1933, 2015, 31 martie
În 1933, pe 31 martie s-a născut Nichita Stănescu. În 2015, pe 31 martie, îi așez o poezie pe blog.
DACĂ TU ȘI EU…
Dacă tu și eu,
noi am fi un zeu, –
dacă eu și tu,
am fi mugetu,
atuncea o fiară,
veche milenară,
ne-ar mugi și ne-ar cânta
țâța ta și coapsa ta, –
dar stăm muți și neîncepuți,
orbi și nevăzuți.
Psihanaliza, culoarul meu sigur din cer și de pe pământ
Încerc să-mi adun mințile. Experimentez anxietatea de câteva zile. Kierkergaard mă susține prin filozofia existențialistă.
A avut loc lansarea cărții Un vis de o zi la București și am trăit, direcționată de chipuri încântate și curioase, un moment de glorie.
Înaintea gloriei am trăit, proiectând din mine, panica.
Panică, glorie și anxitate. S-au succedat în timpul și spațiul meu personal, iar acum mă simt vlăguită, mai mult, există și posibilitatea să fi murit.
Explic.
Consider că am murit. Un avion s-a prăbușit pe culoarul Barcelona-Dusseldorf. Dacă aș putea să efectuez un calcul matematic, să-mi aproximez cu cifre șansele de a mă afla în acel avion, afirmația mea rămâne valabilă, am murit.
Nu instinctul de supraviețuire mă agită acum, ci rațiunea. La lansarea cărții am purtat un tricou alb imprimat cu un mesaj dintr-una din cele 7 cărți pe care le-am citit semnate Sigmund Freud.
Nu doresc să trezesc convingeri, eu doresc să scutur prejudecăți și să incit.
De câțiva ani de când am început să studiez așa cum pot și simt psihicul uman, m-am lovit de scepticismul, condescendeța și indiferența celor din jur. Am primit sfaturi pe cele mai serioase tonuri, cu cele mai disprețuitoare nuanțe să mă las de Freud, de Jung, de Adler, de Fromm, cu accent pe Freud, cu argumentul că e depășit, inactual, periculos.
Niciodată nu am detectat un pericol în cunoaștere. Am trăit însă înstrăinarea față de cei din jur care-ți resping cunoștințele despre felul de a fi omenesc. Ocupația mea de a aprofunda psihicul semnifică pentru mulți o mare pierdere de timp, cu argumentul că eu am prea mult timp.
Iar acum s-a prăbușit un avion, iar vina ar purta-o un pilot cu grave probleme psihice. Dacă este adevărat, mă și îndoiesc, dar nu-mi pot susține îndoielile, toți cei sceptici de psihanaliză, toți acei inteligenți disprețuitori se fac vinovați. Psihicul uman nu reprezintă un domeniu facil și mai ales nu poate fi tratat cu superficialitate.
Psihicul reprezintă încă un imens teritoriu necucerit, necunoscut și asta nu este părerea mea sau nu constituie un adevăr subiectiv.
Astfel, înaintez o rugăminte, lăsați-mi-l pe Freud în pace. Poate nu câștig, cum susțin unii, dar nici nu pierd nimic, cu excepția prejudecăților.
Și pierd, și am tot pierdut în ultimii ani, iar acum reușesc să spun cu calm: așa mă simt eu bine.
De ce acționez așa?
Pentru că așa mă simt eu bine, e culoarul meu sigur din cer și de pe pământ.
Dunia oficial
Am anunțat cu foarte puțin timp în urmă că urmează schimbări pe blog. Dunia se transformă la față. Pe lângă modificarea pe care o suportă blogul, Dunia deține o pagină oficială de facebook.
Am acceptat pagina oficiala pentru că în urma mai multor întâlniri unde am purtat tratative peste tratative cu minunea de femeie care îmi poartă de grijă în acest mediu online, am admis că așa îi șade bine unui artist, cu pagină oficială.
Sunt sau nu artist? Nu aceasta este întrebarea, deși e foarte potrivită, dar nu acestui moment.
Momentul acesta descrie un anunț.
Informez cititorii mei de la București că pe această pagină vor găsi un concurs.
Câștigul: cartea Un vis de o zi.
