Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Am visat așa, așa și așa

De 29 oct., 2014 3 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi se întâmplă din ce în ce mai des.
Dialog între mine și oricine: am visat așa, așa și așa. Ce înseamnă? Hai că tu l-ai citit pe Freud.

Da, l-am citit pe Freud, în continuare citesc, i-am și înrămat o fotografie pe care o am de la Casa Freud din Londra.
Cu toate astea, nu am dobândit știința de a interpreta visele, iar să le tălmăcesc îmi displace. Tocmai de aceea îmi place Freud, pentru că visele în care îmi cade un dinte sau doar mă doare, în care traversez o apă sau doar înot, în care alerg într-o rochie de mireasă, în care zbor și cad au o anumită interpretare și nu păstrez în mine senzația că urmează să mi se întâmple o nenorocire.
Freud nu a tălmăcit, a cercetat, și a cercetat psihicul, iar psihicul, putem să picăm cu toții de acord, depășește toate matematicile lumii.

Interpretarea presupune analiză, cunoaștere, cercetare, încredere.
Tălmăcirea presupune niște cuvinte cheie.

Pentru cuvintele cheie sunt atâtea cărți care fac și desfac visele.

Eu la visele mele analizez conținutul manifest, gândurile latente, urmăresc deformarea, condensarea, împart întregul și accept valoarea lor proprie.

Oh! Cât am zburat azi noapte! Am luptat, am zburat, am căzut, am dat mâna cu cineva, mi s-au îmbolnavit mâinile.

Așa am visat și încă nu am aflat semnificația. Am citit Interpretarea viselor, dar motivul formării acestul vis îmi revine străin și curios.

Am visat așa, așa și așa.

Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara

De 28 oct., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Cum mai poți scrie un text despre un eveniment dacă tot ce găsești de zis este: mi-a plăcut, mi-a plăcut, mi-a plăcut?!
Mărturisesc, merge cam greu textul. Mintea pare blocată în efect emoțional.
Mi-a plăcut Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara, La vest de est/la est de vest, ediția a III-a.
Datorită acestui eveniment, dar cel de acum 3 ani, am ajuns să-mi convină propria companie. Întotdeauna căutam să fiu cu cineva lângă. La primul Festival toți prietenii m-au refuzat. În fața acestei situații, s-a impus să aleg: merg singură sau renunț.
Mi-am ales singurătatea. Una dintre situațiile când frica de singurătate nu paralizează. Am mers, m-am așezat cuminte pe scaun, am schimbat câteva cuvinte în stânga sau dreapta, am ascultat lectura scriitorilor invitați, am savurat dialogul de după lectură. În fiecare an timp de 3 ani.
Anul acesta am ajuns la ultimele două seri.
Joi, în 23 octombrie i-am ascultat pe Ornela Vorpsi, Călin Dorian Florescu, Florin Lăzărescu și Radu Pavel Gheo.
Vineri, 24 octombrie i-am ascultat pe Paul Bailey, Noemi Kiss, Filip Florian și Bogdan Munteanu.
Ornela Vorpsi, Paul Bailey și Noemi Kiss îmi erau complet necunoscuți. Fix în acestă ordine, mi-a revenit o voce puternică de femeie, un lord și o reprezentantă a celui de-al doilea sex în literatură.
Nu recomand cititorilor mei cărțile celor menționați mai sus. Recomandarea nu funcționează întotdeauna, dar exemplul, puterea lui, m-a uimit și încântat de-a lungul timpului.
Eu o să citesc Băiatul Prințului de Paul Bailey, ce o să găsesc tradus de Ornela Vorpsi, Toate bufnițele de Filip Florian. Mi-am propus lectura acestor cărți utilitar, scopul fiind imediatul, nu materialul.
Din realitatea imediată, o să revin cu impresii.

Mi-a plăcut, mi-a plăcut enorm Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara.

