Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Leapşă

De 11 dec., 2014 7 Trăiri afective ale mele , 0

Încerc să-mi dau seama de unde mi-a venit această idee. Intenţionez să pornesc o leapşă pe blog. Nu am făcut-o niciodată, am dat curs unor provocări, dar niciodată nu mi-am dorit sau mi-am propus să introduc eu una. În ultimul timp, repetitiv până la obsesie, o replică din Pacientul englez de Michael Ondaatje nu-mi dă pace.

Contele de Almasy: încă nu mi-e dor de tine.
Katherine: o să-ţi fie.

De la această replică, frumoasă prin iscusinţă, romantică prin aspiraţie, dramatică prin presupunere, pornesc prima mea leapşă.
Provoc pe Claudia, Richie, Oana Kovacs, Mariana Raileanu şi Bobby să noteze şi ei cea mai frumoasă replică dintr-o carte sau film, şi să provoace la rândul lor pe cine doresc.

Unele Cuvinte

De 9 dec., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 1

Am răsfoit ieri cartea lui Ilie Gyurcsik, Paradigme moderne: Autori-Texte-Arlechini. Am răsfoit şi am citit primele pagini. Am subliniat următoarea propoziţie: sensurile în care sunt folosite în limbă unele cuvinte. Am pipăit pagina, privirea s-a fixat într-un punct pe perete, iar gândurile s-au centrifugat. Au fugit pur şi simplu de centru. În margine de gând, s-au ivit din nou femininul şi masculinul. Cum investeşte, pe categorie de gen, fiecare individ cuvântul?
Comunicarea e grea, iar femininul şi masculinul o fac de foarte multe ori imposibilă.
Sensurile cuvintelor, investiţiile personale, dar mai ales de gen, adâncesc conflictul dintre oricare ea şi oricare el.
Conflictul, dar mai ales confuzia care porneşte de la sensul cuvântului devine foarte uşor de sesizat mai ales la copii.
Chiar ieri îmi povestea Mara, foarte necăjită de altfel, că o prietenă i s-a adresat cu urâto. Cunoscând părinţii acelei fetiţe, ştiu că sensul acelui urât este folosit cu drag, deformat prin a sublinia tocmai contrariul.
Să explicăm incongruenţa unui copil de 4 ani. Eu am încercat, aşa cum am încercat de foarte multe ori să explic prietenelor sau prietenilor, că unele sensuri, ale unor cuvinte, trebuie citite în funcţie de unii factori, factori de gen, de educaţie, de situaţie, de întâmplare.
Aş putea foarte bine să mă cufund în ştiinţă, în academic şi să înşir aici câteva fraze despre lingvistică sau semiotică. Nu o s-o fac.
Acesta este un blog unde povestim despre toate aceste ştiinţe transformându-le pe înţelesul tutuor. Nu practic simplismul, dar adopt utilitarismul.
Mă străduiesc, cât îmi permite capacitatea intelectuală şi cititorul, să fac o prezenţă din aceste ştiinţe inaccesibile majorităţii.
Majorităţii îi trebuie explicată metoda interpretării fenomenelor culturii spirituale. Iar explicaţia să fie povestită şi ajutată să pătrundă în conştiinţă.
Cu o fereastră în conştiinţă, cu luciditate, sensurile cuvintelor încep să se joace în înţelesuri, raţiuni şi direcţii.
Astfel, comunicarea devine posibilă prin partea care modifică întregul.