Pretind în schimb să mi se răspundă la o întrebare. Fascinată întotdeauna de comportamentul uman, curioasă de relația dintre feminin și masculin, despre ceea ce reprezintă fiecare sex în parte, despre ceea ce manifestă fiecare sex în parte, despre ceea ce afișează unul și celălalt, adresez o întrebare unde mă interesează să pricep părerea femeii, dar și să percep, dacă e cu putință, atitudinea bărbatului.
Vreau să pricep, vreau să percep. O sarcină destul de greu, dar am avut un ajutor: Ilie Gyurcsik.
Vă aștept pe pagina de facebook.
Lin, lin, să nu se alerge, să se meargă.
Dar despre ce vorbim?!
Foarte rar mă uit la televizor, așa se face că am pierdut tot spectacolul cu Mihaela Rădulescu. În schimb mi-e foarte proaspătă în minte ultima pățanie a lui Sponge Bob și Patrick.
Mai des ascult radioul. Merg cu mașina, iar în acel interval, îmi permit să mai iau contact cu tot ce înseamnă mondenitate. Prin prisma radioului, a revenit și mi-am reamintit expresia despre ce vorbim. Rostită pe un ton.
Dar despre ce vorbim?! Cam așa, sper să vă ajute semnele de exclamație.
Unele persoane folosesc această expresie ca pe un argument. Nu mă întrebați pe mine de ce. Și eu mă întreb de ce. Ce subliniază?
Uite așa, chestionându-mă, m-am trezit cu gândul la Livius Ciocârlie și la cuvântul defetist. De la Livius Ciocârlie am învățat eu acest cuvânt. Iar expresia dar despre ce vorbim mi se pare că subliniază prin suspin ceea ce exprimă prin sens cuvântul defetist.
Nu o să notez aici definiția cuvântului. Îmi place să-mi trimit cititorii la DEX sau la oricare alt dicționar.
Dacă e cineva curios și caută în dicționar, m-aș bucura, aș aprecia, vă rog să-mi lăsați scris dacă sunteți sau nu sunteți de acord cu observația mea.
Dar despre ce vorbim?!
studentul Actual
În ultima lună am tot dat nas în nas cu dezamăgirea, dezamăgirea profesorilor. Elevii și studenții de azi nu mai citesc.
Nu îi mai pot face să citească câteva pagini dintr-o carte, o carte citită nici nu mai îndrăznesc să spere, de pretins nici nu poate fi vorba.
Asta ar fi teza despre citit.
O antiteză, a unei tinere femei, femeia care îngrijește acest blog, ar conține următoarele mărturisiri.
Acum nouă ani, când am terminat eu facultatea, am ascultat la un curs diagnosticul unui profesor despre generația mea: suntem cea mai obosită generație.
Colegii mei, unii, aici lucrăm fără a generaliza, își scoteau comentariile la cărți de pe internet. Nu aveam acces nelimitat la internet, dar am experiența epocii internet-cafe-urilor.
În prezent, profesorii ne consideră o generație bună prin comparație cu studenții de azi.
Rândurile de mai sus nu reprezintă o antiteză, dar aș putea corecta prin următoarea afirmație: tinerii citesc, citesc acum, au citit întotdeauna și o vor face și în viitor.
Ceva s-a schimbat totuși.
Da, s-a schimbat.
În primul rând s-a mărit numărul de studenți. Oricine face facultate. Obținem diplome fără pasiune, fără vocație, fără inteligență. Le obținem din nevoia de a ne alinia unor aberante cerințe ale societății.
În al doilea rând, a dispărut frica de profesor, de râsul lumii, de restanțe, de părinți. Individul s-a afirmat puternic în ultimii ani. Personal mă bucur de această a doua observație, de această transformare. Nu mă bucură interpretarea acestei afirmări a individului, dar mă entuziasmează pierderea puterii profesorului asupra psihicului elevului și studentului. Eu constitui un exemplar schilodit psihic și sufletește de profesori care nu au ce căuta în învățământ.
În al treilea rând, informația. Accesul la informație e copleșitor. Internetul a detronat exclusivitatea profesorilor la cunoașterea pe un subiect. Aici o să-l amintesc pe Noica. În sfârșit s-a ajuns la îndemnul lui, profesorul să fie un mijlocitor între student și sinele acestuia.