Interzisul neexplicat

De 23 oct., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Pentru chiar a nu știu câta oară în ultimul an, o să scriu despre Freud. Cineva mi-a zis ieri că o să-mi treacă, o să-mi treacă de lectura cărților lui.
M-am întrebat imediat de ce, după atâția ani, Freud provoacă asemenea reacții? Sper să reușesc să găsesc o comparație, comparațiile ajută pentru o mai bună înțelegere, pentru a exprima cel mai corect ce simt când provoc reacții ca aceasta: o să-ți treacă de Freud.
Am găsit. Știu exact cum mă simt. În copilărie, s-a întâmplat de câteva ori, după ce scoteam o carte din bibliotecă, tata mă trimitea înapoi cu ea cu o explicație categorică: nu e pentru copii.
M-am confrutat deseori cu Interzisul neexplicat.
Sub impresia că protejezi mintea sau sufletul, mintea și sufletul dezvoltă dorința de a cunoaște. Sunt plină de dorințe, iar Freud îmi îndeplinește unele dorințe. O dorință a mea a constat întotdeauna în a cunoaște comportamentul uman. Am privit întotdeauna oamenii cu entuziasm, orice gest al lor îmi sporea înflăcărarea.
În prezent, sub influența lecturii, cu cele câteva fire de păr alb, cu transformarea mea în născătoare și cu devenirea în femeie, împart trăirea omului, trăirea mea pe acest pământ în instinct sexual și putere de sublimare.
Cred și împărtășesc rezultatele cercetării lui Freud cu privire la copilărie. Mara mă ajută să verific ceea ce altii numesc simple speculații.
Instinct sexual și putere de sublimare, așa exist și sunt azi. Fiecare dintre noi avem instinct și fiecare dintre noi putem să dezvoltăm puterea de sublimare.
Mi se pare o formulare frumoasă, puterea de sublimare, și o trăire teribilă. Asta mi-a lăsat mie moștenire Freud.
Am habar și despre teama de necunoscut. Freud este atât de cunoscut încât a ajuns să fie aproape necunoscut. Și de aici teama celorlalți când vorbesc din învățăturile lui.
Freud îmi revine și ca un excelent pedagog. Din rândurile cărților lui, dintre rânduri, se desprinde cel mai pertinent îndemn: cunoaște obiectul sau subiectul interesului tău și apoi formulează o părere. Poți să accepți sau că combați doar după ce cunoști, indiferent dacă aceasta cunoaștere se face cu mintea sau cu sufletul.
Nu poate să-mi treacă de Freud, eu îi sunt loială lui Freud.

Mă simt sol, de la do, re, mi, fa, sol, la, si

De 16 oct., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Din lectura actuală, Autobiografia unui ioghin, am desprins un fragment pe care vreau să-l împărtășesc.

Muzica indiană împarte octava în 22 de semitonuri. Aceste intervale microtonale foarte fine permit exprimarea celor mai delicate nuanțe muzicale, imposibil de redat cu mijloacele gamei de 12 semitonuri folosite în occident. Fiecare dintre cele șapte note fundamentale ale octavei este asociată în mitologia hindusă cu o culoare și un strigăt natural de pasăre sau animal:
Do este asociat cu verdele și strigătul păunului;
Re este asociat cu roșul și cântecul ciocârliei;
Mi este asociat cu galbenul auriu și behăitul caprei;
Fa este asociat cu culoarea crem gălbui și strigătul bâtlanului;
Sol este asociat cu negrul și cântecul privighetorii;
La este asociat cu culoarea galben și nechezatul calului;
Si este asociat cu o combinație a tuturor culorilor și strigătul elefantului.

Mi-a plăcut nespus această reprezentare indiană. Mă simt atât de sol.

Patrick Modiano

De 15 oct., 2014 2 Trăiri afective ale mele , , 0

Pot presupune că toată lumea a aflat, știe, cunoaște. Nu presupun. Refuz.
Așadar, aștern și pe blog numele lui Patrick Modiano, cel căruia i-a fost decernat premiul Nobel în 2014.