Interviu: 20-30 se îndreaptă spre 40

De 8 dec., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi-ar plăcea, dacă ar fi cu putinţă, să-mi iau singură un interviu. Fireşte, posibil este. Fenomenologic este, conştiinţa se afirmă înaintea existenţei.
Dispun şi de tehnici, un set de întrebări pe care mi le-aş adresa. Eu la 20 de ani mi-aş lua un interviu mie la 30 de ani.
Douăzeci, treizeci, nu invers.
Prima întrebare.
20: Cum este viaţa de adult?
30: Avantaje pe partea sexuală. Sexul e bun, iar ipocrizia are o intensitate copleşitoare.
20: Sex?
30: Totul se împarte în trup şi spirit, dar se simplifică excesiv. Ai auzit de reducţionism?
20: Poftim?!
30: Viaţa o explicăm prin reducere. De exemplu, la mine, la noi, scuză-mă, următoarele cuvinte au importanţă şi valoare pentru a fi: nevoie, semnificaţie, plăcere, neplăcere, trup-carne, spirit-rafinament, detaşare, clişee, raţiune, pasiune.
20: Cuvinte cheie?
30: Mod de viaţă.
20: Visele?
30: O mare dezamăgire. La 30 experimentezi şi dezamăgirea pentru toată fantezia în care stai tu acum.
20: Să mă opresc din visat?
30: Ce întrebare mai e şi asta?
20: Stupidă, ca tot acest interviu. Mai puţin cuvintele cheie. Sper să le reţin.
30: Invariabilul vârstelor noastre: insolenţa.
20-30: Mecanism de apărare.
20-30: Şi râsul gălăgios, bogat în nuanţe şi sugestiv.
20-30 se îndreaptă spre 40.

A visa cu ochii deschişi

De 4 dec., 2014 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Îmi aleg ziua asta pentru a visa cu ochii deschişi. Nu-i trecută ora de când citii un interviu cu Maria Obretin.
La final, îmi privii umărul drept. Nu e nimic acolo în afara unui petec de bumbac alb. O mână însă s-a odihnit acolo la Gaudeamus, mâna lui Marius Manole.
Cu aceşti doi tineri actori începui să visez, cu Maria devenită Petra, cu Marius Manole interpretând pe rând personajele masculine, Nae, Andi şi Victor din cartea mea Un vis de o zi.
Se pare că titlul a fost o fantezie până azi.
Căci un vis de o zi trăiesc azi, lucidă, cu pasiune şi aspiraţie, un vis cu Maria Obretin, Marius Manole, teatrul independent şi cartea mea.

1 Decembrie şi cu Lucian Boia

De 2 dec., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am tot aşteptat. Pe mine m-am aşteptat cu o stare mai bună. Nu descriu o astfel de stare în prezent, dar m-am aşezat, prin fapte şi situaţii, în actualitate.
Am povestit, puţin, adevărat, despre Gaudeamus. Revin cu Gaudeamus, după 1 decembrie. Au legătură. Responsabil de această conexiune se face Lucian Boia.
La Târgul Internaţional de Carte am participat la lansarea de carte a lui Lucian Boia, Suveranii Romaniei. Monarhia, o solutie?
L-am ascultat curioasă şi plină de entuziasm, curioasă de fizionomie, entuziastă ca cititoare. Am citit Boia cu responsabilitate. Ca cetăţean al acestei ţări, mă simt datoare să-i cunosc faptele istorice. Nu poveştile, nu miturile sau legendele, ci faptele istorice. După prima carte pe care i-am citit-o lui Lucian Boia m-am convins sau am fost convinsă, meritul poate fi împărţit între mine şi istoric, că înregistrez o sinteză foarte lucidă. Una dintre nevoile mele stă în a cunoaşte despre ceea ce vorbesc, iar eu vorbesc mult şi exagerat de mult. Vorbesc mult şi deţin un blog, responsabilitate dublată.
O altă nevoie descrie credinţa. Am nevoie să cred pentru a ţine la distanţă oribilul sentiment de inutilitate. Aşa că am decis să cred în sintezele lui Lucian Boia.
Ieri, participând la defilarea de 1 Decembrie, Mara e încântată, dar mai ales reacţionează când aude paradă, mi-am zis: de ce e România altfel? Şi ce anume este autentic românesc? Şi de ce dă omul importanţă şi valoare autenticului când elementele străine ne fac în aceeaşi măsură ceea ce suntem?
Şi suntem de etnie sau de naţionalitate?
Şi Constituţia indică reguli pentru indivizi cu naţionalitate sau de etnie?
Şi de ce construim maşini monstruoase pentru apărare pentru a justifica crima împotriva umanităţii?
Toate aceste întrebări zburdau ieri prin conştiinţă în timp ce îi zâmbeam Marei şi îi explicam versul Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman.
Impresia asupra Marei a fost puternică. Recunosc, pândesc cu încordare aceste momente care o impresionează. Aceste momente îi rămân în conştiinţă şi participă la devenirea ei. Cu deosebită grijă, cu blândeţe, am încercat de fiecare dată să gestionez aceste stări ale ei cu nepărtinire, independent de voinţa mea.
Cu nepărtinire, independent de voinţa personală, îmi revine Lucian Boia. Fiecare carte pe care i-o citesc mă ajută să vorbesc, să dau mai departe fapte, verificate de timp ca fiind juste sau injuste. Detest vorbitul din auzite, iar acest vorbit din auzite nu este egalul oralităţii, ci al unei cunoaşteri superficiale şi împrumutate.
Cât pot, cât mă ajută mintea, educaţia şi toţi factorii cu care intru în contact, pretind să vorbesc din ceea ce cunosc, fără pasiune devastatoare. Pasiunile le direcţionez sau cel puţin mi-aş dori, spre iubire. Să iubesc cu pasiune şi să cunosc cu luciditate.
Aşa mi-ar plăcea nespus de mult de mine.
Nu mă plac încă.