Oricâtă informație avem la dispoziție, nu o putem gestiona corect și educativ. Se impune profesorul ca mijlocitor între studenți și cantitatea de informație.
Am identificat deja o nevoie, nevoia de profesor, dar nu de un profesor justițiar, ci de un profesor capabil să înțeleagă nevoile studentului actual.
Reiau teza profesorilor dezamăgiți. Studenții nu mai citesc.
Dar ce faceți voi, domnilor profesori, pentru a citi cei tineri?
Veniți cu două foi A4 de bibliografie? Cu cataloage pline de titluri cu foarte multe cuvinte necunoscute? Pretindeți un interes și o sete de cunoaștere?
Există și interes, există și sete de cunoaștere, dar s-a schimbat prezentarea. Și domnii profesori primesc acum lucrări scrise pe calculator, nu de mână.
Fix în acest moment risc să-mi anulez tot discursul printr-o lipsă, lipsa unei soluții. Nu dețin așa ceva. General și obiectiv știu ce trebuie făcut. Am și început deja cu identificarea nevoilor și am stabilit că este nevoie de profesor ca mijlocitor.
Apoi să se identifice celelalte nevoi ale studentului actual, cu accent pe actual, o să-l scriu cu majusculă, Actual.
Cu nevoile identificate, numite, există șanse reale de a provoca studentul Actual să citească. Poveștile nu s-au schimbat, iar fascinația se dezlănțuie acum, ca și în anii pe care profesorii îi consideră de glorie.
Cu drag, pentru studentul Actual în care am încredere.
Schimbarea la față a Duniei
Am niște dorințe grozave. Îmi doresc uneori să merg la școală, să mai descopăr ceva nou, să mai învăț, să mai aprofundez. Îmi doresc alteori compania unor oameni frumoși, să le observ, să le percep și să-mi revină calitatea lor umană.
Am strâns atâta admirație în mine pentru laturile esențiale ale ființei umane încât mă trezesc uneori compătimind unele persoane pe care le văd alăturându-se cu niște oameni de o calitate îndoielnică.
La exterior se instalează o rigiditate. Corpul nu mai mișcă, ochii se retrag parcă în fundul capului, iar la interior mă tânguiesc. Mi-e dat să asist la bătălia de la Waterloo. Napoleon este învins! Napoleon este învins! Simțurile toate îmi sunt atunci în alertă.
Oare stă în putința mea să fac ceva? Am puterea necesară să corectez ceva în comportamentul și atitudinea semenilor?
Comportamentul și atitudinea mea s-au schimbat în timp. A fost un proces lent, aproape că nu am simțit, dar m-a copleșit rezultatul. O frunte semeață.
Ca exemplu, o să amintesc de participările mele la evenimentele desfășurate la Filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor. Când am pășit pentru prima dată la sediul revistei Orizont, prin 2004, descriam o căprioară ce tocmai a scăpat de un vânător. Alegeam un colț, mă așezam, uneori chiar cu genunchii apropiați și palmele lipite de ei. Apăsam din când în când ușor genunchii. Să potolesc tremurul, să șterg suprafața pielii nădușite.
Îmi era destul de greu să urmăresc discursul, multe cuvinte necunoscute care mă trimiteau la dicționar. Asta dacă reușeam să le țin minte, căci tehnologia nu ajunsese în epoca Iphone-ului. Acum am instalat pe telefon DEX-ul. Încă mi-e necesar la aceste întâlniri.
Ultima întâlnire: lansarea volumului: Ana Pop Sîrbu, Versuri & Ilie Gyurcsik, Reversuri, cu o postfață de Rodica Bărbat.
La o distanță de 10 ani, mai bine de 10 ani, am pășit trufașă la Orizont. Mi-am fost suficientă mie intelectual să suport discursul și să mă bucur de el. Două minute. Două minute sunt necesare pentru a realiza că atmosfera cuprinde ceva savant. Departe de limbajul străzii, într-un puternic înveliș academic, am admirat atâtea minți strălucite. Le-am adulmecat cu superbul meu nas și am simțit sudoarea minții. M-am bucurat de calitatea umană, de frumusețea construită a omului, de puterea lui de sublimare.
