Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Farmecul, absurditatea și grotescul nunții

De 2 mart., 2015 1 Trăiri afective ale mele No tags 0

Vă mărturisesc că nu mă gândesc întotdeauna la sex. Toată ziua, toată noaptea. Fifty Shades of Grey prezintă viața între sex și altceva, un altceva neesențial aproape, dar eu am diverse gânduri. De exemplu îmi place foarte mult să mă joc cu semnificațiile nunții, o nuntă fie în cer, fie pe pământ.

În oraș au apărut tot mai multe panouri publicitare având ca subiect acest eveniment. În ultimii ani lumea se confruntă cu o industrie în care mireasa și mirele reprezintă mijlocul de producție și bunul de consum. S-a dezvoltat o afacere pentru o zi, nu orice zi, ci cea mai fericită zi din viața unei femei.

Subliniez ironia mea fină. În colțul gurii stă ștrengar un zâmbet.

Mi-am amintit nunțile la care am participat în copilărie. Vreau să-i fac dreptate copilăriei, și eu vreau asta, oare cine și-a mai propus asta, și notez aici că în trecut o nuntă, participarea la o nuntă mă înfiora. Într-o stare febrilă, nu puteam să scap de sentimentul că iau parte la un eveniment care deține puterea de a schimba viața prin valoarea intrinsecă. Habar nu aveam ce înseamnă intrinsec, dar experimentam stări extraordinar de intense prin impresionabilitate.

În timp am descoperit multe dintre regulile căsniciei și am pierdut starea febrilă. Cu acest gând conștient, privind panourile publicitare, într-o joacă cu mine însămi, mi-am imaginat cum aș fi trăit acest eveniment la diferite vârste până în prezent.

La 20 de ani mi-aș fi făcut fericiți părinții. M-aș fi măritat acceptând tot ceea ce ei consideră a fi o nuntă pentru toți ceilalți mai puțin pentru mire și mireasă.
Aș fi acceptat împețitul, aș fi jucat în fața casei, aș fi călcat găleți, mușcat colaci, aș fi, aș fi, dar n-aș fi fost deloc.

La 25 aș fi făcut compromis. Cu o ureche la părinți, puțin cam surdă, iar cu cealaltă la nevoile mele. Nevoile mele atunci descriau o nuntă elegantă, florală, cu slujbă la biserică și petrecere. Aș fi fost și n-aș fi fost.

La 30 de ani nu prea știu ce vreau, sigur știu ce nu vreau. Nu vreau slujbă la biserică și rude care-și dau cu părerea. Nu vreau coc și gene false. Nu vreau să zâmbesc unor oameni care au venit din obligație. La 30 m-aș strădui să fiu.

Eu sunt simplă, dar extravagantă, eu aș fi mireasa, una anume, nu o proiecție a mamei și a percepției societății. Mi-ar plăcea să fiu fericită în toată această industrie, industrie căreia îi simt farmecul, cum îi simt absurditatea și grotescul.

Nu știu, propun și eu, parcă tot în favoarea acestei industrii unde și eu muncesc, ca fiecare cuplu să-și reînnoiască contractul din zece în zece ani, căci oamenii chiar se schimbă. Sau chiar la doi ani, Simone și Sarte au încercat astfel și au trăit în armonie foarte mulți ani.

Bineînțeles această propunere nu este valabilă la acele femei care experimentează cea mai fericită zi din viața lor când devin doamne.

M-am fericit de prea multe ori domnișoară fiind, nu aș putea să fiu nedreaptă, dar aș putea să nu-mi încap în piele de fericire în ziua nunții.

Chiar aș putea.

Legitimarea violenței în Fifty Shades of Grey

De 25 feb., 2015 6 Trăiri afective ale mele 0

IMG_4955Ca absolvent de Litere, am o anumită educație, pe lângă responsabilități literare. În acel anumit poate fi inclusă curiozitatea literară care constituie o specie aparte față de fireasca curiozitate umană.

Absolventul de Litere e curios pentru a verifica calitatea literaturii. O lecție importantă învățată în unul din amfiteatrele Universității: citiți și apoi exprimați-vă părerea. Așa l-am citit pe Paulo Coelho în facultate. După două cărți citite, a treia am lăsat-o jos cu justificarea unui alt fel de gust, gustul calității, originalității, experienței, intuiției.