Legitimarea literaturii în cartea lui Codin Maticiuc

De 26 nov., 2014 3 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Întrerup acest blog timp de un text, de acest text pe care urmează să-l scriu. Încep.
Am petrecut o noapte cu Maticiuc, Codin Maticiuc. Înainte să fiu invidiată sau disprețuită, așteptați preț de o secundă. În același fel am petrecut nopți cu Huxley, Sebastian, Freud etc.
Just ar fi să recunosc niște ore, cu Maticiuc am petrecut doar câteva ore. Suficiente oricum!
Am încercat să stabilesc, după acele ore, vreo 3, dacă acest timp a fost complet pierdut sau am câștigat ceva. În toată această derută mi se pare categoric să specific natura releției mele cu Maticiuc. Pentru câteva ore m-am transformat în cititorul lui, căci a publicat o carte, Consumatorul de suflete.
Am cumpărat cartea pentru un prieten. Tot la rugămintea lui am deschis-o. Primele pagini mi-au smuls un zâmbet, iar numele Liei Bugnar pe spatele coperții m-a împins să-i ofer în avans admirație.
Am lecturat cartea, mi-am retras admirația și mi-am strâns cât am putut de tare picioarele.
Nu pot să citesc această carte detașată, fără categorie de gen. Sunt femeie. Sunt mamă de fată. Dar înainte de toate, sunt om. Bineînțeles, în cartea lui Codin Maticiuc sunt orice, mai puțin om, eu ca femeie, nu ca personalitate.
În primul rând această carte nu e un fenomen. Fenomen a fost marchizul de Sade și poate Wilde. În al doilea rând găsesc această carte extrem de tristă prin realitate și exagerare.
Nu sunt naivă, am idee despre acele fete și femei care se transformă în obiecte. Nici în marginea mea nu scap de alegerile lor de a exista parazitar.
Mă confrunt adesea cu voi, femeile! Toate sunteți la fel.
Într-adevăr când ne depărtăm picioarele, toate suntem la fel. Lumea asta cunoaște doar două sexe, restul ține de mituri și operații chirurgicale.
Cu siguranță nu o să redau aici ideea cărții. Nu intenționez să stârnesc curiozitatea, doar refuz să scriu mai mult despre carte, deja am scris prea mult.
Cu toată furia din mine, cu tot dezgustul și tristețea, dacă l-aș întâlni pe acest domn l-aș felicita.
Felicitări, domnule Maticiuc, pentru cartea dumneavoastră. Ați subliniat încă o dată neesențialul care este femeia, obiectul pe care-l descrie femeia prin comparație cu bărbatul, vaca de abator pe care o întruchipăm uneori și lipsa ei de valoare după ce ajunge în pat cu un bărbat.
Nu.
Chiar nu cred într-o Ea după ce umilești restul. Ca femeie mărturisesc, recunosc, dau mai departe:
Dragile mele fete și iubitele mele femei, în comportament nu există o Ea. Nu vă îmbătați cu umilința celorlalte, nu asta vă face speciale. Prin comparație nu câștigați niciodată nimic, doar bărbatul câștigă.

