Am să încep anul cu o întâmplare de la sfârşitul anului trecut. Nu mi-e foarte clar cum o să structurez povestea, dar îmi permit să găsesc în timp ce scriu cea mai potrivită prezentare.
În 29 decembrie m-am urcat în maşină şi am plecat la Viena. Am plecat la Viena singură, încântată de această singurătate şi puţin speriată de drum.
Aproapre fără incidente am ajuns la hotelul unde am rămas pentru două nopţi. Acel aproape de la început de frază ar fi putut să mă transforme pentru a nu ştiu câta oară într-o reprezentare a categoriei femeia la volan. Puţină motorină am avut, nu mi-a lipsit, ca să nu fac pana prostului pe autostradă. După părăsirea autostrazii şi o întoarcere neregulamentară, am alimentat într-o benzinărie de cartier unde am stat vreo 15 minute ca să plătesc. În agitaţia vânzătorului îmi ceream scuze din cauza bancnotei prea mari pe care i-o dădusem să efectuez plata.
Am părăsit benzinăria în nişte priviri exagerat de dojenitoare.
Şi la hotel m-am cazat aproape fără incidente, căci din momentul în care am pronunţat cuvântul maşină, explicaţiile despre regulile de parcare au început să mă agite. O parcare cu plată imediat lângă hotel, un bilet în geam din două în două ore, ah, instant mi-am amintit unul dintre cele mai întemeiate motive pentru care mă irită Viena. Până la urmă ne-am înţeles, căci hotelul avea parcare, dar domnişoara de la recepţie a început cu alte variante, nu cea mai simplă. Am predat cheia maşinii şi în sfârşit liniştită am urcat în camera mea.
Am coborât la restaurant să mănânc, deşi mi-era foarte clar după oră că nu am nici o şansă de mâncare caldă. Am întrebat la bar.
Fireşte că se impunea să mai aştept o oră sau să iau ceva la bar.
Am sărit imediat pe scaunul înalt, mi-am aşezat partenerul lângă mine, o carte de Lucian Boia, şi am comandat, aripioare, salată verde, apă plată şi paharul de vin.
Am sorbit din vin şi starea s-a schimbat. Vă e familiară starea aceea de satisfacţie în care începi să te fâstâceşti pe scaun deoarece simţi că nu mai ai loc în tine şi trebuie să te reaşezi? Eu m-am reaşezat, mângâindu-mi pielea de pe mâini.
În jur nici o privire curioasă pentru duduia singură de la bar. Nimeni nu părea să-mi compătimească sau să-mi judece singurătatea într-un bar, la bar.
Observam asta din buza paharului, şi a primului, şi a celui de-al doilea. Sorbeam, citeam, tastam pe telefon, mă mângâiam din când în când pe mâini.
Ştiaţi că vel este un termen administrativ care preceda un rang boieresc în Evul Mediu în Ţara Românească şi Moldova?
Eu am aflat în 29 decembrie seara într-un cadru intim cu Lucian Boia la Viena. Am aflat şi altele, dar aici este vorba despre mine, nu despre istoria României. Mai notez ceva însă. Tot din acea seară, pentru prima dată m-am întrebat: cum învaţă românii istoria lor?
Am părăsit scaunul înalt de la bar cu regret. Am urcat în cameră, mi-am privit hainele de pe umeraş, mătase şi dantelă.
A doua zi, în 30 decembrie, am mers la concertul de Crăciun de la Musikverein, repetiţia generală. Dar povestea se opreşte aici.
O să revin.
De la 16 ani
De la 16 ani m-am străduit să trăiesc, să trăiesc frumos. La 16 ani am descoperit nimicul şi inutilitatea existenţei.
Ce să fac eu între naştere şi moarte? Dar cel mai supărător este acel de ce? De ce să fac ceva?
Tradiţia am ignorat-o dezvoltând o alergie la se cuvine. Nu recunosc puterea lui se cuvine. De şcoala am încercat să mă apropii. A fost foarte uşor, m-am îndrăgostit de cărţi, şi a fost nespus de greu, profesorii, programa şcolară, inteligenţa nativă. Limite peste tot.