La umbra învățăturilor de la Litere, am fost aseară să văd acele umbre ale lui Grey la cinematograf. Specific de acum: nu am citit cartea, nu intenționez să citesc cartea.
De film am fost însă curioasă și am făcut un compromis cu pretențiile mele literare.

M-am așezat și am așteptat să fiu împresurată de ceva asemănător marchizului de Sade. Vedeți, a existat Sade, și au existat mulți altii înaintea acestui domn Grey. Înainte de a-mi formula părerea, pertinentă sau nu, mai las aici scris o observație despre comportamentul oamenilor din sala. Chicoteli, împungeri cu cotul, ochi dați peste cap, râsete, dialog pe ton ridicat, multă fâșneală, și nu de fuste, ci de Euri incapabile să rămână neafectate de scenele de nuditate și de erotism. La un film atât de prost, și calitatea oamenilor e pe măsură.

Am și emis o părere. Film prost.

Corect: extraordinar de prost.

Mă simt în măsură să fac afirmația asta și educația mea conține toate argumentele. În primul rând existența mesajelor subliminale. Renunțarea la control pentru a te simți complet liber, la controlul asupra corpului. Legitimarea violenței, a abuzului printr-o atât de prost construită poveste de iubire. O proaspăt absolventă cu ochi de căprioară hăituită întâlnește un milionar. Își mușcă veșnic buza, un gest găselniță de producător, căci buzele fetei exprimă senzualitatea femeii.

În acest scenariu, mie mi-e foarte clar un lucru: agresivitatea, oricum ar fi împopoțonată, rămâne agresivitate. Mie mi-e clar, dar fetelor care încă mai cred în Făt Frumos, lor le este clar? Sau cumva mintea lor prinde mesajul și-l fixează în memorie că a fi dominat comportă și plăcere, plăcerea celuilalt, plăcerea proprie?

Știu sigur că e posibil să se întâmple așa ceva. Freud mi-a arătat asta. Psihicul e fragil, iar mintea noastră poate fi dusă într-o direcție sau alta mai ales când se face apel la iubire.

Extraordinar de prost film, iar asta doar pentru că se prezintă în lume sub o altă mască, nu sub masca perversității, a nevroticilor și a fetișismelor oamenilor bolnavi.

Cu o astfel de prezentare, a perversiunilor, snoaba intelectual pe care o reprezint ar fi putut face măcar o apreciere de corectitudine, așa observ mesajele subliminale și legitimarea violenței.

Un comportament al femeii care mă irită foarte

De 24 feb., 2015 6 Trăiri afective ale mele 0

IMG_3619Îmi cer scuze.
Îmi cer scuze pentru ceea ce urmează.
Îmi cer scuze unei categorii de gen: feminin.

Dragile mele femei, trăim pe planeta Pământ, aparținem unei specii, existăm pe categorii de gen. Am suferit și încă suferim din cauza categoriei de gen.
Cu bruma mea de anatomie, cu puțina psihologie adunată de pe pagini de carte, cu intuiție și experiență, mi-e foarte clară putința femeii de a se impune ca subiect.

Am observat în jur un comportament al femeii care mă irită foarte. Unele femei se transformă singure în obiect, pozează și încearcă un fel de a fi feminin pasiv, mereu în expectativă, pândind promisiunea bărbatului de a o prețui.

Acest fel de a fi mă irită prin poza adoptată și mă dezgustă prin intenție. Formulez foarte clar intenția: apelul la conștiința bărbatului. Sentimentul de vinovăție copleșește, iar educația l-a vârât fiecărui individ pe gât. Și femeile folosesc în exces tehnici de tulburare a conștiinței. Ne folosim copiii pentru a ține bărbatul, ne folosim corpul pentru a ține bărbatul, ne folosim fragilitatea pentru a ține bărbatul. Unele femei nu pot fără bărbat.

Și bărbatul?

El poate foarte bine fără femeie. El descoperă asta din copilărie, unele femei mor și nu ajung să descopere ceva atât de banal.

