joi.megaJoy Noi4 la Gaudeamus

S-a sfârșit Gaudeamusul. Mi-e dor de Gaudeamus, de ceea ce a ajuns să semnifice pentru mine. În fiecare an, din 2008 începând, luna noiembrie a însemnat un fel de buclă în spațiul și timpul meu. O realitate puțin altfel cuprinsă în 4 zile.
Pentru început, am stabilit că această ieșire va fi destinată fetelor. Doar prietenele mele și cu mine ne punem la drum. Drumul are și el importanța lui, face și desface stări, construiește sau demolează teorii, stă cumva în slujba bucuriei de a ne detașa de propriile vieții și a râde pur și simplu.
La București, imediat după cazare, de obicei un apartament în regim hotelier pe bulevardul Corneliu Coposu, ieșim la teatru. Atât ne permite prima zi, drumul, cazarea, o piesă de teatru, iar apoi cina. Anul acesta am cinat la Lacrimi și sfinți.
Așadar, joi seară am ajuns la Odeon la piesa joi.megaJoy. Decadență, decadență, decadență!
Te-ai curvit la bătrânețe, recuperezi din tinerețe.
O mică observație despre teatru, căci nu o să dezvolt; piesele actuale din teatrul românesc, deși provoacă hohote de râs, sunt deosebit de triste în mesajul subliminal.
Mai departe, nu o să dau detalii despre nici o piesă pe care am văzut-o, nici despre joi.megaJoy, nici despre Noi4 cu Marius Manole, Lia Bugnar, Maria Obretin și Ilinca Manolache, o să înșir activitățile și o să mă opresc asupra unui singur episod.
La București, datorită Târgului Internațional de carte Gaudeamus, prietenele mele și cu mine avem o agendă foarte încărcată, teatru, cum am mai scris, participarea la târg; în cadrul târgului lansări de cărți, cafenele, seară muzicală la Ateneul Român, întâlniri cu diferite persoane. Anul acesta am avut șansa s-o cunosc pe Claudia Gican.
Succint, acestea au fost activitățile. Episodul de care am amintit îl are ca subiect pe Marius Manole. Este o presupunere, dar nu cred că mai există un cititor al acestui blog care să nu aibă habar despre admirația pe care i-o port și i-o declar lui Marius Manole.
După ce vineri seară l-am admirat jucând în Noi4 la Godot, sâmbătă, printr-un extraordinar melanj de situații, alegeri, noroc și edituri, i-am auzit numele rostit chiar când lăsam în urmă editura Nemira și mă pregăteam să părăsesc Târgul. M-am întors la editură, am căutat programul și am citit numele lui pe afiș. Le-am sunat pe fete să vină la editura Nemira și m-am așezat frumos să aștept lectura lui Marius Manole. Când au venit fetele, eu deja priveam foarte atentă mulțimea. Una dintre ele mi l-a arătat și am început să discutăm agitate sau mai corect spus, agitată și entuziasmată eu, fetele doar amuzate, despre o acțiune a mea de a-i cere să facem o fotografie împreună. Eu am refuzat, verbal și gestual. În toate vorbele și gesturile, Marius Manole s-a apropiat și a rostit:
Ce este cu toată agitația asta, fetelor? Facem o poză, sigur că facem.
Dar eu i-am zis că fotografia cu mine s-o facă. Am vorbit puțin în acest timp. I-am mărturisit că sunt mai mult o groupie.
Probabil vă întrebați, și eu mă întreb, de ce am scos asemenea gogomănie pe gură. Mai târziu am desfăcut semantic cuvântul. Oare ce i-am zis eu lui Marius Manole? În curtea de la Mănăstirea Stavropoles, fetele, Bogdan Mosorescu și cu mine încercam să stabilim sensul exact al acelui groupie. Am abandonat analiza, și morfologică și sintactică, și ne-am îndreptat spre apartament, urma seara de la Ateneu și trebuia să scăpăm de adidași și UGG-uri. Rochiile, fandacsiile și tocurile au înlocuit chiar și preocupările semantice.
Acest episod am ținut să-l povestesc, cu următoarele revin.