Am citit mult şi uneori am crezut că am găsit răspunsuri. Mi-am zis de foarte multe ori, că eu, spre deosebire de Godot, am sfârşit cu aşteptarea. Mi-am dat nişte determinări, m-am aşezat în general şi individual. Mulţumesc Constantin Noica.
Din păcate, am continuat să sufăr, dar am luat cunoştinţă de puterea emoţiei. Între naştere şi moarte trăim momente. Momentele aparţin atât frumosului, cât şi urâtului. Pe mine mă interesează cele frumoase.
Singura esenţă pe care o recunosc existenţei mele umane constă în sublimul emoţiei. Am reuşit să trec anii cu această reacţie afectivă, chiar dacă durează puţin.
Puţin prin comparaţie. Comparaţia ar aduce în discuţie iubirea. Refuz discuţia, păstrez comparaţia.
Trecând anii, am învăţat despre nevoi şi interese. Freud m-a trezit, mi-a impus luciditatea. O pierd de foarte multe ori. S-ar putea să-mi lipsească chiar acum.
Mă trezesc de foarte multe ori însă.
De la 16 ani mă străduiesc să trăiesc frumos şi să fiu bună cu cei din jur. Mă străduiesc. De ce mă străduiesc? De ce? De ce? De ce?
Neavând simptome cauzate de propria importanţă şi valoare, nesuferind de un delir de grandoare, rămâne să sufăr şi să maximizez emoţiile momentelor frumoase. Şi din când în când, să practic escapismul.
O să fug chiar zilele astea în atemporalitate.
Stand-up comedy cu Matei Vişniec
Am citit într-o carte de-a lui Freud că persoana care a înjurat pentru prima dată în loc să ridice pumnul să lovească a pus bazele civilizaţiei. Afirmaţia nu-i aparţine. Freud face trimitere spre un savant englez. Nu sunt sigură despre cât de savant era englezul, dar de naţionalitate sunt absolut convinsă.
Aşadar, necuviinţa dezvoltă nivelul spiritual.
M-am gândit la asta în timpul unui spectacol de stand-up comedy şi am privit foarte curioasă în jur la numărul mare de oameni.
Spectacolele în care se înjură în exces, în care eşti numit prost, fraier, curvă etc, umplu sălile de spectacol. Se suplimentează chiar locurile. Un rând de scaune de plastic pocnesc sub greutatea oamenilor.
M-am gândit şi la Matei Vişniec, la Cabaretul cuvintelor.
– Şi tu, cine eşti tu?
– Eu sunt cuvântul târfă. Nu mănânc la aceeaşi masă cu voi şi nici nu pun piciorul pe trotuarele pe unde vă plimbaţi voi în familie.
…
Da, eu sunt cuvântul care vă duce la isterie pe voi, cuvintele care frecventaţi de dimineaţa până seara şcoala de dans şi de bune maniere.
…
Şi totuşi eu sunt cel care vă cunoaşte toate fantasmele, sunt destinatarul tuturor dorinţelor voastre secrete. De altfel, noapte de noapte, domnul disticţie, domnul prestanţă şi domnul morală mă cheamă pe ascuns ca să-i bat cu palma la fundul gol.
Matei Vişniec, Cabaretul cuvintelor, p.34-35
Cu siguranţă nu o să construiesc acum un discurs despre valoare, intenţia mea nu constă în a sublinia, prin diferite note, ceea ce este bun, dezirabil şi important.
Exemplul din Vişniec ajută la stabilirea unui raport între cuvintele licenţioase şi atitudine. Oamenii au preferat întotdeauna ipocrizia şi fiecare sinonim parţial al ipocriziei: falsitate, prefăcătorie, duplicitate, perfidie, viclenie etc.
Preferinţa aceasta se aşază peste caracter dintr-un dezacord al educaţiei. Educaţia construieşte şi distruge în aceeaşi măsură, iar distrugerea stă în toate mesajele divergente pe care le primesc copiii. Un extraordinar exemplu stă chiar în căcat. Copilul îl aude de atâtea ori pronunţat cu bucurie, cu mândrie, iar când vrea să fie chiar el mândru de căcat folosind cuvântul prin deprinderea limbajului, normele de bună cuviinţă îi cer să nu vorbească urât în public.