V-ați întrebat vreodată de ce ei pot să-și imagineze, să-și construiască și să-și trăiască viața fără femeie? Pentru că își sunt suficienți. Bărbații se prețuiesc, se iubesc, își afirmă și confirmă esența.

Care e esența femeii?

Esența nu ține de fragilitate, de blândețe, de feminitate. Toate astea se pot educa. Esența ține de voința individului de a se descoperi pe sine, de a exista pentru sine înainte de a exista pentru celălalt. Dacă ar încerca femeile să existe o zi pentru ele și nu pentru bărbat, și nu pentru copii? Ce s-ar întâmpla?

Jumătate din locuitorii planetei s-ar putea reprezenta ca un imens târg de vite derutate care așteaptă să li se arate direcția.

Femeile singure se transformă în vite. Ca specie, creierul nostru are niște funcții. Le îndeplinește în orice condiții declarate normale. Dar unele pozează, așteaptă să li se arate direcția, iar dacă nu le mână nici un stăpân, pierderea este a lui că nu a intuit ce animal de carne, de lapte, de tracțiune a pierdut.

Dar stăpânul nu pierde, căci târgul e imens.

Îmi cer scuze.
Îmi cer scuze pentru limbaj.
Îmi cer scuze pentru subiectul banal, dar etern fascinant pentru mine.
Îmi cer scuze.

Nu-mi cer scuze că mă mir. O să mă mir întotdeauna de orice ființă dotată cu inteligență care își refuză mintea, își refuză revelația, își refuză frumusețea de a se descoperi ca forță creatoare.

Îmi cer scuze.

Pe urmele lui Darwin în Cabo Verde

De 23 feb., 2015 3 Trăiri afective ale mele 0

IMG_5241Ultima mea aventură în lumea largă: Cabo Verde. Cum am ales Cabo Verde? Din nou, dintr-o carte. Pe mine și cărțile m-au scos în lume.
Îmi amintesc că citeam Călătoria unui naturalist în jurul lumii pe bordul vasului Beagle și m-am oprit asupra rândurilor despre Cabo Verde. Prima dată am mângâiat hârtia. Apoi am întors cartea și am deschis harta atașată. Căutam pe întreaga hartă Cabo Verde, iar când ochii eu identificat literele, am lăcrimat. Ca om actual, mai bine sau mai puțin bine instalat în noua tehnică, am căutat pe Google Cabo Verde.
Mi-am dorit să merg acolo.
Am ajuns acolo plină de emoții, surescitată, cu o tensiune de care am scăpat când m-am așezat și am privit oceanul.

Vă spun sincer, eu nu m-am dus în Cabo Verde, eu m-am reîntors. Acum că am aterizat la Sal și nu pe Santiago, unde a ancorat Beagle, corabia lui Darwin, ține de zboruri, agenție și lipsa interesului meu de a planifica totul.

În prima oră pe Cabo Verde m-am așezat pe șezlong și doar priveam în jur. Am fost întreruptă de un localnic, atras de cartea pe care o tot strângeam tare la piept și de pletele mele în vânt. După câteva minute în care am conversat, m-a întrebat de ce citesc.

Am zâmbit șăgalnic. Bine dispusă, mi-am mușcat buza și am întrebat:
Nu mai bine mă întrebi CE citesc, nu DE CE citesc?

Edgar, acesta e numele acelui chocolate man, așa s-a descris, m-a privit la rândul lui foarte amuzat. Mi-a pus întrebarea. CE citești?

Darwin. Știi, Darwin a fost aici pe insula voastră în jurul anului 1827, cam așa. Darwin, cel cu teoria evoluționistă, omul se trage din maimuță etc.

Edgar m-a ascultat până am terminat, mi-a zis că știe acum despre Darwin, dar să nu mai fiu leneșă, să las cartea și să vin la volei.

Am auzit asta 5 zile: lasă cartea, ești leneșă, hai la volei.

În aproape toate zilele conversam câte o jumătate de oră cu Edgar. Mi-am format definitiv părerea că insularii descriu o categorie aparte. Te-ai născut pe o insulă, lumea largă e cât se poate de neinteresantă. Insula, percepută ca un Rai de localnici, cu toate greutățile pe care le întâmpină, îi satisface. Insularii nu-și acceptă viața, ci și-o trăiesc printr-o binecuvântare abia percepută de ceilalți.

