Am citit într-o carte de-a lui Freud că persoana care a înjurat pentru prima dată în loc să ridice pumnul să lovească a pus bazele civilizaţiei. Afirmaţia nu-i aparţine. Freud face trimitere spre un savant englez. Nu sunt sigură despre cât de savant era englezul, dar de naţionalitate sunt absolut convinsă.
Aşadar, necuviinţa dezvoltă nivelul spiritual.
M-am gândit la asta în timpul unui spectacol de stand-up comedy şi am privit foarte curioasă în jur la numărul mare de oameni.
Spectacolele în care se înjură în exces, în care eşti numit prost, fraier, curvă etc, umplu sălile de spectacol. Se suplimentează chiar locurile. Un rând de scaune de plastic pocnesc sub greutatea oamenilor.
M-am gândit şi la Matei Vişniec, la Cabaretul cuvintelor.

– Şi tu, cine eşti tu?
– Eu sunt cuvântul târfă. Nu mănânc la aceeaşi masă cu voi şi nici nu pun piciorul pe trotuarele pe unde vă plimbaţi voi în familie.
…
Da, eu sunt cuvântul care vă duce la isterie pe voi, cuvintele care frecventaţi de dimineaţa până seara şcoala de dans şi de bune maniere.
…
Şi totuşi eu sunt cel care vă cunoaşte toate fantasmele, sunt destinatarul tuturor dorinţelor voastre secrete. De altfel, noapte de noapte, domnul disticţie, domnul prestanţă şi domnul morală mă cheamă pe ascuns ca să-i bat cu palma la fundul gol.
Matei Vişniec, Cabaretul cuvintelor, p.34-35

Cu siguranţă nu o să construiesc acum un discurs despre valoare, intenţia mea nu constă în a sublinia, prin diferite note, ceea ce este bun, dezirabil şi important.
Exemplul din Vişniec ajută la stabilirea unui raport între cuvintele licenţioase şi atitudine. Oamenii au preferat întotdeauna ipocrizia şi fiecare sinonim parţial al ipocriziei: falsitate, prefăcătorie, duplicitate, perfidie, viclenie etc.
Preferinţa aceasta se aşază peste caracter dintr-un dezacord al educaţiei. Educaţia construieşte şi distruge în aceeaşi măsură, iar distrugerea stă în toate mesajele divergente pe care le primesc copiii. Un extraordinar exemplu stă chiar în căcat. Copilul îl aude de atâtea ori pronunţat cu bucurie, cu mândrie, iar când vrea să fie chiar el mândru de căcat folosind cuvântul prin deprinderea limbajului, normele de bună cuviinţă îi cer să nu vorbească urât în public.
De aici, am tras eu concluzia, porneşte bucuria omului de a-l auzi vorbind urât pe celălalt. Nu eu, eu nu vorbesc urât pentru că am învăţat că nu e frumos, după ce am învăţat să mă bucur de acest urât.

Aşa am încercat să-mi explic eu. Am rămas totuşi nemulţumită. Nu m-am bucurat niciodată de cuvântul poponar sau curvă. Mă limitez la aceste două cuvinte, deşi am în cap alte două cuvinte, nişte aparate genitale masculine şi feminine. Pedanteria nu-mi permite să lucrez cu ele.
Da, sunt o snoabă lingvistică, beletristică, puteţi alege.
Cum să explic această satisfacţie care cuprinde chipurile şi aprinde privirile?
Oare suntem cu toţii nişte nevrozaţi obsesionali? Toţi ne credem mai buni ca oricare alt seamăn?

Mă întreb acest lucru deoarece sunt absolut convisă ca la aceste spectacole de stand-up comedy nimeni nu se simte, dar are foarte clar pe cineva în cap care este fix persoana despre care se amuză saltimbancul de pe scena şi întreaga sală.

La aceste spectacole nu participă poponari şi nici curve. Nu. Absolut.

Răspuns pentru plăcerea aceasta de a asculta înjurături nu am. V-aş cere o părere, dar îndrăznesc să cred că nu există o expresie care să cuprindă starea dezechilibrată a oamenilor în raport cu josnicia şi mitocănia.

În loc de punct, Matei Vişniec.

– Ştii, noi, cuvintele grosiere, suntem şi foarte umflate în pene… Şi din cauza asta din când în când explodăm de râs. Avem capul mare şi atunci trebuie din când în când să ne facem de cap.
…
– Vezi, fără noi, vieţii i-ar lipsi sarea şi piperul.