De aici, am tras eu concluzia, porneşte bucuria omului de a-l auzi vorbind urât pe celălalt. Nu eu, eu nu vorbesc urât pentru că am învăţat că nu e frumos, după ce am învăţat să mă bucur de acest urât.
Aşa am încercat să-mi explic eu. Am rămas totuşi nemulţumită. Nu m-am bucurat niciodată de cuvântul poponar sau curvă. Mă limitez la aceste două cuvinte, deşi am în cap alte două cuvinte, nişte aparate genitale masculine şi feminine. Pedanteria nu-mi permite să lucrez cu ele.
Da, sunt o snoabă lingvistică, beletristică, puteţi alege.
Cum să explic această satisfacţie care cuprinde chipurile şi aprinde privirile?
Oare suntem cu toţii nişte nevrozaţi obsesionali? Toţi ne credem mai buni ca oricare alt seamăn?
Mă întreb acest lucru deoarece sunt absolut convisă ca la aceste spectacole de stand-up comedy nimeni nu se simte, dar are foarte clar pe cineva în cap care este fix persoana despre care se amuză saltimbancul de pe scena şi întreaga sală.
La aceste spectacole nu participă poponari şi nici curve. Nu. Absolut.
Răspuns pentru plăcerea aceasta de a asculta înjurături nu am. V-aş cere o părere, dar îndrăznesc să cred că nu există o expresie care să cuprindă starea dezechilibrată a oamenilor în raport cu josnicia şi mitocănia.
În loc de punct, Matei Vişniec.
– Ştii, noi, cuvintele grosiere, suntem şi foarte umflate în pene… Şi din cauza asta din când în când explodăm de râs. Avem capul mare şi atunci trebuie din când în când să ne facem de cap.
…
– Vezi, fără noi, vieţii i-ar lipsi sarea şi piperul.
Un algoritm pentru nemulţumiri şi contradicţii
Întotdeauna am purtat cărţi după mine, dar de curând cartea nu-mi mai lipseşte din geantă. Această carte trebuie să îndeplinească nişte condiţii. În primul rînd să nu fie voluminoasă. În al doilea rând să-mi permită să părăsesc lectura la mijlocul frazei fără să-mi afecteze reluarea lecturii după un timp.
Aceste condiţii sunt necesare atunci când citeşti întrerupt. Eu citesc în acest fel. Petrec foarte mult timp cu Mara, iar uneori în acest timp tot ce fac este s-o aştept pe ea; să picteze, să coloreze, să se joace etc.
Cărţile lui Lucian Boia au devenit perfecte, mai ales eseurile. Şi povestirile scurte ale lui Marius Chivu. De curând am terminat De ce e România altfel? a lui Boia.
De atunci, prin impresionabilitate, revin nişte fraze şi nişte cuvinte.
Totul începe cu o întârziere impresionantă. Statele româneşti – Ţara Românească şi Moldova- se încheagă abia spre mijlocul secolului al XIV-lea.
Expresii: contribuţia străinilor, complex de inferioritate, formele fără fond.
Cuvinte: echivoc, onoare, valoare.
Mintea mea stă în aceste cuvinte şi expresii. Nu se joacă împreună căci nu e nici o regulă. Jocul presupune nişte reguli.
Aş putea încerca să folosesc verbul a hărţui.
Mă hărţuiesc aceste cuvinte şi expresii, în special un cuvânt: echivoc.
Habar nu am daca naţionalitatea mi-a bruiat devenirea printr-o parte ambiguă sau personalitatea a confirmat etnia prin neclaritate.
Etnie, naţionalitate. Nu pornesc un discurs despre acestea două, dar insist să se facă diferenţa.
Las în urmă orice discurs şi mărturisesc: sunt sătulă de mine, de toate contradicţiile din mine. Vreau un algoritm care să-mi rezolve prin orice calcul nemulţumirile şi contradicţiile.
Vreau un algoritm.