Și mai am o părere de rău: legitamarea pe care i-o oferă literatura. Sexul cu minore stă sub protecția pactului cu ficțiunea.

Oh! Domnule Maticiuc! Mi-ar plăcea să credeți în metempsihoză și să experimentați într-o viață viitoare o existență feminină.

Cu tristețe și cu părere de rău,

O cititoare

joi.megaJoy Noi4 la Gaudeamus

De 25 nov., 2014 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

S-a sfârșit Gaudeamusul. Mi-e dor de Gaudeamus, de ceea ce a ajuns să semnifice pentru mine. În fiecare an, din 2008 începând, luna noiembrie a însemnat un fel de buclă în spațiul și timpul meu. O realitate puțin altfel cuprinsă în 4 zile.
Pentru început, am stabilit că această ieșire va fi destinată fetelor. Doar prietenele mele și cu mine ne punem la drum. Drumul are și el importanța lui, face și desface stări, construiește sau demolează teorii, stă cumva în slujba bucuriei de a ne detașa de propriile vieții și a râde pur și simplu.
La București, imediat după cazare, de obicei un apartament în regim hotelier pe bulevardul Corneliu Coposu, ieșim la teatru. Atât ne permite prima zi, drumul, cazarea, o piesă de teatru, iar apoi cina. Anul acesta am cinat la Lacrimi și sfinți.
Așadar, joi seară am ajuns la Odeon la piesa joi.megaJoy. Decadență, decadență, decadență!
Te-ai curvit la bătrânețe, recuperezi din tinerețe.
O mică observație despre teatru, căci nu o să dezvolt; piesele actuale din teatrul românesc, deși provoacă hohote de râs, sunt deosebit de triste în mesajul subliminal.
Mai departe, nu o să dau detalii despre nici o piesă pe care am văzut-o, nici despre joi.megaJoy, nici despre Noi4 cu Marius Manole, Lia Bugnar, Maria Obretin și Ilinca Manolache, o să înșir activitățile și o să mă opresc asupra unui singur episod.
La București, datorită Târgului Internațional de carte Gaudeamus, prietenele mele și cu mine avem o agendă foarte încărcată, teatru, cum am mai scris, participarea la târg; în cadrul târgului lansări de cărți, cafenele, seară muzicală la Ateneul Român, întâlniri cu diferite persoane. Anul acesta am avut șansa s-o cunosc pe Claudia Gican.
Succint, acestea au fost activitățile. Episodul de care am amintit îl are ca subiect pe Marius Manole. Este o presupunere, dar nu cred că mai există un cititor al acestui blog care să nu aibă habar despre admirația pe care i-o port și i-o declar lui Marius Manole.
După ce vineri seară l-am admirat jucând în Noi4 la Godot, sâmbătă, printr-un extraordinar melanj de situații, alegeri, noroc și edituri, i-am auzit numele rostit chiar când lăsam în urmă editura Nemira și mă pregăteam să părăsesc Târgul. M-am întors la editură, am căutat programul și am citit numele lui pe afiș. Le-am sunat pe fete să vină la editura Nemira și m-am așezat frumos să aștept lectura lui Marius Manole. Când au venit fetele, eu deja priveam foarte atentă mulțimea. Una dintre ele mi l-a arătat și am început să discutăm agitate sau mai corect spus, agitată și entuziasmată eu, fetele doar amuzate, despre o acțiune a mea de a-i cere să facem o fotografie împreună. Eu am refuzat, verbal și gestual. În toate vorbele și gesturile, Marius Manole s-a apropiat și a rostit:
Ce este cu toată agitația asta, fetelor? Facem o poză, sigur că facem.
Dar eu i-am zis că fotografia cu mine s-o facă. Am vorbit puțin în acest timp. I-am mărturisit că sunt mai mult o groupie.
Probabil vă întrebați, și eu mă întreb, de ce am scos asemenea gogomănie pe gură. Mai târziu am desfăcut semantic cuvântul. Oare ce i-am zis eu lui Marius Manole? În curtea de la Mănăstirea Stavropoles, fetele, Bogdan Mosorescu și cu mine încercam să stabilim sensul exact al acelui groupie. Am abandonat analiza, și morfologică și sintactică, și ne-am îndreptat spre apartament, urma seara de la Ateneu și trebuia să scăpăm de adidași și UGG-uri. Rochiile, fandacsiile și tocurile au înlocuit chiar și preocupările semantice.
Acest episod am ținut să-l povestesc, cu următoarele revin.