Pentru mine este o descoperire, nu i-am citit nici o carte. Dacă am cititori care deja l-au citit, îi rog să-mi recomande o carte.

Cu drag pentru literatură, să ne bucurăm împreună cu Patrick Modiano.

Slabe conexiuni neurale, am roșit în fața unui gay

De 14 oct., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În textul de ieri am menționat de Marele Atlas ilustrat al Corpului Uman. Tot ieri l-am răsfoit și l-am cercetat. Am poposit minute întregi, transformate în ore, citind despre anatomia creierului.
Mă fascinează creierul. Studiez creierul din perspectivă anatomică și psihică, sub îndrumarea unui atlas și a unor psihanaliști.
Știați că înaintea vârstei de 25 de ani conexiunile neuronale dintre creierul emoțional și cel rațional nu se dezvoltă pe deplin?
Știați ce reflectă criza unui copil? Sistemul lui limbic a ajuns la un stadiu de dezvoltare prin care este capabil să resimtă, dar nu să și controleze emoții puternice, cum ar fi mânia și frica?
Așa că lăsați copiii să-și exprime furia și nu mai faceți afirmații absurde că aceștia ar fi capabili să manipuleze. Nu au creier pentru așa ceva.
Acest nu au creier să vi-l reprezentați printr-o bucată lipsă, nu o carență de educație.
Acum, ce este sistemul limbic?
Sistemul limbic este cunoscut și sub denumirea de creier emoțional și include niște elemente. Trec peste elemente. Acțiunea mea nu ignoră importanța acestora, dar intenția constă în a trage doar atenția asupra emoțiilor și nu a le aprofunda.
Așadar, există un creier emoțional care produce multe susceptibilități.
La mine, firește că este vorba despre mine, acest creier mă arată lumii în foarte multe situații roșie la chip, o roșeață, un răspuns fizic al unor factori declanșatori dau raportul interlocutorilor mei de fâstâceala mea. Mă irită la culme acest raport, iar acum sunt de-a dreptul șocată: am roșit în fața unei persoane gay.
Ce șanse mai am eu să controlez, unde e capacitatea mea de a răspunde calm și profesional dacă roșesc în fața unui gay?
Mă întorc la Atlas, la studiile psihanaliștilor.
O să mă întorc și cu un răspuns, dacă descopăr unul.
Până atunci o să-mi păstrez în memorie faptul că am roșit în fața unui gay.