Și de aici, pot să argumentez, să subliniez părerea mea de rău când văd o alăturare nepotrivită de oameni. Oamenii ar trebui să se sprijine, să se ridice, să se despartă simțindu-se mai bogați sufletește și intelectual. De fiecare dată când părăsesc sala de la sediul revistei Orizont, mă simt extraordinar de îmbunătățită. În primul rând descopăr întotdeauna un cuvânt nou. Ultimul: perihoreză.
Am povestit despre aceste întâlniri și am sperat să fixez următoarele în conștiința cititorilor:
– lansarea volumului Ana Pop Sîrbu, Versuri & Ilie Gyurcsik, Reversuri, cu o postfață de Rodica Bărbat.
– mediul academic necesar ca un raport al nostru privind setul de valori după care ne ghidăm în viață
– schimbarea mea de comportament din 2004 până în 2015 cu un rezultat: fruntea semeață.
Așadar, am puterea să corectez ceva în comportamentul și atitudinea semenilor?
Nu știu dacă pot, dar o să mă străduiesc. Blogul acesta o să suporte o schimbare la față, Schimbarea la față a Duniei.
Dunia o să se implice foarte mult în promovarea calității prin trimiterea la cărți, teatru, activități care solicită mintea.
Am stabilit obiective, activități, un scop. Scopul e ușor de ghicit.
Recunosc: aștept rezultate și mă bazez pe această comunitate din jurul Duniei.
Dunia pentru o viață străbătută de laturi esențiale care se deosebesc de primitivismul copleșitor.
Programat să fii
Am ajuns cioraniană. Am citit puține cărți semnate Emil Cioran, așadar, nu lectura m-a determinat să-mi asum acest titlu aproape academic.
Am ajuns cioraniană prin suferință.
Nu prin geniu, ci prin suferinţă, numai prin ea încetezi să fii o marionetă.
Fraza îi aparține lui Cioran și azi o înțeleg atât de bine. O înțeleg și mi se pare atât de minunat că am devenit capabilă să îi permit să mă împresoare.
Înconjurată din toate părțile de durere, chiar am încetat să fiu o marionetă. Nu am crezut cuvintele lui Cioran, le-am experimentat.
Cea mai mare durere a mea: nu am știut mulți ani să fiu. În prezent merg pe drumul cel bun.
Din copilărie, după dezvoltarea Eului, mi s-a spus și arătat cine sunt Eu. Mi s-a spus că sunt rușinoasă. Oare de ce adulții nu se întreabă ce semnificație are rușinea pentru copii? Copiii nu cunosc rușinea, dar li se spune și li se arată: ești rușinos și drumul tău duce în direcția aia.
Și altfel puțini copii descoperă cine sunt. Zbătându-ne toată viața între plăcere și neplăcere, dezvoltăm mecanisme de apărare. Toate neplăcerile formează și deformează caracterul, afectează personalitatea. Ipocrizia și egoismul cuceresc mult teritoriu psihic. Nimeni nu vrea să sufere, iar durerea este cel mai autentic sentiment.
În orice situație neplăcută din viață, în orice situație tragică din viață, durerea e acolo, dar majoritatea oamenilor o ignoră, o neagă, o înăbușesc.
Când iubitul te înșală, când prietenii se poartă urât, când părinții te desconsideră, exemple puternice prin paleta de suferință, de cine asculți? Ce stimul interior se impune la exterior?
Răspund, îmi iau acest drept, nu răspund în numele tuturor oamenilor, ci a majorității copleșitoare, cei mai mulți ascultă și se supun nervilor și orgoliului.
Dacă ar fi posibilă atunci o proiecție, să ne vedem sforile de la mâini și de la picioare. Ah! Ce păpuși hâde, ce păpuși întruchipăm!
Nervii și orgoliul ne paralizează mintea. Mecanismul de apărare, un automatism, se declanșează și de cele mai multe ori atacă.
Atacul reprezintă doar o reacție a psihicului uman. Avem atac, fugă și paralizie. Cei mai mulți atacăm. Și nimeni nu ascultă de durere. Eu am încercat. Am luat aminte de ea și am simțit cum egoismul, simțul proprietății și ipocrizia își pierd toate puterile.
Le-am simțit cum se scurg din întreaga mea alcătuire. Și atunci am avut un contact și o privire lucidă în mine. Mi-am recunoscut durerea, durerea mea cea mai mare: nu știu cine sunt.