Gaudeamus 2014.

1896991_888085264534962_2017399862384335625_n

De ce eu? Un film de Tudor Giurgiu

Diversitatea vieții mele din ultimul timp a început să mă amuze. Săptămâna trecută, sâmbătă, pe la ora opt seara făceam baie cu rățuște, peștișori și prințese, iar la zece dădeam un shot peste cap și discutam despre relații și compromisuri cu o prietenă.
Ieri, tot pe seară, am aprins lanterne de Sfântul Martin cu Mara și am privit un extraordinar foc de tabără la Herneacova. Puțin mai târziu în noapte, pe la opt, intram furtunos în Filarmonică unde a avut loc proiecția filmului De ce eu?, un film de Tudor Giurgiu.
În continuare, pentru cinefili, acei amatori pasionați de film care frecventează aceste spectacole cinematografice, nu o să povestesc filmul, o să mă opresc asupra unei subtilități sau a unui gând personal. Aș începe cu felicitări.
Felicitări, Tudor Giurgiu!
Felicitări, Emilian Oprea!
Felicitări tuturor actorilor din film.
După aceste felicitări transmise, mi se pare inutil să mai spun că mi-a plăcut. Pe tot parcursul filmului m-a însoțit o satisfacție: film european, film românesc european.
Am savurat această satisfacție printr-un abandon total al apucăturii de a critica și a găsi neajunsuri la tot ce este românesc. M-am surprins căutând și în paginile cărții, Sfârșit de sezon, de Marius Chivu, note specifice românești.
M-am scuturat, m-am scuturat fizic și psihic. Cultura minoră nu semnifică o lipsă de putere creatoare, cultura minoră, ca obiect de creație umană, trasează doar niște caracteristici, iar aceste caracteristici țin de imaginație, spontaneitate, sensibilitate, joc. Toate acestea se regăsesc în creațiile românului. Mă întreb acum, cum aș putea să exprim cel mai bine, să conving pe aceia care poposesc aici, că acest minor nu reprezintă un handicap? Cultura minoră are o structură proprie, autonomie, caracteristici.
În proiecția de aseară, a fost vizibilă această structură proprie a creatorului într-o cultură minoră. Obiectul, adică filmul, a fost realizat magistral.
Aprecierile mele au o direcție anume: structura filmului, jocul actorului, forța de a transmite. Pe subiect nu am fost deloc. O persoană ca mine care practică escapsimul zilnic, foarte greu, dacă nu imposibil, mă poate ține cineva sau ceva atentă când politica devine subiect de dezbatere.
Tocmai de aceea am fost foarte dezamăgită de public, de întrebările de la final. Am mers la o proiecție de film cu un final deschis, discuții cu publicul, iar publicul a profitat de această ocazie pentru a defula din nou frustrările politice.
Ponta și Iohannis. Cei care au răspuns la întrebări aseară au fost Tudor Giurgiu și Emilian Oprea, artiști, nu politicieni.
Am părăsit sala înainte să se termine discuțiile, dar direcția în care duceau, m-ar fi determinat și pe mine, asemenea personajului din film, să mă arunc de la balcon.
O exagerare, firește, dar cine nu exagerează zilele acestea?!

De ce eu?, film românesc european.

Bravo!