Performanță și puțin din toate

De 13 oct., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

M-am născut acum 31 de ani. Sexul: feminin. Devenirea: femeie.
Dacă m-ar întreba cineva, cineva dispus să asculte, aș răspunde că îmi place să fiu om, nu femeie, om.
Cine e?
Femeia: omul meu.
Bărbatul: femeia mea.
De când pot eu să-mi amintesc, duc acestă luptă istovitoare. Organizarea femininului și masculinului. La început am fost roz prin alegerea mamei și a reprezentărilor lumii. În adolescență am practicat un fel de a fi refractar, m-am împotrivit rânduielilor lumii la rolul femeii. În prezent descriu confuzia, dar nu orice confuzie.
Am reușit să creez un tablou al feminității. Orice întâmplare, situație, influență și cuvânt s-au așezat în acest tablou. M-am întrebat de multe ori când o să fie gata, cine sau ce o să-l întregească. Nici cine, nici ce, eu. Eu sunt ultima piesă. Eu închid cercul prin acceptare.
Accept că specia supune femeia. De aici încep să lucrez altfel. Până acum am observat, am criticat, m-am iritat. Uneori am crezut că o femeie poate să le facă pe toate: familie, carieră, gospodărie, evenimente mondene. Televiziunea chiar încearcă să promoveze această imagine despre femeie, dar iluziile hrănesc și susțin orice caracter care nu devine personalitate.
O să încerc să răspund de ce nu le putem face pe toate, de ce nimeni pe acestă lume nu le poate face pe toate.
Mintea.
Mintea este răspunsul scurt.
Pe lung, răspund așa: orice întreprindem ne acaparează. A găti, a spăla, a te juca cu copiii, a face piața, a scrie un mail, a face revizia la mașină, curățenie, ordine în dulap, să ștergi praful etc. Creierul nostru prelucrează și integrează aceste activități mărunte. O mare parte din oameni, o majoritate a femeilor se consumă cu aceste activități mărunte.
Când îndeplinim o anumită activitate mintală, nu putem deschide ferestre pentru alte activități. Din câte știu eu, prin prisma unui Atlas ilustrat al corpului uman, creierul așa funcționează.
Așa că puteți să vă puneți o întrebare: cât anume vă consumați în activități mărunte? Cât se consumă o femeie în activități mărunte? Cât se consumă o mamă în activități mărunte? Oare când schimbi scutece, alăptezi, desenezi, alergi cu copiii mintea lucrează la proiecte care trebuie implementate, la ideile platoniciene, sisteme filozofice sau datorie civică?
De aceea sunt confuză azi.
Știu că totul ține de priorități și alegeri, dar nu înțeleg apucăturile unora de a insista că le putem face pe toate.
O femeie cu familie, renunță la carieră.
O femeie de carieră, renunță la familie.
Cele care susțin altceva practică cu nerușinare mistificarea. Orele sunt cele care te ajută să demonstrezi. Orele petrecute la muncă, orele petrecute cu familia. Aici nu există măsură, nu când dorești performanța. Mediocritatea aparține tuturor. Înainte vreme mediocritatea mă dezgusta, azi mi-o reprezint ca o formă de fericire.
De aceea tabloul e închis azi. Eu l-am închis. Am acceptat că specia mă supune, iar de acum lucrez doar cu alegeri.
Dilema și drama alegerilor reprezintă un nou material de studiu. Femei de 40 de ani cu performanțe în filogenie și ontogenie, dar depresive că nu au copil.
Femei de 40 de ani cu niște copii minunați, dar depresive din lipsa unei recunoașteri a creierului matematic. Cum să procedem? Cum să ne împăcam sentimentele cu rațiunea? Specia cu evoluția? Femininul cu masculinul? Mama cu femeia de carieră?
Simplu și impertinent: să stăm unde ne place cel mai mult pentru performanță. Mediocritatea o cunoaștem cu toții: puțin din toate.
Performanță și puțin din toate.
Răspuns: unde ne place cel mai mult, aici gradul de comparație descrie stringența.

Meditație în prelungirea cugetării

De 2 oct., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De un an cochetez cu meditația. Meditația s-o citiți în prelungirea cugetării, s-o citiți ca pe o stare de concentrare mentală. De un an mă străduiesc să mă concentrez.
De puțină vreme, iar acest puțin să-l rețineți ca pe un pic, meditez cu un maestru. Din stânga, din dreapta, din jur și împrejur, de la mama și de la prieteni întrebări, zâmbete, atenționări.
Înaintea de grija oricui, există oricum grija mea. Și îmi port de grijă.
Merg să meditez pentru a satisface o nevoie, nevoia de plenitudine, căci nimicul este ceva ce încă mă obsedează.
Într-o atât de banală activitate, turnând apă în cana mea de ceai, într-o generoasă fantezie, văzui Pământul, apoi toate planetele și ridicai din colțul gurii.
De ce se cred oamenii buricul pământului? Cum au putut o secundă să se creadă singurii în Univers? Și dacă nu ar mai exista oamenii, Pământul, planetele?
Nimic.
Acest nimic mă mătrășește.
Mă întorsei la cana mea de ceai, la cura mea cu lămâi, la freshul meu de dimineață.

Meditez.

Meditez pentru nevoia de plenitudine, pentru nevoia de a sta cu mine, în mine. Cât timp stau oamenii cu ei înșiși?
Oamenii se trezesc.
Se spală pe dinți.
Fac duș.
Și se pornesc.
Planuri, planuri. Să facă, să facă, să facă! Când nu mai acționează, decorează: muzică, filme, cărți, conversații, cafea, ciocolată, zâmbete, plânsete.