Doar empatia poate ajuta să înțelegi această atitudine, empatia și bunăvoință pentru oameni, pentru om.

O să pun punct la acest text, dar o să revin cu un alt text sau alte texte despre Cabo Verde. Mai las scris aici atât: excursia în Cabo Verde constituie cea mai extraordinară călătorie a mea. Fără a fi exotică, insula asta m-a apropiat foarte mult de plăcerea omului pentru necunoscut. Am călătorit în necunoscut și am permis omului actul pe care-l reprezint să primească de la insulă și de la localnici esența: existenta însăși.

Notă: imprimat pe tricou, Darwin.

Vecina de vizavi nemulțumită de Iulius Mall Timișoara

De 10 feb., 2015 6 Trăiri afective ale mele 0

Foarte rar mi-am folosit blogul pentru a arăta cu degetul pe cineva. Am învățat de mică să nu pârăsc. Nu o să încep acum să fac asta, dar simt că este nevoie să scriu despre ce s-a întâmplat.

Din 6 februarie până în 8 februarie am participat la Târgul de nuntă organizat de Iulius Mall Timișoara. La fiecare Târg se semnează un contract și fiecare, organizator și expozant, își ia niște angajamente.
Eu știu sigur că îmi iau niște angajamente când semnez un contract. În acest contract, să lucrăm direct pe subiect, printre termeni și condiții, scrie negru pe alb despre obligația fiecărui expozant de a nu bloca vizibilitatea expozantului de lângă.

În 6 februarie când am ajuns la Mall, la standul meu, standul de lângă, Ice Dyp Resort & Spa Timișoara, bloca prin roll up-uri vizibilitatea propriului stand. Când li s-a atras atenția, au refuzat să corecteze acest aspect ofensându-se și afișând un comportament de ciobani la oi. Îmi cer scuze de la ciobani pentru comparație.

De fapt textul nu o să fie despre comportamentul urât al celor de la Ice Dyp Resort & Spa, ci despre cum anume au rezolvat organizatorii acest conflict.

În primul rând, nu l-au rezolvat. S-a discutat puțin cu un ton ușor amuzat despre vizibilitatea vecinei. Cu siguranță nu vecina de vizavi a lui Moscopol. Nu a fost nimic muzical în toată întâmplarea, doar golăneală, aș putea chiar afirma că o golăneală pură.

La mine, ca exponzat care întâmpină o problemă, a doua zi de târg, în jur de amiază, a ajuns următoarea propunerea din partea organizatorilor. Să ne mutăm standul într-un alt spațiu. Cei de la Ice Dyp Resort nu sunt oameni cu care te poți înțelege.

Mărturisesc, am respirat lung. M-am împins tare în scaun, trupul împotrivindu-se în tandem cu mintea. Comanda a avut o execuție instantă a părților mele din trup.

Organizatorii au propus un compromis. Și de aici vreau să atrag atenția. Să privim din toate unghiurile această întâmplare.
Primul unghi, organizatorii nu și-au îndeplinit obligațiile. Contractul ce rol mai are atunci?

Prin contract, am plătit o anumită sumă, dar din 3 zile, doar o zi am avut standul vizibil.

De ce se semnează contracte? De ce nu ne achităm de sarcini și obligații?

Și mai ales, de ce ne văităm de alții că nu-și fac treaba când noi, atunci când e necesar, nu ne facem treaba?

Cei de la Iulius Mall nu și-au făcut treaba. Am statut de martor. Un martor care s-a ridicat în picioare, a mers la cei de la Dyp Resort întrebându-i de ce se poartă așa și s-a întors cu un diagnostic de la ei.

Sunt o frustrată.

Posibil să descriu frustrarea, dar dacă o descriu, dacă o cuprind, frustrarea e determinată de lipsa de deontologie, de incapacitatea și neseriozitatea profesională a celor de la Iulius Mall Timișoara.

Vecina de vizavi, ce e sigur, e foarte supărată din principiu, din lipsa de principii a unor organizatori incompetenți care își îndeplinesc parțial sarcinile cu o atitudine golănească.

