Am ramas datoare cu o completare, am ridicat o intrebare acum ceva vreme. Este patriotismul o forma de egoism?
Am amanat sa scriu, caci nu am stiut cum sa-mi cresc notele despre patriotism intr-o formulare nepartinitoare. Dar deja mi s-a imputat patriotismul, de acelasi Haias care considera ca patriotismul este o forma de egoism.
Bineinteles ca eu neg spusele lui.
Inainte sa escaladez scheletul acesta provizoriu de argumente ale mele despre patriotism, am incercat sa-mi amintesc prima constientizare a mea cu acest sentiment de dragoste si devotament pentru popor.
Prima data a fost o izbucnire necontrolata a tatalui meu: Jos Ceausescu! Traiasca Romania libera!
S-a ivit notiunea de popor, s-a ivit chiar si notiunea, caci aveam 6 ani si nu aveam habar nici de una, nici de cealalta.
Mai tarziu, prin clasa a VI-a, imi amintesc ca profesorul de geografie ne-a pus sa scriem in caiet, pe prima pagina, urmatoarea propozitie: Prima dovada de patriotism este sa-ti cunosti tara.
Putin si mai tarziu, prin anul III de facultate, odata cu istoria literaturii romane, am descoperit multe nume de scriitori romani complet necunoscuti. Atunci am aflat de Sorin Titel, Deliu Pietroiu, Mircea Vulcanescu, Petre Dumitriu. Destul de tarziu, dar toate aceste nume m-au determinat sa aprofundez putin mai mult literatura romaneasca.
Revenind mai aproape de noiembrie 2011, in noiembrie 2010, la Gaudeamus Bucuresti, mi-am achizitionat o carte a Iuliei Hasdeu.
La inceput am avut credinta ca aceasta carte mi-a revenit doar cu informatii despre familia regala, dar dupa aproape un an, am observat la mine ca ceva romanesc ma framanta, un sentiment nou de afirmare a identitatii romanesti.
Regina Maria purta straie populare la orice eveniment, noi, tinerii de azi nu imbracam costumul popular nici macar la puzderia de petreceri Halloween.
Toate exemplele alcatuiesc, farama cu farama, intamplarea care mi-a zidit in caracter patriotismul, asta si foarte desele calatorii in Germania.
Patriostism, in latina patria, tine de un taram parintesc, de o iubire pentru tara si locuitorii ei, nu resping strainii si nici nu prefer exclusiv Romania si romanii, dar de ce sa nu cunosc si ce se afla in imediata mea apropiere inainte sa pasesc cu pasul sau cu nasul in afara acestui taram?
Stiu, asa cum condescendent mi-a aruncat Sorin, ca fiecare popor are un Noica. Intr-adevar, fiecare popor are un filozof, dar Noica ramane pentru mine un mantuitor de spirit romanesc.
Cu ce nesocotesc eu interesele altor popoare, daca il prefer pe Noica in locul lui Kant? Desi nici nu se pune problema. Cu ce sunt egoista daca ascult si promovez muzica romaneasca? De ce iubire excesiva dau dovada daca vreau sa-mi cumpar si produse romanesti?
A iubi pamantul unde te-ai nascut si a respecta locuitorii acestui pamant nu tine de egoism, care este o trasatura de caracter, ci tine de un firesc nativ, iubesti pamantul unde te-ai nascut la fel cum iubesti pantecul din care ai venit pe lume.
Bineinteles ca poti sa respingi, dupa o anumita varsta, si pamantul, si pantecul, dar pana ajungi sa respingi constient, ai iubit inconstient ceea ce repudiezi.