Și m-am zărit. Sunt și exist în acest corp. Sunt și exist.
Am ajuns cioraniană. Suferința este singurul sentiment autentic. Durerea îți permite să te scuturi de toate metehnele și să-ți recunoști și să le recunoști celor apropiați:
Mă doare.
Asta sunt. Mă doare.
Și astfel, adio reproșuri, adio cuvinte urâte, adio ambiții, adio.
Nu prin geniu, ci prin suferinţă, numai prin ea încetezi să fii o marionetă.
Notă: valabil doar pentru oamenii dispuși să se cunoască și să fie ei înșiși.
Persona
Azi doar o întrebare: cum ne-am trăi viața fără egoism și ipocrizie?
Mi-ar plăcea și m-aș bucura de răspunsuri.
Un punct negru pe o suprafață albastră: Cabo Verde
Puțină atenție!
Azi plecăm în Atlantic. Eu am un deget fix în ocean, fix în Cabo Verde. Pe biroul unde scriu eu conținutul acestul mirobolant blog am un glob geografic. În spatele biroului unde scriu conținutul aceluiași mirobolant blog, se află o hartă politică a lumii.
Mă fascinează hărțile. Am chiar și un tricou cu o hartă fantezistă.
Cu harta și globul am ajuns prima dată în Cabo Verde. Am apăsat cu degetul la fel de intens ca emoțiile care mă încercau. Câteva punctulețe negre pe o imensă pată albastră. Această reprezentare laică m-a umplut de angoasă într-una din nopțile petrecute pe insula Sal.
După-amiezile pe această insulă s-au asemănat prin felul cum le-am petrecut. În fiecare zi la terasă de pe plajă cu o carte în mână. Am avut următorii parteneri: Andrzej Kusniewicz, Darwin, Ernst Junger, Patrick Modiano și Basarab Nicolescu. Am petrecut identic, dar am simțit divergent prin atitudinea conturată de cărți.
Despre noaptea pe care vreau s-o schițez acum, despre starea de angoasă de care am amintit, cred că au devenit posibile și prin lectura lui Kusniewicz. S-au desprins din file cuvinte care s-au fixat în memorie. Când mă impresionează o carte sau ceva dintr-o carte, am senzația că mi s-a prelungit corpul cu o coadă. Am o coadă după mine de care nu scap câteva zile.
Sub influența Lecției de limbă moartă, sub fascinația oceanului și a murmurului de oameni de la barul de pe plajă, m-am așezat la somn agitată.
Simțeam că va urma ceva care îmi va displăcea. Atunci mi-am amintit harta deasupra biroului, globul de pe birou. Le-am revăzut și am închis ochii cu frică.
Sunt singură la dracu în praznic! Asta mi-am zis.
S-a produs atunci un scurtcircuit prin puterea minții de a-și reprezenta ceea ce cunoaște. Imensul oceanului m-a copleșit. Punctulețele negre pe o suprafață mare de albastru. Eu mă aflam pe acel mic, mic, dar mic punctuleț negru.
Ah, cât m-am zvârcolit în așternut. Am așezat perna, am bătut perna, am privit atentă, am pândit concentrată.
Coada nu stătea nici ea liniștită. Locotenentul Kiekeritz cu pasiunea lui pentru icoane, cu destinul lui, cu meditațiile lui: Din păcate, după cât se pare, n-o să vă pot ajuta în nici o privință. Nu sunt în măsură să vă schimb destinul și nici să lupt cu răul. Dacă, ceea ce vă înconjoară, este cu adevărat rău. Nu ține de competența mea. Nu sunt nici exorcist și nici duhovnic. Și pe lângă asta, cu cine sau cu ce ar fi să lupt? Și la ce bun? Nu știm nimic unul despre celălalt. Trăim în gol. Doar uneori ni se pare că vedem sau ni se arată ceva ca prin ceață, dar nimeni nu știe exact ce este cu adevărat.
În gol, cu sentimentul de gol am adormit.
Nici de competența mea nu a ținut să lupt în acel moment cu angoasa. Mi-am adormit trupul și am lăsat mintea la joacă cu inconștientul.
S-au jucat, s-au descurcat, a doua zi m-am întovărășit cu Basarab Nicolescu. Și așa m-am hotărât să încept un doctorat.
Punct.