Leapşă
Încerc să-mi dau seama de unde mi-a venit această idee. Intenţionez să pornesc o leapşă pe blog. Nu am făcut-o niciodată, am dat curs unor provocări, dar niciodată nu mi-am dorit sau mi-am propus să introduc eu una. În ultimul timp, repetitiv până la obsesie, o replică din Pacientul englez de Michael Ondaatje nu-mi dă pace.
Contele de Almasy: încă nu mi-e dor de tine.
Katherine: o să-ţi fie.
De la această replică, frumoasă prin iscusinţă, romantică prin aspiraţie, dramatică prin presupunere, pornesc prima mea leapşă.
Provoc pe Claudia, Richie, Oana Kovacs, Mariana Raileanu şi Bobby să noteze şi ei cea mai frumoasă replică dintr-o carte sau film, şi să provoace la rândul lor pe cine doresc.
Unele Cuvinte
Am răsfoit ieri cartea lui Ilie Gyurcsik, Paradigme moderne: Autori-Texte-Arlechini. Am răsfoit şi am citit primele pagini. Am subliniat următoarea propoziţie: sensurile în care sunt folosite în limbă unele cuvinte. Am pipăit pagina, privirea s-a fixat într-un punct pe perete, iar gândurile s-au centrifugat. Au fugit pur şi simplu de centru. În margine de gând, s-au ivit din nou femininul şi masculinul. Cum investeşte, pe categorie de gen, fiecare individ cuvântul?
Comunicarea e grea, iar femininul şi masculinul o fac de foarte multe ori imposibilă.
Sensurile cuvintelor, investiţiile personale, dar mai ales de gen, adâncesc conflictul dintre oricare ea şi oricare el.
Conflictul, dar mai ales confuzia care porneşte de la sensul cuvântului devine foarte uşor de sesizat mai ales la copii.
Chiar ieri îmi povestea Mara, foarte necăjită de altfel, că o prietenă i s-a adresat cu urâto. Cunoscând părinţii acelei fetiţe, ştiu că sensul acelui urât este folosit cu drag, deformat prin a sublinia tocmai contrariul.
Să explicăm incongruenţa unui copil de 4 ani. Eu am încercat, aşa cum am încercat de foarte multe ori să explic prietenelor sau prietenilor, că unele sensuri, ale unor cuvinte, trebuie citite în funcţie de unii factori, factori de gen, de educaţie, de situaţie, de întâmplare.
Aş putea foarte bine să mă cufund în ştiinţă, în academic şi să înşir aici câteva fraze despre lingvistică sau semiotică. Nu o s-o fac.
Acesta este un blog unde povestim despre toate aceste ştiinţe transformându-le pe înţelesul tutuor. Nu practic simplismul, dar adopt utilitarismul.
Mă străduiesc, cât îmi permite capacitatea intelectuală şi cititorul, să fac o prezenţă din aceste ştiinţe inaccesibile majorităţii.
Majorităţii îi trebuie explicată metoda interpretării fenomenelor culturii spirituale. Iar explicaţia să fie povestită şi ajutată să pătrundă în conştiinţă.
Cu o fereastră în conştiinţă, cu luciditate, sensurile cuvintelor încep să se joace în înţelesuri, raţiuni şi direcţii.
Astfel, comunicarea devine posibilă prin partea care modifică întregul.
Interviu: 20-30 se îndreaptă spre 40
Mi-ar plăcea, dacă ar fi cu putinţă, să-mi iau singură un interviu. Fireşte, posibil este. Fenomenologic este, conştiinţa se afirmă înaintea existenţei.
Dispun şi de tehnici, un set de întrebări pe care mi le-aş adresa. Eu la 20 de ani mi-aş lua un interviu mie la 30 de ani.
Douăzeci, treizeci, nu invers.
Prima întrebare.
20: Cum este viaţa de adult?
30: Avantaje pe partea sexuală. Sexul e bun, iar ipocrizia are o intensitate copleşitoare.
20: Sex?
30: Totul se împarte în trup şi spirit, dar se simplifică excesiv. Ai auzit de reducţionism?
20: Poftim?!
30: Viaţa o explicăm prin reducere. De exemplu, la mine, la noi, scuză-mă, următoarele cuvinte au importanţă şi valoare pentru a fi: nevoie, semnificaţie, plăcere, neplăcere, trup-carne, spirit-rafinament, detaşare, clişee, raţiune, pasiune.