Martor: vecina de vizavi, Cuvinte de vânzare.

Femeie de casă

De 6 feb., 2015 0 Trăiri afective ale mele 0

Am avut momente, încă mai am, în care tot ce mi-am dorit a fost să fiu femeie de casă. Acum nu știu dacă e necesar să notez aici ce semnifică să fii femeie de casă.
O femeie de casă, în propria mea reprezentare, semnifică acea ființă omenească, fragilă și sensibilă, care găsește satisfacție în îngrijirea soțului și a copiilor, doar în îngrijirea acestora, orice altă preocupare sau activitate sporind afecțiunea și atașamentul pentru familie.
Da, am avut momente când mi-am dorit să întrupez o asemenea reprezentare a femeii.
Momentele trec însă. Vreau mai mult.
Ce?
Depinde de starea în care mă aflu. Uneori cred că știu exact ce vreau. Tot un moment trecător și ăsta. Ce e sigur prin permanență în toate etapele vieții mele până la 30 de ani este că îmi doresc și altceva.
Mi-e dificil, dacă nu chiar imposibil să descriu sau să cuprind într-o descriere acest altceva. Pe foaie poate l-aș scrie cu majusculă, Altceva. Vreau Altceva.
Uneori când privesc marea simt acest Altceva. Mă trece atunci un fior. Mi-e frig, mi-e cald, simt realitatea ca un element al imaginarului. Imaginarul conține realitatea pe care mi-e dat s-o percep cu simțurile cunoscute.
Dar nu e ceva în lumea asta ce nu putem percepe cu simțurile? Nu e ceva în lumea asta deasupra convențiilor sociale? Nu e și altceva în lumea asta în afară de ceea ce conțin toate legile și postulatele fizicii?
Vedeți, acest Altceva nu-l pot integra într-o viață armonioasă de familie.
Mama e blândă, supusă, înțeleaptă. Tot ce nu-i place, schimbă sau acceptă.
Eu nu pot să schimb, nu pot să accept.
Mi-ar plăcea să descopăr acum lângă mine un alt suflet. Să mă bată pe umăr și să-mi împartă aceste trăiri.
Te înțeleg.

Ce fericire!

Te iubesc, nu mai pretind

De 26 ian., 2015 4 Trăiri afective ale mele , 0

Foarte mult timp am încercat să-mi controlez furia. Un om educat se controlează. Am încercat, m-am străduit, aproape am reușit, am eșuat.
Fără descurajări, am prins de printre paginile unor cărți ale mele, îndemnul de a-mi exprima furia atunci când o simt. Să nu îi permit să crească.
Dacă Mara mea îmi ridică un nerv, să o las să vadă că mama ei poate fi și furioasă. Să nu mă abțin, căci atunci când Mara nu mă lasă în pace, dar eu deja aș fi agitată de ceva, o să cedez în fața ei și o voi certa fără nici un motiv pentru ea. Mesajele false derutează adulții, dar pe copii îi direcționează prost.
Am hotărât să îi permit Marei să vadă că și mama se înfurie uneori. Am hotărât să aplic asta în toate aspectele vieții mele, în toate relațiile mele.
De aici, fără a fi deloc o rețetă demnă de urmat, am ajuns la ceea ce le pretindem celor din jurul nostru. În primul rând pretindem prea multă iubire doar pentru că noi iubim.
Eu te iubesc, iubește-mă înapoi.
Greșit, spre foarte, spre absolut greșit.
Eu te iubesc. Tu faci ce vrei tu.
Mai rămâne acum să ofer un răspuns: ce faci cu toată iubirea din tine? O ții. E un sentiment frumos, o culoare în albul și negrul vieții.
Nu poți pretinde oamenilor să-ți răspundă la fel, la iubire cu iubire, la grijă cu grijă, la zâmbet cu zâmbet. Nu poți nici să ignori răul pe care ți-l fac persoanele pe care le iubești. În acest moment, se impune, dacă avem posibilitatea, să scoatem din noi înșine maturitatea emoțională.
Te iubesc, dar nu mai pot ignora toată suferința.

Te iubesc, nu mai pretind.