Gaudeamus 2014.

1896991_888085264534962_2017399862384335625_n

De ce eu? Un film de Tudor Giurgiu

De 13 nov., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Diversitatea vieții mele din ultimul timp a început să mă amuze. Săptămâna trecută, sâmbătă, pe la ora opt seara făceam baie cu rățuște, peștișori și prințese, iar la zece dădeam un shot peste cap și discutam despre relații și compromisuri cu o prietenă.
Ieri, tot pe seară, am aprins lanterne de Sfântul Martin cu Mara și am privit un extraordinar foc de tabără la Herneacova. Puțin mai târziu în noapte, pe la opt, intram furtunos în Filarmonică unde a avut loc proiecția filmului De ce eu?, un film de Tudor Giurgiu.
În continuare, pentru cinefili, acei amatori pasionați de film care frecventează aceste spectacole cinematografice, nu o să povestesc filmul, o să mă opresc asupra unei subtilități sau a unui gând personal. Aș începe cu felicitări.
Felicitări, Tudor Giurgiu!
Felicitări, Emilian Oprea!
Felicitări tuturor actorilor din film.
După aceste felicitări transmise, mi se pare inutil să mai spun că mi-a plăcut. Pe tot parcursul filmului m-a însoțit o satisfacție: film european, film românesc european.
Am savurat această satisfacție printr-un abandon total al apucăturii de a critica și a găsi neajunsuri la tot ce este românesc. M-am surprins căutând și în paginile cărții, Sfârșit de sezon, de Marius Chivu, note specifice românești.
M-am scuturat, m-am scuturat fizic și psihic. Cultura minoră nu semnifică o lipsă de putere creatoare, cultura minoră, ca obiect de creație umană, trasează doar niște caracteristici, iar aceste caracteristici țin de imaginație, spontaneitate, sensibilitate, joc. Toate acestea se regăsesc în creațiile românului. Mă întreb acum, cum aș putea să exprim cel mai bine, să conving pe aceia care poposesc aici, că acest minor nu reprezintă un handicap? Cultura minoră are o structură proprie, autonomie, caracteristici.
În proiecția de aseară, a fost vizibilă această structură proprie a creatorului într-o cultură minoră. Obiectul, adică filmul, a fost realizat magistral.
Aprecierile mele au o direcție anume: structura filmului, jocul actorului, forța de a transmite. Pe subiect nu am fost deloc. O persoană ca mine care practică escapsimul zilnic, foarte greu, dacă nu imposibil, mă poate ține cineva sau ceva atentă când politica devine subiect de dezbatere.
Tocmai de aceea am fost foarte dezamăgită de public, de întrebările de la final. Am mers la o proiecție de film cu un final deschis, discuții cu publicul, iar publicul a profitat de această ocazie pentru a defula din nou frustrările politice.
Ponta și Iohannis. Cei care au răspuns la întrebări aseară au fost Tudor Giurgiu și Emilian Oprea, artiști, nu politicieni.
Am părăsit sala înainte să se termine discuțiile, dar direcția în care duceau, m-ar fi determinat și pe mine, asemenea personajului din film, să mă arunc de la balcon.
O exagerare, firește, dar cine nu exagerează zilele acestea?!

De ce eu?, film românesc european.

Bravo!