Ieri m-am trezit batrana, cand am dat patura la o parte, am privit un trup fara epiderma, caci bumbacul acoperea tot. O durere atroce de spate a intrerupt obisnuita de a ma strecura in asternut intr-o pijama sumara si am adormit cu o bluza bagata in pantaloni si cu patura pana in gat. Mi-am prelungit dimineata in pat si am iesit afara din casa pentru cateva activitati gospodaresti.
Domesticul zorilor si al pranzului nu anuntau deloc armonia de sunete in care mi-am incheiat batranetea zilei de ieri. Aseara am batut din picior la interpretarea lui Katica Illenyi, o violonista din Ungaria. Am petrecut doua ore in muzica, zambete si intr-o respiratie urat mirositoare. In partea mea stanga, un ipochimen de statura mica a reusit sa faca contrast cu enorma lui gura.
Dar revin la Katica Illenyi pe care am gasit-o incantatoare, gingasa, sclipitoare. Ca intotdeauna, mintea mea a galopat in fauriri de povesti. La un moment dat, mi-am atarnat mintea de costumul violonistei. Ne-a salutat intr-o rochie verde pe care se prelingeau in siruri pietre colorate si s-a retras intr-o reverenta scanteietoare de la reflexia paietelor de pe pantaloni.
In notele astea fugare mi-am zis ca viata artistilor, cel putin pe scena, este perfecta. Alcatuirea lor exterioara suceste mintile spectatorilor cu iluzia fericirii. Sunetul viorii a izolat in ascultatori grijile mundane, iar faptura artistei a sedus imperceptibil persoanele de fata. Cand cineva emana atata voie buna, atata frumusete precum Katica Illenyi devine usor sa te scuturi de indispozitii si stari de batranete.
Am pasit in sala cu o infatisare chinuita si am iesit cu o atitudine triumfatoare.
Muzica poate face asta.

Daca nu te uiti la televizor si nu iesi afara din casa, acest dublu nu iti impune un nivel de realitate personal. Daca nu te uiti la televizor si iesi afara din casa, acest unic ”nu” te izoleaza intr-o reuniune sociala.
Ce s-a intamplat, din nou, intre Andreea Marin si Mihaela Radulescu?

Atentie, pericol de text monden, dar nu ma pot abtine. As adauga si un emoticon, dar nu le gasesc potrivite pentru blog.

Imi cedai mie sa scriu despre acest subiect, deoarece, de ce sa nu recunosc, si eu devorez barfa, o practic ca amuzament si ma opresc acolo unde zambetul vrea sa aduca prea mult cu ranjetul. Cand barfa nu te mai amuza, ci te bucura ar trebui sa inceapa clopotele mintii sa bata.

Asadar, facui un mic research pe google si-mi satisfacui patima barfei. Ca intotdeauna, Andreea Marin se transforma in arici cand este comparata cu Mihaela Radulescu, iar Mihaela Radulescu, cand raspunde, pare sa fie acea persoana care le stie pe toate si inca putin.
Ca femei, ca moderatoare de emisiuni tv le plac pe amandoua, ce sa nu-ti placa? Doua femei frumoase si destepte care au reusit in viata, mai departe nici ca mi-ar pasa. Totusi, in intrigile mondene, intotdeauna mi-a fost mai simpatica Andreea Marin. Cand m-am intrebat de ce, mi-am zis ca asta s-o datora, intr-o oarecare masura, empatiei, dar nu am nimic in comun cu Andreea Marin, nici macar culoarea parului.
Nu stiu de ce o prefer pe ea, dar stiu de ce o plac.
Admir foarte mult la ea ca a tinut sa-si pastreze o viata personala si consider ca aceasta limita pe care singura a impus-o a starnit cateva valuri sau doar un val de antipatie.
Nu-mi place Mihaela Radulescu din cauza faptului ca in toate declaratiile ei, glasul, genele si mesajul subiacent tradeaza o ingamfare a unei femei primare. Andreea Marin a luat ce a lasat ea, adica pe Banica. Cum sa nu apara un barbat in peisaj?
Chiar e posibil ca doua femei, cu educatia lor, sa se jigneasca fara sa aiba in comun nopti pierdute si soapte uitate cu acelasi barbat?
Din nou, eu le inteleg pe amandoua, inteleg gelozia uneia si ciuda alteia. M-as fi asteptat de la ele sa se ridice insa deasupra inimii lase si mintii pacatoase.
Mihaela Radulescu ar fi putut sa lase deoparte glasul, genele si mesajele subiacente si sa declare impreuna cu Andreea Marin ca nu au nimic de impartit, ca Banica a fost cu ea, dar acum are alta familie, iar Andreea Marin ar fi putut sau ar putea sa fie mai stapana pe ea.
Imi pare rau cand vad oameni inteligenti, ca aceste doua femei, care se transforma uneori in porci si-si aduna rahatul sub ele.
Personal, am si o astfel de poveste. Cea mai buna prietena este iubita fostului prieten. Cand s-a intamplat sa mi se comunice intentia de formare a unui cuplu si inceputul de indragosteala, am gasit de cuviinta sa-i zic prietenei mele sa aiba grija doar sa nu scoata fosta prietena din mine, de restul ma ocup eu. Iar ea m-a iubit in continuare si chiar daca uneori ea mai este geloasa, iar eu femeie primara, sentimentele noastre nu ajung niciodata rahat de porc, caci mizeriile nu ating oamenii care sunt constienti de faptul ca nu impart nimic, ci traiesc o realitate cu mai multe niveluri.