Cinque Terre

În 22 august, anul acesta, m-am trezit, am băut fresul de grefe și ceaiul, și m-am pus la drum. Eu și cea mai bună prietenă ne-am urcat în mașină cu destinația Cinque Terre. Nu știu cum se face, dar ne stă foarte bine cu drumul. Se așază peste alcătuirea noastră ca un sacou cusut direct pe trupurile noastre.
Am ajuns în Cinque Terre în 23 august pe la pranz. Ne place nespus să rătăcim drumul. Așa că în 22 ne-am rătăcit prin Verona.
Recunosc, dimineața de 23 a început magistral, cu șampanie și un mic dejun festin. La prânz abia am descoperit un alt fel de a fi al italienilor.
Un fel indolent pentru turiști și nevoile acestora. Am început ziua cu șampanie și am terminat-o cu o amendă de 121 de euro pentru parcare.
Să nu accelerez povestea, dar amintirile sunt deja copleșitoare. Nu am nici o grijă că nu am capacitatea de a reda fidel ceea ce am trăit în Cinque Terre.
Cinque Terre este o regiune din Italia patrimoniu UNESCO. Tradus, mașinile nu au voie să intre în nici un sat din cele cinci. Noi am fost cazate la Manarola. Există bariere care nu-ți permit accesul. Când ajungi în fața barierei, ca orice turist sigur pe el, ceri explicații și dai explicații.
În engleză, în italiană, în oricare altă limbă pe care am probat-o, italienii nu lămuresc. Unde lăsăm mașina? Avem bagaje. Ce reprezintă cele două bariere?
De la prima barieră ni s-a permis accesul până la următoarea pentru a ne caza, apoi să aducem mașina în parcarea cu plată. Ne-am cazat, dar în acest timp am luat o amendă de 121 de euro. Nu era permisă parcarea acolo, doar rezidenții au dreptul. Specific că și de la această barieră am mers în pantă aproximativ un kilometru până la hotel.
Drama s-a dezlănțuit când am părăsit Manarola. Am urcat cu bagajele. Chipul prietenei mele, pe care l-am privit cu îngrijorare, reda aspectul acela de ceară, un aspect folosit ca efect în teatru pentru verism.
Da, acestă organizare este de-a dreptul hidoasă.
Chipul meu l-am zărit în câteva oglinzi retrovizoare, dar eu, la polul opus, roșesc. Am ajuns la mașină sfârșite, nervoase, cu niște cuvinte laudative pentru italieni. Cum să subliniez laudative? Cu italice sau se desprinde din text insinuarea?
Succint, cam asta am întâmpinat la parcare și cazare. Am scris despre nemulțumiri, despre încântarea pe care am experimentat-o în acel peisaj într-un text separat. Subliniez doar că Cinque Terre constituie o destinație perfectă mai ales pentru iubitorii de drumeții. Am parcurs și noi un traseu între două sate, dar și aici o să construiesc un text separat.
Vacanța din august poate fi cuprinsă doar din părți, întregul mă pierde prin iritația pe care o resimt de fiecare dată când îmi amintesc de dispoziția italienilor de a evita orice efort pentru turiștii derutați.
Am fost o turistă derutată, dar m-am întors o româncă încântată.
Viața e dulce în Italia, e extrem de dolce vita.

Un vis de o zi

Zilele trecute am fost percepută ca o elevă silitoare. Întâmpin întrebarea și răspund: am ascultat. Într-adevăr se întâmplă destul de rar să ascult. În mod obișnuit aud.
Pe marginea frecvenței rar aș putea comenta. Oamenii pe care îi ascult sunt rari. Ca să ascult, am nevoie de încredere. Să cred în abilitățile și însușirile omului din fața mea. Astfel, devin o elevă silitoare.
În 9 noiembrie, duminică, o să aibă loc lansarea cărții Un vis de o zi. Pentru această carte, pentru acest eveniment am lucrat cu oameni care se bucură de toată încrederea mea.
Bogdan Mosorescu, coperta.
Lucian Popovici, afiș.
Romina Faur, specialist PR.
Mile Șepețan, fotograf.
Richie, blogger-moderator.
Cristina Dumitru, actriță.
I-am ascultat pe fiecare dintre ei. Pe rând, toți și-au exprimat propriile viziuni. Așa îmi place să lucrez, cu încredere și respect pentru munca celuilalt.