Cinque Terre

De 12 nov., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În 22 august, anul acesta, m-am trezit, am băut fresul de grefe și ceaiul, și m-am pus la drum. Eu și cea mai bună prietenă ne-am urcat în mașină cu destinația Cinque Terre. Nu știu cum se face, dar ne stă foarte bine cu drumul. Se așază peste alcătuirea noastră ca un sacou cusut direct pe trupurile noastre.
Am ajuns în Cinque Terre în 23 august pe la pranz. Ne place nespus să rătăcim drumul. Așa că în 22 ne-am rătăcit prin Verona.
Recunosc, dimineața de 23 a început magistral, cu șampanie și un mic dejun festin. La prânz abia am descoperit un alt fel de a fi al italienilor.
Un fel indolent pentru turiști și nevoile acestora. Am început ziua cu șampanie și am terminat-o cu o amendă de 121 de euro pentru parcare.
Să nu accelerez povestea, dar amintirile sunt deja copleșitoare. Nu am nici o grijă că nu am capacitatea de a reda fidel ceea ce am trăit în Cinque Terre.
Cinque Terre este o regiune din Italia patrimoniu UNESCO. Tradus, mașinile nu au voie să intre în nici un sat din cele cinci. Noi am fost cazate la Manarola. Există bariere care nu-ți permit accesul. Când ajungi în fața barierei, ca orice turist sigur pe el, ceri explicații și dai explicații.
În engleză, în italiană, în oricare altă limbă pe care am probat-o, italienii nu lămuresc. Unde lăsăm mașina? Avem bagaje. Ce reprezintă cele două bariere?
De la prima barieră ni s-a permis accesul până la următoarea pentru a ne caza, apoi să aducem mașina în parcarea cu plată. Ne-am cazat, dar în acest timp am luat o amendă de 121 de euro. Nu era permisă parcarea acolo, doar rezidenții au dreptul. Specific că și de la această barieră am mers în pantă aproximativ un kilometru până la hotel.
Drama s-a dezlănțuit când am părăsit Manarola. Am urcat cu bagajele. Chipul prietenei mele, pe care l-am privit cu îngrijorare, reda aspectul acela de ceară, un aspect folosit ca efect în teatru pentru verism.
Da, acestă organizare este de-a dreptul hidoasă.
Chipul meu l-am zărit în câteva oglinzi retrovizoare, dar eu, la polul opus, roșesc. Am ajuns la mașină sfârșite, nervoase, cu niște cuvinte laudative pentru italieni. Cum să subliniez laudative? Cu italice sau se desprinde din text insinuarea?
Succint, cam asta am întâmpinat la parcare și cazare. Am scris despre nemulțumiri, despre încântarea pe care am experimentat-o în acel peisaj într-un text separat. Subliniez doar că Cinque Terre constituie o destinație perfectă mai ales pentru iubitorii de drumeții. Am parcurs și noi un traseu între două sate, dar și aici o să construiesc un text separat.
Vacanța din august poate fi cuprinsă doar din părți, întregul mă pierde prin iritația pe care o resimt de fiecare dată când îmi amintesc de dispoziția italienilor de a evita orice efort pentru turiștii derutați.
Am fost o turistă derutată, dar m-am întors o româncă încântată.
Viața e dulce în Italia, e extrem de dolce vita.

Un vis de o zi

De 5 nov., 2014 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Zilele trecute am fost percepută ca o elevă silitoare. Întâmpin întrebarea și răspund: am ascultat. Într-adevăr se întâmplă destul de rar să ascult. În mod obișnuit aud.
Pe marginea frecvenței rar aș putea comenta. Oamenii pe care îi ascult sunt rari. Ca să ascult, am nevoie de încredere. Să cred în abilitățile și însușirile omului din fața mea. Astfel, devin o elevă silitoare.
În 9 noiembrie, duminică, o să aibă loc lansarea cărții Un vis de o zi. Pentru această carte, pentru acest eveniment am lucrat cu oameni care se bucură de toată încrederea mea.
Bogdan Mosorescu, coperta.
Lucian Popovici, afiș.
Romina Faur, specialist PR.
Mile Șepețan, fotograf.
Richie, blogger-moderator.
Cristina Dumitru, actriță.
I-am ascultat pe fiecare dintre ei. Pe rând, toți și-au exprimat propriile viziuni. Așa îmi place să lucrez, cu încredere și respect pentru munca celuilalt.

Cu această introducere, în urma colaborării între mine și ceilalți, o să lansez un concurs. Ofer 3 exemplare din cartea Un vis de o zi primelor 3 persoane care vor răspunde la următoarea întrebare: este feminismul irelevant în societatea actuală?

Aștept cu nerăbadare și multă curiozitate răspunsurile.

Mulțumesc.

afis-paula-fb