Te iubesc.

Eu te iubesc.

Eu.

Mi-a picat fisa

De 22 ian., 2015 2 Trăiri afective ale mele No tags 0

Într-o conversație ieri am făcut o constatare. Expresia mi-a picat fisa redă aproape total ceea ce am simțit. Imperceptibil pentru interlocutor, dar am părăsit câteva secunde conversația. Am trecut cumva în spatele meu, în spatele sau în lateralul conștiinței mele. Mi s-a întâmplat de câteva ori să experimentez această senzație. Nu o percep ca pe o dedublare, ci ca pe o trezire.
Pornind de aici m-am jucat puțin cu originalitatea omului. Cum construim sau păstrăm autenticul ființei dacă deținem, în judecată și comportament, structuri unitare?
Structuri unitare care se repetă și se repetă.
Mi-am amintit de expresia mi-a picat fisa. Nu am explicat-o.
Mi-a picat fisa că există persoane care într-un dialog cu mine nu au ca scop să-și susțină părerea personală, ci au grijă să susțină contrariul a ceea ce afirm eu.
Această atitudine nu are o cauză în felul unora de a fi Gică contra. Mă folosesc și de această expresie lumească. Cauza nu se găsește nici în plăcerea de a dezbate. Aproape nu avem cauză.
Am dedus ieri că este vorba despre o satisfacție. Satisfacția de a nu-mi permite mie acea stare destinsă a omului care se simte înțeles, compătimit sau susținut.
Unele persoane nu vor să mă înțeleagă, compătimească, susțină.
Fără bunăvoință, rămâne doar această atitudine lipsită de orice congruență. Iritația se instalează la mine, iar defensiva pornește.
Doar că ieri nu am mai atacat. Am privit doar chipul din fața mea. Mi-am simțit vina, m-am simțit copleșită de vină.
Conștientă de vină, nu am habar cum să lucrez cu ea.

Aici sunt azi.

Prima mea călătorie în jurul lumii

De 21 ian., 2015 3 Trăiri afective ale mele , , 0

Am rămas de ieri, de la textul despre activitățile și noutățile editurii Univers, cu întrebarea celor de la Hyperliteratura: în lumea cărei cărți mi-ar fi plăcut să trăiesc?
În prezent citesc Darwin, Călătoria unui naturalist în jurul lumii la bordul vasului Beagle. După ce mi-am depășit teama și emoția că nu o să înțeleg mare lucru din paginile acestei cărți, am apelat la imaginație și m-am îmbarcat la bord. Călătoresc acum.
Când nu pricep, și se întâmplă foarte des, îl opresc pe Darwin. Și el are emoții că ar exista posibilitatea să nu reușească să răspundă, e tânăr și în plină formare, dar se străduiește. Și mă face de foarte multe ori să râd.
Cu el, pe lângă el privind mereu peste umăr, mi-am reamintit de prima mea călătorie la bordul unui vas. De data aceasta pe vasul unui căpitan fictiv, un personaj al lui Jules Verne.
Cu Jules Verne am călătorit prima dată. În perioada aceea când l-am descoperit pe Verne, fiind o tânără domnișoară, datoria părinților era să mă păzească, să mă ferească de satisfacția pe care mi-o cerea organismul.
Ah! Și cât voiam să fiu sărutată!
Am înțeles destul de greu că un sărut poate duce mai departe de ceea ce pretinde o bună educație. Educația are și datoria de a frustra, mai ales adolescentele.
Păzită de părinți, am descoperit escapismul. Nu cunoșteam pe vremea aceea cuvântul, dar puneam repede în practică tot ceea ce semnifică.
Am plecat să călătoresc cu Verne în Copiii căpitanului Grant. Am abuzat de fantezie atât de mult încât m-am atașat de Paganel. L-am prefăcut pe Paganel din hârtie în prezență. L-am smuls din carte, dintre rânduri și l-am așezat alături de mine.
Mi-a plăcut să trăiesc în acea carte, uneori retrăiesc intens acea perioadă, acea călătorie. M-am smuls greu din lumea aceea, din fantezie, iar realitatea pe care am trăit-o de atunci mă dezamăgește în fiecare zi.
Îmi lipsesc aventura, necunoscutul, naivitatea iubirii.
Îmi lipsesc uneori cuvintele frumoase, șoptite.
Îmi lipsește uneori lumea aceea, lumea mea pentru cîteva zile, poate cele mai intense zile ale adolescenței mele. Nu am trăit nici o iubire mare, nu am luptat pentru nici un Făt Frumos. Când am ieșit în sfârșit la luptă, la o limită de vârstă acceptată de societate, Făt Frumos s-a dublat, apoi s-a triplat.
Am renunțat la el, am suflat în el ca-n păpădie. Nu mi-am pus nici o dorință. Am mai așteptat o vreme. M-am oprit din scris, pe hârtie puneam cele mai patetice povești de dragoste, probabil ce mi-ar fi plăcut pentru mine, și am năvălit în cărti și în oameni.
Am crescut cu oameni și cărți.
Și am devenit cu oameni și cărți.
Și da, mi-ar fi plăcut să trăiesc în cartea lui Jules Verne, Copiii căpitanului Grant.

