răspundă, e tânăr și în plină formare, dar se străduiește. Și mă face de foarte multe ori să râd.
Cu el, pe lângă el privind mereu peste umăr, mi-am reamintit de prima mea călătorie la bordul unui vas. De data aceasta pe vasul unui căpitan fictiv, un personaj al lui Jules Verne.
Cu Jules Verne am călătorit prima dată. În perioada aceea când l-am descoperit pe Verne, fiind o tânără domnișoară, datoria părinților era să mă păzească, să mă ferească de satisfacția pe care mi-o cerea organismul.
Ah! Și cât voiam să fiu sărutată!
Am înțeles destul de greu că un sărut poate duce mai departe de ceea ce pretinde o bună educație. Educația are și datoria de a frustra, mai ales adolescentele.
Păzită de părinți, am descoperit escapismul. Nu cunoșteam pe vremea aceea cuvântul, dar puneam repede în practică tot ceea ce semnifică.
Am plecat să călătoresc cu Verne în Copiii căpitanului Grant. Am abuzat de fantezie atât de mult încât m-am atașat de Paganel. L-am prefăcut pe Paganel din hârtie în prezență. L-am smuls din carte, dintre rânduri și l-am așezat alături de mine.
Mi-a plăcut să trăiesc în acea carte, uneori retrăiesc intens acea perioadă, acea călătorie. M-am smuls greu din lumea aceea, din fantezie, iar realitatea pe care am trăit-o de atunci mă dezamăgește în fiecare zi.
Îmi lipsesc aventura, necunoscutul, naivitatea iubirii.
Îmi lipsesc uneori cuvintele frumoase, șoptite.
Îmi lipsește uneori lumea aceea, lumea mea pentru cîteva zile, poate cele mai intense zile ale adolescenței mele. Nu am trăit nici o iubire mare, nu am luptat pentru nici un Făt Frumos. Când am ieșit în sfârșit la luptă, la o limită de vârstă acceptată de societate, Făt Frumos s-a dublat, apoi s-a triplat.
Am renunțat la el, am suflat în el ca-n păpădie. Nu mi-am pus nici o dorință. Am mai așteptat o vreme. M-am oprit din scris, pe hârtie puneam cele mai patetice povești de dragoste, probabil ce mi-ar fi plăcut pentru mine, și am năvălit în cărti și în oameni.
Am crescut cu oameni și cărți.
Și am devenit cu oameni și cărți.
Și da, mi-ar fi plăcut să trăiesc în cartea lui Jules Verne, Copiii căpitanului Grant.

Mâncare = 1. acțiunea de a mânca și rezultatul ei

De 19 ian., 2015 2 Trăiri afective ale mele , , , 0

Caut de mai bine de jumătate de oră o frază de început. Fie și propoziție! Nimic. Nici Beethoven nu mă ajută. A făcut-o de multe ori ca să nu-i dau acum o șansă. Vioară, pian, andante, allegro, eu știu atât: mâncare.
De șapte zile nu am consumat mâncare solidă, doar lichide, mai exact un sirop de arțar și palmier. Am început săptămâna trecută o cură de detoxifiere a organismului.
Da, cred cu tărie și convingere în eficieța și necesitatea acestor cure.
Eu nu sunt consumatoare de carne, eu iubesc fripturile, fie de porc, vită sau pui. Pe lângă friptură, din când în când, lucidă de altfel, savurez preparatele de fast food. Nu le dau aici numele, mărturisesc însă că dacă aș dispune de o putere de decizie, le-aș închide. Da, o măsură și o atitudine dictatorială, dar alimentația asta pe termen lung distruge organismul uman.
Mărturisindu-mi imensa plăcere pe care o simt când savurez carnea, aduc un foarte solid argument prin care îmi justific nevoia de cură de detoxifiere.
Așadar, azi mă aflu în a șaptea zi. Cura durează zece zile. În toată această săptămână am analizat foarte mult mâncarea și tot ce implică și se desprinde de aici.
O să procedez așa.
Iau cuvântul: mâncare. Deschid dicționarul.
Mâncare = 1. acțiunea de a mânca și rezultatul ei. 2. prânz, cină, masă. 3. ceea ce se mănână; hrană, aliment.