Cu această introducere, în urma colaborării între mine și ceilalți, o să lansez un concurs. Ofer 3 exemplare din cartea Un vis de o zi primelor 3 persoane care vor răspunde la următoarea întrebare: este feminismul irelevant în societatea actuală?

Aștept cu nerăbadare și multă curiozitate răspunsurile.

Mulțumesc.

afis-paula-fb

Limba română sunt eu

Se întâmplă tot mai des, oameni din jur, oameni cu care ai crescut sau ai devenit prieten în timp, hotărăsc să înceapă o viață în altă parte. S-o ia de la capăt într-o altă geografie, fie pe continent, fie peste ocean.
Ce înseamnă asta?
Că depun armele sau că îndrăznesc să-și schimbe viața?
Răspunsul depinde de interlocutor, interlocutor care la rândul lui este influențat de educație, situație financiară, orientare religioasă, contex socio-politic.
Personal nu mă interesează răspunsul la întrebare. Privesc doar ca o vacă tânără, foarte derutată în fața noii porți, cum România rămâne pe mâna mârlanilor și a unei categorii aparte în care mă includ.
Am avut posibilitatea, imediat după ce am născut, să aleg Germania ca reședință. Am refuzat experimentând o angoasă care mă punea pe fuga supraviețuitorului când simte pericolul.
M-am simțit amenințată, iar pericolul de care am amintit se referea clar la limbă, la limba românească. Aș putea oricând să schimb pământul, Anglia strigă în sufletul meu după mine, dar n-aș putea niciodată să renunț la a vorbi în românește.
Pare melodramatic, infantil, ar spune unii.
Eu simt însă, simt că asta sunt, o limbă, un grai, un reprezentant al identității vorbite. Mă aflu la polul opus cioranian, Cioran a refuzat să mai vorbească în limba română, eu refuz să mă exprim în oricare altă limbă. Apucătura aceasta a mea nu denotă un patriotism, dacă ar fi așa, am înțeles foarte prost patriotismul. Eu înaintez o presupunere: limba, împreună cu fetița mea, îmi confirmă un suflet, o iubire. Recunosc iubirea doar în graiul acesta.
Limba română nu descrie o nevoie, toată ființa mea exprimă limba română. Nu fac o declarație, nu confirm o apartenență, îmi răspund doar: limba română sunt eu.

În aceeași limbă
Toată lumea plânge,
În aceeași limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poți s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.

În limba ta
Ți-e dor de mama,
Și vinul e mai vin,
Și prânzul e mai prânz.
Și doar în limba ta
Poți râde singur,
Și doar în limba ta
Te poți opri din plâns.

Iar când nu poți
Nici plânge și nici râde,
Când nu poți mângâia
Și nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tau în față,
Tu taci atuncea
Tot în limba ta.