Mâncare = 1. acțiunea de a mânca și rezultatul ei

De 19 ian., 2015 2 Trăiri afective ale mele , , , 0

Caut de mai bine de jumătate de oră o frază de început. Fie și propoziție! Nimic. Nici Beethoven nu mă ajută. A făcut-o de multe ori ca să nu-i dau acum o șansă. Vioară, pian, andante, allegro, eu știu atât: mâncare.
De șapte zile nu am consumat mâncare solidă, doar lichide, mai exact un sirop de arțar și palmier. Am început săptămâna trecută o cură de detoxifiere a organismului.
Da, cred cu tărie și convingere în eficieța și necesitatea acestor cure.
Eu nu sunt consumatoare de carne, eu iubesc fripturile, fie de porc, vită sau pui. Pe lângă friptură, din când în când, lucidă de altfel, savurez preparatele de fast food. Nu le dau aici numele, mărturisesc însă că dacă aș dispune de o putere de decizie, le-aș închide. Da, o măsură și o atitudine dictatorială, dar alimentația asta pe termen lung distruge organismul uman.
Mărturisindu-mi imensa plăcere pe care o simt când savurez carnea, aduc un foarte solid argument prin care îmi justific nevoia de cură de detoxifiere.
Așadar, azi mă aflu în a șaptea zi. Cura durează zece zile. În toată această săptămână am analizat foarte mult mâncarea și tot ce implică și se desprinde de aici.
O să procedez așa.
Iau cuvântul: mâncare. Deschid dicționarul.
Mâncare = 1. acțiunea de a mânca și rezultatul ei. 2. prânz, cină, masă. 3. ceea ce se mănână; hrană, aliment.

Cu primul sens m-am luptat în primele zile ale curei. Lipsa acțiunii de a mânca a creat un conflict deschis cu impulsurile la care creierul nu primea nici un răspuns. Mâna nu ducea nimic la gură, gura rămânea nefolosită.
După a treia zi, am început să gândesc mâncarea. Prânzul. În viață, timpul pe care îl presupune viața, omul aloca mâncării foarte mult timp. Mâncăm aproximativ de trei ori pe zi, luăm gustări între. Mergem să luăm prânzul cu prietenii sau familia, pregătim cine. Facem cumpărături pentru toate aceste mese. Am realizat frumosul pe care nu l-am observat în acestă acțiune: de a lua masa.
Dacă stabilim un prânz sau o cină la restaurant, avem grijă să alegem o ținută îngrijită, uneori elegantă. La restaurant, înainte să vină platourile minunat aranjate, conversația. Ah! Conversația! O conversație de calitate exprimă esența, fundamentalul existenței umane. Consumul e dublu, de delicatese culinare și de delicatese umane. Mintea interlocutorului semnifică tot hrană.
Al treilea sens, ceea ce se mănâncă, ce încântare pentru simțuri! Aștept cu nerăbdare să-mi miros prima mea masă după cură. O s-o miros cu ochii închiși și o să zic mulțumesc.

A mânca poate fi confundat cu a fi fericit prin starea de bine pe care o provoacă.

Eu îmi aștept fericirea.