20: Cuvinte cheie?
30: Mod de viaţă.
20: Visele?
30: O mare dezamăgire. La 30 experimentezi şi dezamăgirea pentru toată fantezia în care stai tu acum.
20: Să mă opresc din visat?
30: Ce întrebare mai e şi asta?
20: Stupidă, ca tot acest interviu. Mai puţin cuvintele cheie. Sper să le reţin.
30: Invariabilul vârstelor noastre: insolenţa.
20-30: Mecanism de apărare.
20-30: Şi râsul gălăgios, bogat în nuanţe şi sugestiv.
20-30 se îndreaptă spre 40.
A visa cu ochii deschişi
Îmi aleg ziua asta pentru a visa cu ochii deschişi. Nu-i trecută ora de când citii un interviu cu Maria Obretin.
La final, îmi privii umărul drept. Nu e nimic acolo în afara unui petec de bumbac alb. O mână însă s-a odihnit acolo la Gaudeamus, mâna lui Marius Manole.
Cu aceşti doi tineri actori începui să visez, cu Maria devenită Petra, cu Marius Manole interpretând pe rând personajele masculine, Nae, Andi şi Victor din cartea mea Un vis de o zi.
Se pare că titlul a fost o fantezie până azi.
Căci un vis de o zi trăiesc azi, lucidă, cu pasiune şi aspiraţie, un vis cu Maria Obretin, Marius Manole, teatrul independent şi cartea mea.
1 Decembrie şi cu Lucian Boia
Am tot aşteptat. Pe mine m-am aşteptat cu o stare mai bună. Nu descriu o astfel de stare în prezent, dar m-am aşezat, prin fapte şi situaţii, în actualitate.
Am povestit, puţin, adevărat, despre Gaudeamus. Revin cu Gaudeamus, după 1 decembrie. Au legătură. Responsabil de această conexiune se face Lucian Boia.
La Târgul Internaţional de Carte am participat la lansarea de carte a lui Lucian Boia, Suveranii Romaniei. Monarhia, o solutie?
L-am ascultat curioasă şi plină de entuziasm, curioasă de fizionomie, entuziastă ca cititoare. Am citit Boia cu responsabilitate. Ca cetăţean al acestei ţări, mă simt datoare să-i cunosc faptele istorice. Nu poveştile, nu miturile sau legendele, ci faptele istorice. După prima carte pe care i-am citit-o lui Lucian Boia m-am convins sau am fost convinsă, meritul poate fi împărţit între mine şi istoric, că înregistrez o sinteză foarte lucidă. Una dintre nevoile mele stă în a cunoaşte despre ceea ce vorbesc, iar eu vorbesc mult şi exagerat de mult. Vorbesc mult şi deţin un blog, responsabilitate dublată.
O altă nevoie descrie credinţa. Am nevoie să cred pentru a ţine la distanţă oribilul sentiment de inutilitate. Aşa că am decis să cred în sintezele lui Lucian Boia.
Ieri, participând la defilarea de 1 Decembrie, Mara e încântată, dar mai ales reacţionează când aude paradă, mi-am zis: de ce e România altfel? Şi ce anume este autentic românesc? Şi de ce dă omul importanţă şi valoare autenticului când elementele străine ne fac în aceeaşi măsură ceea ce suntem?
Şi suntem de etnie sau de naţionalitate?
Şi Constituţia indică reguli pentru indivizi cu naţionalitate sau de etnie?
Şi de ce construim maşini monstruoase pentru apărare pentru a justifica crima împotriva umanităţii?
Toate aceste întrebări zburdau ieri prin conştiinţă în timp ce îi zâmbeam Marei şi îi explicam versul Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman.
Impresia asupra Marei a fost puternică. Recunosc, pândesc cu încordare aceste momente care o impresionează. Aceste momente îi rămân în conştiinţă şi participă la devenirea ei. Cu deosebită grijă, cu blândeţe, am încercat de fiecare dată să gestionez aceste stări ale ei cu nepărtinire, independent de voinţa mea.