În limba ta, Grigore Vieru

A doua zi după votare

Am devenit foarte atentă la prima propoziție sau frază pe care o scriu. Mă feresc de negație. Mă feresc de Nu. M-am întrebat dacă am dezvoltat o superstiție. Nu știu.
Uneori însă mă simt plină de Nu.
Ziua asta e plină de Nu.
Nu mai pot și Nu mai vreau să văd și să citesc nimic despre alegerile prezidențiale. Oamenii au devenit foarte agresivi. Este vorba aici despre candidații la președenție? Nu. Este vorba despre caracterul oamenilor.
Îmi amintesc de nenorocirea cu câinii, o scuză pentru foarte mulți de a defula toată violența pe care se străduiesc s-o țină în ei.
Alegerile au ajuns tot o scuză pentru insatisfacțiile trăite în societate. Mă întreb, oare dezvoltarea, educația, gospodărirea, comunicarea, prosperitatea, toate acestea depind de un singur om? De un președinte de țară?
Îmi pare că avem conducătorii pe care îi merităm, după chip și asemănare. Am citit pe facebook părerei și păreri, oamenii și-au expus preferințele și alegerile pe această platformă fără eleganță și diplomație, ceea ce pretind de la un lider.
Oameni inteligenți care aveau și încă au admirația mea au ales să-și exprime preferințele și alegerile folosind cea mai ușoară stratagemă, s-au purtat ca niște neciopliți proferând injurii la adresa contracandidatului.
Mi-e rușine.
Am votat ieri plină de rușine. Am fost copleșită de acest sentiment și încă mai sunt. Am mers la vot pentru datoria civică, căci nu am pe cine să votez.
În tot circul pe care l-am experimentat pe facebook, în care toți au manipulat cu luciditate, au disprețuit cu nepăsare, au jignit cu intenție, a contat doar cine ar putea să câștige și nu adevărul.
Care adevăr?
Într-adevăr, care adevăr? Oamenii au unicul scop să se sfâșie într-o luptă pentru interesul propriului Eu. Un om corect nu manipulează, disprețuiește și jignește.
E copleșitor acest sentiment de rușine.
Se strigă schimbare în jur. Schimbare pentru România. România e a tuturor, noi, poporul, reprezentăm România prin caractere și personalități. Dacă ar putea, poporul meu drag, să privească puțin spre el, nu spre candidați, ce ar zări? I-ar plăcea?
Mi-e rușine. Nu pot să scap de acest odios sentiment și nu-l datorez stratagemelor candidaților, ci comportamentului oamenilor din popor.
Exagerările de care am avut parte și vor mai continua constituie tot o stratagemă. Totul ține de stratageme politice, dar caracterul ne aparține, e al fiecăruia dintre noi. Caracterul și voința de a începe să ne ajutăm prima dată prin gospodărirea părții și apoi a întregului.
Furia în care a fost adus poporul e tot o stratagemă, căci furia împiedică judecarea corectă. De unde știu toate astea?
Tot dintr-o carte, căci eu stau cu nasul în cărți, și chiar dacă lumea reală nu e în cărți, găsesc răspunsuri, iar răspunsurile astea mă ajută să vizualizez un tablou corect al comportamentului uman.
Schopenhauer are o cărțulie, Arta de a avea întotdeauna dreptate. În paginile ei, cine e curios, o să descopere tot acest circ în teorii și stratageme, căci oricât ne-am strădui, o să fim întotdeauna manipulați.
Îmi e rușine și pentru asta, dar măcar aleg să tac și nu jignesc.
Mi-e rușine, oamenilor din regiunea asta geografică de ce nu?!
Și să ne fie rușine întâi de noi și apoi de candidații la președenție.

O transformare, un spectacol

Am lăsat deoparte textele despre călătorii și despre teatru. Există un motiv întemeiat pentru o absență. După colaborarea cu Teatrul Maghiar din mai, pentru TESZT, m-am blocat.
Am scris întotdeauna cu plăcere despre spectacolele la care am participat. Tudor Gheorghe mi-a devenit un fel de carte de vizită.
Am exprimat, prin intermediul blogului, feluritele emoții pe care le-am trăit la teatru, la operă, la balet sau la concert.
Niciodată nu am simțit că aș profita de o bună credință a unui iubitor de teatru cu impresiile mele. Formulările mele căutau să transmită, dar nu mă simțeam responsabilă de ceea ce ajungea la cititor. Din mai, în urma colaborării, m-am simțit responsabilă.
O colaborare presupune încredere. Am primit încredere. Încrederea a declașant, prin puterea impresionabilității, simțul datoriei.
Mi-am achiziționat cele două volume ale lui Camil Petrescu despre teatru, Comentarii si delimitări în teatru. Nu constituie o lectură ușoară, cunosc foarte puțin despre istoria teatrului, iar din paginile pe care le-am citit am reținut că metoda istorică, prin o urmărire cronologică, nu este esențială. Se ivesc cazuri de degenerare, succesiunea istorică nu e întotdeauna cauzală, iar actul observației nu lămurește motivul fundamental al teatrului. Aproximativ cuvintele lui Camil Petrescu.
Sugerez o tehnică de lectură: dacă întregul frazei de mai sus vă sperie, lucrați cu părți din frază.
Cazuri de degenerare.
Succesiunea nu e cauzală.
Etc.
Ce este teatrul?
Aceasta este o întrebare, o preocupare, un subiect pe care s-a scris mult sau prea puțin. Eu mai adaug doar atât, teatrul nu este o artă transmisibilă, iar creația actorilor se pierde chiar atunci când se produce.
Nu scriu mai mult pe blog despre teatru, explic doar, dând câteva detalii din lectura personală, absența textelor despre piesele de teatru pe care le-am văzut. În prezent fac cercetare despre această artă pentru a mai putea scrie despre ceea ce văd pe scenă.
Intenția mea nu stă în a educa cititorul prin informații despre apariția artei dramatice, ci de a mă educa pe mine, în a perfecționa munca mea depusă în acestă direcție.
Mă simt datoare. Sunt datoare față de cei de citesc și în fața celor care mi-au acordat încredere. Acesta este motivul pentru care nu am mai scris despre piesele de teatru, deși am continuat să merg la teatru.
Am primit emoții, am experimentat diferite stări, am cercetat literatura de specialitate. În viitor revin doar cu texte îmbunătățite prin puterea de seducție a omului care-și cunoaște obiectul prezentat.