Cu primul sens m-am luptat în primele zile ale curei. Lipsa acțiunii de a mânca a creat un conflict deschis cu impulsurile la care creierul nu primea nici un răspuns. Mâna nu ducea nimic la gură, gura rămânea nefolosită.
După a treia zi, am început să gândesc mâncarea. Prânzul. În viață, timpul pe care îl presupune viața, omul aloca mâncării foarte mult timp. Mâncăm aproximativ de trei ori pe zi, luăm gustări între. Mergem să luăm prânzul cu prietenii sau familia, pregătim cine. Facem cumpărături pentru toate aceste mese. Am realizat frumosul pe care nu l-am observat în acestă acțiune: de a lua masa.
Dacă stabilim un prânz sau o cină la restaurant, avem grijă să alegem o ținută îngrijită, uneori elegantă. La restaurant, înainte să vină platourile minunat aranjate, conversația. Ah! Conversația! O conversație de calitate exprimă esența, fundamentalul existenței umane. Consumul e dublu, de delicatese culinare și de delicatese umane. Mintea interlocutorului semnifică tot hrană.
Al treilea sens, ceea ce se mănâncă, ce încântare pentru simțuri! Aștept cu nerăbdare să-mi miros prima mea masă după cură. O s-o miros cu ochii închiși și o să zic mulțumesc.

A mânca poate fi confundat cu a fi fericit prin starea de bine pe care o provoacă.

Eu îmi aștept fericirea.

Eu sunt un geniu, tu o problemă

De 15 ian., 2015 0 Trăiri afective ale mele , 0

De dimineață stau cu cartea de versuri a lui Eminescu în brațe. O purtai peste tot cu mine. Poezia, ca și creație literară în versuri, a pretins un mijlocitor între mine și ea. O primesc cu emoție prin Tudor Gheorghe, de exemplu.
Mihai Eminescu, poet național și naționalist, a impus considerație deosebită. Nu mitul poetului m-a atras, ci versurile lui, forma prin care a putut să se exprime limpede și pătrunzător.

Am și eu o poezie eminesciană pe care o prefer. Nu sunt sigură dacă nu am mai scris despre ea pe blog, dar azi o să o redau aici în totalitate.

REPLICI

Poetul

Tu ești o undă, eu sunt o zare,
Eu sunt un țărmur, tu ești o mare,
Tu ești o noapte, eu sunt o stea –
Iubita mea.

Iubita

Tu ești o ziuă, eu sunt un soare,
Eu sunt un flutur, tu ești o floare,
Eu sunt un templu, tu ești un zeu –
Iubitul meu.

Tu ești un rege, eu sunt regină,
Eu sunt un caos, tu o lumină,
Eu sunt o arpă muiată-n vânt –
Tu ești un cânt.

Poetul

Tu ești o frunte, eu sunt o stemă,
Eu sunt un geniu, tu o problemă,
Privesc în ochii-ți să te ghicesc –
Și te iubesc.

Iubita

Îți par o noapte, îți par o taină
Muiată-n pala a umbrei haină,
Îți par un cântec sublim încet –
Iubit poet?

O, tot ce-i mistic, iubite barde,
În acest suflet ce ție-ți arde,
Nimica nu e, nimic al meu –
E tot al tău.

Declarație despre a fi

De 14 ian., 2015 0 Trăiri afective ale mele , 0

De șapte ani tot dau declarații despre un anumit a fi aici pe blog. M-am contrazis de câteva ori, dar când îți mai și trăiești viața, dezicerile se impun.
Aș nota aici un exemplu, ar fi necesar, dar mă lovesc de propriul plictis în a căuta o contradicție. Cert este că sunt destul de multe.
Am afirmat că uneori îmi mai trăiesc și viața. Ce semnifică asta? Primul sens ține de plăcere. Urmăresc doar plăcerea și satisfacția.
Într-adevăr nu este cel mai ușor sau cel mai la îndemână. Criticile pot fi copleșitoare. Să pleci în excursie de una singură, să ieși în oraș cu prieteni de sex opus, să porți pălării extravagante, să organizezi ieșiri cu fetele, acțiuni pline de absurd pentru ceilalți și atât de firești pentru mine.
Uneori mi-am strigat declarația:
Prietenele sunt importante pentru mine.
Îmi fac prieteni în funcție de atracție, nu de sex.
De cele mai multe ori mi-am înghițit cuvintele, dar prin fapte și acțiuni am devenit vizibilă. Îmi place compania mea, o caut des. Am stat zile întregi cu mine. Iubesc cu pasiune prietenia dintre fete. Am avut multe excursii doar cu fetele.
Gând, vorbă, faptă, le-am aliniat din nevoia mea de a fi chiar eu.
Am făcut însă o descoperire când mă aflam la Viena la sfârșitul anului trecut. După concert, am fost la concert la Viena, am mers la muzeul Freud. Am petrecut în fosta casă a lui Freud maxim 40 de minute. În aceste minute nu am zâmbit niciodată. Mi-am zărit chipul la un moment dat într-o oglindă, obiectul i-a aparținut lui Freud, cadou de la fiica sa, Ana, iar fața mea exprima o gravitate care mi-a atras atenția. Am încercat apoi, în secunda următoare, să cuprind timpul din jurul meu, dimensiunea cu care trăiam ceea ce trăiam. Orice emoție mi-a revenit am perceput-o într-o notă solemnă.
Singurătatea face asta, alungă zâmbetul, distruge orice dovadă a faptului că putem să ne folosim gura râzând. Nu mi-a plăcut asta. Mie îmi place să râd.