Seara, în pat, un moment de solitudine. Cu cine să vorbești atunci? Unii vorbesc cu Dumnezeu sau cu oricare altă reprezentare a lui Dumnezeu. Eu vorbesc cu mine, dar adorm.

La meditație stau o oră eu cu mine. Eu în stânga, în dreapta, în jur și împrejur. Nu, nu mă plictisesc. Acesta ar fi un răspuns la o frecventă întrebare.
Pentru mine, acesta este scopul meditației. Să stau cu mine, în mine. Să mă ascult și poate într-o zi o să mă înțeleg, o să fiu ceea ce încă nu știu sau nu pot să fiu, un întreg dintr-un întreg.

Meditez.

Copii pentru alte timpuri

De 30 sept., 2014 10 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am devenit femeie în toată firea. Mărturisesc acest fapt după ce m-am observat ușor împlinită la trup. Toate liniile corpului curg realizând belșugul anatomiei. O femeie, o mamă, un adult care deja poartă lungi conversații cu fetița ei.
Mama, scuze că te întrerup, vreau să spun și eu ceva.
Și Mara vorbește, vorbește, vorbește. Eu o privesc și mă încearcă, depinde de situație, o foarte puternică senzație: panica.
Am lăsat în urmă scutecele, alăptarea, laptele praf și diversificarea. În prezent mă obsedează educația.
Ieri răsfoiam o nouă carte când Mara s-a oprit lângă mine.
Ce citești?
Freud, Mara. Știi, el mă ajută să înțeleg și să te înțeleg.
Cu el pot cuprinde cu mintea, fără grija sentimentului de vinovăție, de ce vrei să te căsătorești cu tata, de ce-ți place să te joci cu dușul, de ce mă iubești atât de intens, dar te desparți de mine atât de ușor.
Mara, știi că eu trebuie să te educ pe tine?!
Ah! Privirea ei, o privire atât de liniștită și veselă care transmitea: doar atât, mama? O nimica toată.
Nimicul ăsta mă obsedează însă. Datoria mea de mamă constă în a o învăța ce trebuie, dar mai ales ce nu trebuie. Câștigul civilizației, dar și reversul, drama desprinsă din civilizație. Să controlăm animalul din noi, instinctele și să sublimăm prin frustrări.
Pe lângă această panică care oscilează, mai port în mine și furia, furia femeii. Merg mână în mână panica mamei și furia femeii.
Mă confrunt destul de des cu diferite mame care știu totul despre copilul lor, dar par să fi uitat cine sunt ele.
Femeile au crescut copiii de când lumea, o lume primitivă sau civilizată. La început doar asta făceam, creșteam copii, atât ne permiteau însușirile. În timp s-a descoperit că avem și capacitatea de a gândi, de a decide, de a crea.
Am observat încercând o mare tristețe, că unele mame resping altă organizare, manifestare și desfășurare în afară de meseria de mamă.
Cât de brutală o să fiu dacă le reamintesc că în douăzeci de ani o să purtăm în noi aceeași iubire intensă pentru pruncii noștri, dar ei, prin detașare, se lipsesc de toată iubirea pe care au pretins-o în copilărie?
Ce fac mamele atunci când ele știu să fie doar mame, nimic altceva? Douăzeci de ani par o veșnicie? Da, par, doar că veșnicia e după colț.
Cum ne educăm copiii să fie dacă noi, mamele, alegem să fim doar o prelungire a lor și nu o individualitate?
Și câtă ostilitate în jur! Mame care se resping, se judecă, se critică, se înjură. Fiecare duce o luptă cu victorii inutile. Victoria nu stă în a fi vegan sau consumator de carne, în a prefera medicina homeopată sau alopată, în a alăpta sau a hrăni copilul cu lapte praf, ci în alegeri și în forța noastră de a ne adapta epocii, prin a fi oamenii timpului nostru.
Mamele cresc copii pentru alte timpuri, iar ruptura dintre părinte și copil va fi și mai mare dacă nu ne actualizăm pentru epoca noastră.
Împăcându-ne cu epoca, surmontând greutățile ei vom fi cu un pas mai aproape de timpurile copilului nostru.