Cu nepărtinire, independent de voinţa personală, îmi revine Lucian Boia. Fiecare carte pe care i-o citesc mă ajută să vorbesc, să dau mai departe fapte, verificate de timp ca fiind juste sau injuste. Detest vorbitul din auzite, iar acest vorbit din auzite nu este egalul oralităţii, ci al unei cunoaşteri superficiale şi împrumutate.
Cât pot, cât mă ajută mintea, educaţia şi toţi factorii cu care intru în contact, pretind să vorbesc din ceea ce cunosc, fără pasiune devastatoare. Pasiunile le direcţionez sau cel puţin mi-aş dori, spre iubire. Să iubesc cu pasiune şi să cunosc cu luciditate.
Aşa mi-ar plăcea nespus de mult de mine.
Nu mă plac încă.
Legitimarea literaturii în cartea lui Codin Maticiuc
Întrerup acest blog timp de un text, de acest text pe care urmează să-l scriu. Încep.
Am petrecut o noapte cu Maticiuc, Codin Maticiuc. Înainte să fiu invidiată sau disprețuită, așteptați preț de o secundă. În același fel am petrecut nopți cu Huxley, Sebastian, Freud etc.
Just ar fi să recunosc niște ore, cu Maticiuc am petrecut doar câteva ore. Suficiente oricum!
Am încercat să stabilesc, după acele ore, vreo 3, dacă acest timp a fost complet pierdut sau am câștigat ceva. În toată această derută mi se pare categoric să specific natura releției mele cu Maticiuc. Pentru câteva ore m-am transformat în cititorul lui, căci a publicat o carte, Consumatorul de suflete.
Am cumpărat cartea pentru un prieten. Tot la rugămintea lui am deschis-o. Primele pagini mi-au smuls un zâmbet, iar numele Liei Bugnar pe spatele coperții m-a împins să-i ofer în avans admirație.
Am lecturat cartea, mi-am retras admirația și mi-am strâns cât am putut de tare picioarele.
Nu pot să citesc această carte detașată, fără categorie de gen. Sunt femeie. Sunt mamă de fată. Dar înainte de toate, sunt om. Bineînțeles, în cartea lui Codin Maticiuc sunt orice, mai puțin om, eu ca femeie, nu ca personalitate.
În primul rând această carte nu e un fenomen. Fenomen a fost marchizul de Sade și poate Wilde. În al doilea rând găsesc această carte extrem de tristă prin realitate și exagerare.
Nu sunt naivă, am idee despre acele fete și femei care se transformă în obiecte. Nici în marginea mea nu scap de alegerile lor de a exista parazitar.
Mă confrunt adesea cu voi, femeile! Toate sunteți la fel.
Într-adevăr când ne depărtăm picioarele, toate suntem la fel. Lumea asta cunoaște doar două sexe, restul ține de mituri și operații chirurgicale.
Cu siguranță nu o să redau aici ideea cărții. Nu intenționez să stârnesc curiozitatea, doar refuz să scriu mai mult despre carte, deja am scris prea mult.
Cu toată furia din mine, cu tot dezgustul și tristețea, dacă l-aș întâlni pe acest domn l-aș felicita.
Felicitări, domnule Maticiuc, pentru cartea dumneavoastră. Ați subliniat încă o dată neesențialul care este femeia, obiectul pe care-l descrie femeia prin comparație cu bărbatul, vaca de abator pe care o întruchipăm uneori și lipsa ei de valoare după ce ajunge în pat cu un bărbat.
Nu.
Chiar nu cred într-o Ea după ce umilești restul. Ca femeie mărturisesc, recunosc, dau mai departe:
Dragile mele fete și iubitele mele femei, în comportament nu există o Ea. Nu vă îmbătați cu umilința celorlalte, nu asta vă face speciale. Prin comparație nu câștigați niciodată nimic, doar bărbatul câștigă.
Și mai am o părere de rău: legitamarea pe care i-o oferă literatura. Sexul cu minore stă sub protecția pactului cu ficțiunea.
Oh! Domnule Maticiuc! Mi-ar plăcea să credeți în metempsihoză și să experimentați într-o viață viitoare o existență feminină.
Cu tristețe și cu părere de rău,
O cititoare