Am tras altfel următoarea concluzie: trebuie să suport oamenii. Mi-e greu cu ei uneori, dar sunt inutilă fără ei. Și aici pierd complet sensul ascezei. Mi-e foarte clar că niciodată nu aș putea alege un stil de viață retras.

Mi-a lipsit contradicția la începutul textului, dar mi-a ieșit la final.

Iubesc oamenii și mi-e greu cu ei.

Cum învață românii istorie

De 13 ian., 2015 6 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am citit 3 cărți de Lucian Boia, Jocul cu trecutul, De ce e România altfel? și Istorie și mit în conștiinta românească.
Urmează, fără nici un alt criteriu decât al intuiției bazată pe afecțiune, să citesc una din următoarele titluri pe care le am în bibliotecă: Napoleon III cel neiubit, Suveranii României Monarhia o soluție?, Balcic Micul paradis al României Mari, Capcanele istoriei și România, țara de frontieră a Europei.
Câte una, câte una, până mai adaug alta, iar ca scop, terminarea tuturor cărților semnate Lucian Boia până în prezent.
După primele trei pe care le-am citit mi-am confirmat că pot să vorbesc despre istorie. Putința stă în habarul pe care l-am dobândit prin lectură. Am citit cu atenție sporită, am subliniat, am notat ce mi s-a părut semnificativ.
Pe blog au mai apărut fragmente desprinse din aceste cărți. Intelectual, nu m-am putut abține. Axonii trimiteau informațiile accelerând, iar la exterior echilibrul a fost de multe ori afectat.
M-am clătinat de multe ori.
Într-un text anterior îmi amintesc foarte bine că am suspinat: cum învăță românii istoria? Mi-am pus întrebarea în nenumărate rânduri.
În urma educației primite în școală după manuale, am păstrat o ciudă pe poporul turc. Într-una din ieșirile pe litoralul turc, am profitat de prilejul de a avea un ghid turc și i-am adresat și lui întrebarea: cum învățați voi istorie? Că ați făcut ce, celorlalte popoare? În armatele voastre, prin cotropire a celor slabi, s-a format un nou corp în ierarhia trupelor: ienicerii.
Nu-l citisem încă pe Boia. Aveam fruntea destul de ridicată, ochii suficient de sfidători, tonul aproape critic.
L-am citit acum pe Boia. Mi-e fruntea dreaptă ca direcție. Ochii migdalați, preocupați, cu un ton domol.
Cum învață românii istoria?
Românii o învață în funcție de complexul de inferioritate și de pasiuni, din păcate, mortale pentru adevăr. Aici aș nota un nume, Constantin Sion, și un titlu, Arhondologia Moldovei, o lucrare cu numeroase genealogii fictive, un document care a vrut să susțină continuitatea românilor în general, iar în particular, să asigure dreptul Moldovei ca stat de sine stătător.
Originile. Totul a ținut și ține de origini. Cine suntem, cum ne putem raporta la noi înșine fără a ne cunoaște originile?
Lipsa dovezilor clare despre un început fixat ca harta în cui a poporului și mai ales a limbii române nu există.
Unii dintre noi, românii, s-au gândit să le fabrice, fabricăm dovezi așijderea unor produse de marochinărie. Alții au ignorat, unii au presupus, istoria nu este oricum obiectivă.
Ce mi-am răspuns?
Nu mi-am răspuns. M-am așezat în margine. Oricum mă aflu în margine, căci toată inteligența și judecata mea păcătuiesc prin discursul logic al celui care nu a trăit momentele istoriei. Noi, cei actuali, facem deducții și alegeri după niște capacități intelectuale departe de experiența vremurilor trecute.
Aș putea să declar că voievozii noștri, domnii care ne-au condus și s-au remarcat în fruntea țării au fost barbari, cruzi, sălbatici, urmărind o preamărire personală. Și pot spune asta și despre Vlad Țepeș, și despre Mihai Viteazul, și despre Ștefan cel Mare.
Tac însă. Nu ignor faptele, dar tac pentru faptul că am observat în jur psihicul și comportamentul uman. Unii stimuli, unele întâmplări pot provoca modificări în comportament.

În urmă lecturilor și a întrebărilor care s-au desprins, am simțit cum din nou crește gradul de toleranță. Prin asociere, voința.

Voința a crescut și s-a întărit. Poate nu am știut și nu am reușit încă să fim români, dar în viitor nimic nu ne oprește să fim români. Nu avem suflet românesc?

Poftim, scopul poporului român: să construim acest suflet, și de data aceasta fără daci, romani sau slavi, fără etnie, ci cu bunăvoință și grijă, grijă pentru viitorul nescris pe care chiar acum îl confirmăm prin fapte.