Tot în viitor nu o să mai recomand, o să las deoparte și puterea exemplului, o să încerc uimirea, uimirea cititorilor de a desprinde dintre rânduri transformările, iar orice transformare poate fi socotită spectacol.
O să dau singură spectacole plecând de la spectacole.

Am visat așa, așa și așa

Mi se întâmplă din ce în ce mai des.
Dialog între mine și oricine: am visat așa, așa și așa. Ce înseamnă? Hai că tu l-ai citit pe Freud.

Da, l-am citit pe Freud, în continuare citesc, i-am și înrămat o fotografie pe care o am de la Casa Freud din Londra.
Cu toate astea, nu am dobândit știința de a interpreta visele, iar să le tălmăcesc îmi displace. Tocmai de aceea îmi place Freud, pentru că visele în care îmi cade un dinte sau doar mă doare, în care traversez o apă sau doar înot, în care alerg într-o rochie de mireasă, în care zbor și cad au o anumită interpretare și nu păstrez în mine senzația că urmează să mi se întâmple o nenorocire.
Freud nu a tălmăcit, a cercetat, și a cercetat psihicul, iar psihicul, putem să picăm cu toții de acord, depășește toate matematicile lumii.

Interpretarea presupune analiză, cunoaștere, cercetare, încredere.
Tălmăcirea presupune niște cuvinte cheie.

Pentru cuvintele cheie sunt atâtea cărți care fac și desfac visele.

Eu la visele mele analizez conținutul manifest, gândurile latente, urmăresc deformarea, condensarea, împart întregul și accept valoarea lor proprie.

Oh! Cât am zburat azi noapte! Am luptat, am zburat, am căzut, am dat mâna cu cineva, mi s-au îmbolnavit mâinile.

Așa am visat și încă nu am aflat semnificația. Am citit Interpretarea viselor, dar motivul formării acestul vis îmi revine străin și curios.

Am visat așa, așa și așa.

Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara

Cum mai poți scrie un text despre un eveniment dacă tot ce găsești de zis este: mi-a plăcut, mi-a plăcut, mi-a plăcut?!
Mărturisesc, merge cam greu textul. Mintea pare blocată în efect emoțional.
Mi-a plăcut Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara, La vest de est/la est de vest, ediția a III-a.
Datorită acestui eveniment, dar cel de acum 3 ani, am ajuns să-mi convină propria companie. Întotdeauna căutam să fiu cu cineva lângă. La primul Festival toți prietenii m-au refuzat. În fața acestei situații, s-a impus să aleg: merg singură sau renunț.
Mi-am ales singurătatea. Una dintre situațiile când frica de singurătate nu paralizează. Am mers, m-am așezat cuminte pe scaun, am schimbat câteva cuvinte în stânga sau dreapta, am ascultat lectura scriitorilor invitați, am savurat dialogul de după lectură. În fiecare an timp de 3 ani.
Anul acesta am ajuns la ultimele două seri.
Joi, în 23 octombrie i-am ascultat pe Ornela Vorpsi, Călin Dorian Florescu, Florin Lăzărescu și Radu Pavel Gheo.
Vineri, 24 octombrie i-am ascultat pe Paul Bailey, Noemi Kiss, Filip Florian și Bogdan Munteanu.
Ornela Vorpsi, Paul Bailey și Noemi Kiss îmi erau complet necunoscuți. Fix în acestă ordine, mi-a revenit o voce puternică de femeie, un lord și o reprezentantă a celui de-al doilea sex în literatură.
Nu recomand cititorilor mei cărțile celor menționați mai sus. Recomandarea nu funcționează întotdeauna, dar exemplul, puterea lui, m-a uimit și încântat de-a lungul timpului.
Eu o să citesc Băiatul Prințului de Paul Bailey, ce o să găsesc tradus de Ornela Vorpsi, Toate bufnițele de Filip Florian. Mi-am propus lectura acestor cărți utilitar, scopul fiind imediatul, nu materialul.
Din realitatea imediată, o să revin cu impresii.

Mi-a plăcut, mi-a plăcut enorm Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara.

Interzisul neexplicat

Pentru chiar a nu știu câta oară în ultimul an, o să scriu despre Freud. Cineva mi-a zis ieri că o să-mi treacă, o să-mi treacă de lectura cărților lui.
M-am întrebat imediat de ce, după atâția ani, Freud provoacă asemenea reacții? Sper să reușesc să găsesc o comparație, comparațiile ajută pentru o mai bună înțelegere, pentru a exprima cel mai corect ce simt când provoc reacții ca aceasta: o să-ți treacă de Freud.
Am găsit. Știu exact cum mă simt. În copilărie, s-a întâmplat de câteva ori, după ce scoteam o carte din bibliotecă, tata mă trimitea înapoi cu ea cu o explicație categorică: nu e pentru copii.
M-am confrutat deseori cu Interzisul neexplicat.
Sub impresia că protejezi mintea sau sufletul, mintea și sufletul dezvoltă dorința de a cunoaște. Sunt plină de dorințe, iar Freud îmi îndeplinește unele dorințe. O dorință a mea a constat întotdeauna în a cunoaște comportamentul uman. Am privit întotdeauna oamenii cu entuziasm, orice gest al lor îmi sporea înflăcărarea.
În prezent, sub influența lecturii, cu cele câteva fire de păr alb, cu transformarea mea în născătoare și cu devenirea în femeie, împart trăirea omului, trăirea mea pe acest pământ în instinct sexual și putere de sublimare.
Cred și împărtășesc rezultatele cercetării lui Freud cu privire la copilărie. Mara mă ajută să verific ceea ce altii numesc simple speculații.
Instinct sexual și putere de sublimare, așa exist și sunt azi. Fiecare dintre noi avem instinct și fiecare dintre noi putem să dezvoltăm puterea de sublimare.
Mi se pare o formulare frumoasă, puterea de sublimare, și o trăire teribilă. Asta mi-a lăsat mie moștenire Freud.
Am habar și despre teama de necunoscut. Freud este atât de cunoscut încât a ajuns să fie aproape necunoscut. Și de aici teama celorlalți când vorbesc din învățăturile lui.
Freud îmi revine și ca un excelent pedagog. Din rândurile cărților lui, dintre rânduri, se desprinde cel mai pertinent îndemn: cunoaște obiectul sau subiectul interesului tău și apoi formulează o părere. Poți să accepți sau că combați doar după ce cunoști, indiferent dacă aceasta cunoaștere se face cu mintea sau cu sufletul.
Nu poate să-mi treacă de Freud, eu îi sunt loială lui Freud.