Începutul: renunțarea la ostilitate.

Nu citesc orice, dar recomand cărți

De 25 sept., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Cândva azi, într-un moment sau altul, o să sfârșesc cartea Studii despre sexualitate de Freud. Ieri, răsturnată în pat, cu nasul băgat tot în carte, iar am rătăcit pe undeva ochelarii de vedere, într-o turație extrasenzorială, m-am trezit față în față cu lumea întreagă, cu toate caracterele și personalitătile.
Freud a făcut asta. Am recunoscut gesturi ale oamenilor pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului înțelegând în sfârșit. Orice comportament susține o explicație.
Am părăsit ieri cartea cu regret.
Azi de dimineață am deschis o altă carte. Îmi place să răsfoiesc cărți chiar dacă nu intenționez să încep să le citesc.
Paradigme moderne de Ilie Gyurcsik, o carte pe care abia de două zile o am în bibliotecă. În loc să citesc câteva rânduri, așa obișnuiesc, căutai direct bibliografia. Citii și pipăii nume, ridicai ochii și încercai să mi-l imaginez pe Ilie Gyurcsik în timpul cercetării.
Citea oare trântit în pat?
Inutil. O asemenea reprezentare descrie neputința imaginației mele. Revăzui însă sala de lectură de la Universitate. Și în timp ce aproape priveam peste umărul lui Ilie Gyurcsik, un nume se desprinse din zecile de autori, Iosif Cheie Pantea, un fost profesor de la facultate.
Am păstrat o amintire, am primit de fapt o moștenire de la acest profesor. După 4 ani la Universitate, un an petrecut într-un cămin de la Politehnică și 2 ani de master la facultatea de Arte spun, având de partea mea experiența, că cei de la Politehnică tratează studenții de la Litere cu condescendență, iar cei de la Arte cu aroganță.
Studiul Literelor ar reprezenta cumva o nevoie care se produce cu puține eforturi, muncă facilă, să spun așa. Se vede treaba că cei ce susțin asta prin atitudine sau verbal, nu au deschis o carte a lui Kant, care poate fi mortală atât prin conținut, cât și prin material, oricum ar lovi capul.
Dar totul stă în felul cum ne raportăm. Cei de la Politehnică se raportează cum am numit, cei de la Arte cum am numit, dar cum se raportează cei de la Litere?
Cu umilință oarecum. De ce nimeresc eu în aceste tabere, eu care am probleme cu supunerea, habar nu am. La Litere, majoritatea profesorilor s-au străduit, dar mai ales și-au dorit pentru noi să gustăm din întrepătrunderea disciplinelor, să trăim interdisciplinar. Să cunoaștem artele plastice, filozofia, istoria, chiar și matematica prin Ion Barbu. Și aici o să povestesc despre Iosif Pantea Cheie.
Ne-a întrebat într-o zi dacă știm care e diferența dintre noi și cei de la Politehnică. În amfiteatru tăcere.
Diferența dintre voi și ei este recomandarea, voi ar trebui să știți să recomandați cărți. Dacă vine un student de la Politehnică și îți cere ajutorul, datoria și responsabilitatea noastră stă în a recomanda cărți, dar nu orice cărți, studentul de la Litere nu citește orice.

Să vă mai spun că acesta este răspunsul meu de fiecare dată când cineva mă întreabă dacă am citit Paulo Coelho, și l-am citit, sau Dan Brown? Pe acesta chiar nu l-am citit. Nici seria Harry Potter sau Twilight.

Nu citesc orice, dar recomand cărți. Și recomand lectura lui Freud și Ilie Gyurcsik, despre ei am vorbit azi.