Acum cine stie, poate pe viitor or sa faca si emisiuni impreuna, or sa ajunga un duo la fel de iubit ca Teo si Mircea Badea.

Mi-am achizitionat, de la un targ pentru mame sau bebelusi, nu stiu sa spun exact, nici nu prea ma intereseaza, 3 carti care au rolul de a adauga educatiei mele informatii despre o buna comunicare cu copiii. Nu caut sa inteleg toti copiii, dar nu exista carti cu titlul Eu si Mara.
Le-am frunzarit pe toate, una o gasesc bunicica, una traduce clar apa de ploaie, iar alta contine multa psihologie, dar nu ma lepad de ea.
Stiu foarte bine ca nu trebuie sa-mi cresc fata dupa carti, dar de unde anume sa-mi umplu golurile educatiei materne? Am adunat material educational matern de la mamanu, de la buni, de la mame prietene, am adaptat tot dupa sufletul meu, dar simt ca nu este suficient.
Asa ca apelez tot la carti si adaptez dupa simtirile mele.
Cartea pe care am gasit-o bunicica am inceput s-o citesc saptamana trecuta. M-a pus oarecum pe ganduri si cel mai important, am descoperit intre filele ei metode ce pot fi intr-adevar aplicate.
Copiii trebuie ascultati si orice traire a lor se cuvine a fi abordata de la un metru, de obicei adultii abordeaza copiii de la un metru si jumate, si saizeci, si optzeci, sa zicem.

Copilul: Mi-au mai adaugat o materie in plus semestrul asta.
Adultul: Ei lasa, ca doar nu a dat greul peste tine.

Greul a dat peste copil, dar adultul e coplesit de greutate, caci fiinta lui e seaca la nevoile unei persoane sub un metru jumate. Inteleg primul zvacnet al adultului, am zvacnit des in asemenea replici, dar incerc sa ma opresc. Stau acum cu mintea cracanata, aprob adultul, inteleg copilul. Imi este usor, deoarece mi-am dat seama ca neintelegerea se inradacineaza nu numai intre persoane ce-si numara anii, mai mic sau mai mare, ci si intre persoane cu un numar egal de ani.
Eu nu ma mai inteleg cu prieteni de-ai mei din cauza neintelegerii si a neascultarii. Cei mai multi oameni nu incearca sa inteleaga si nu cauta sa asculte. Felul de a fi al cuiva e nul, multi judeca doar dupa propria fire. Si copiii se razvratesc, iar adultii se cearta.
Asfel, in volta asta nemernica, ne pierdem unii pe altii.

Sa schimbam putin.

Copilul: Mi-au mai adaugat o materie in plus semestrul asta.
Adultul: Asta inseamna ca o sa ai un semestru destul de greu.

Adultii pot sa coboare, cu o replica, jumatatea de metru se transforma in bunavointa si iubire.

Am chef de putina morala si cateva pahare de sirop de zmeura cu sifon. Nu stiu daca din pacate, dar nu-mi pot satisface nici una din pofte. De unde sirop? Si dispozitia asta pentru morala nu da rezultate, deoarece am realizat de curand ca omul face morala din comoditate.
Sa faci morala tine de o lejeritate a mintii, sa cauti solutii sau sa incerci sa intelegi tine de o sinapsa, iar zona asta de contact e prea putin explorata.
In secunda asta, eu stau foarte bine la partea cu intelesul, inteleg pe oricine, dar solutiile le gasesc mai greu. Dar acum nu vreau sa renunt la morala, tot ce scrisei mai sus trebuie sa fi creat o anumita atmosfera apasatoare.
Am o problema cu oamenii care mi se adreseaza cu tu. Inainte sa continui, amintesc ca a vorbi cuiva cu dumneavoastra tine atat de respect, cat si de o anumita intimitate. Pe mine ma intereseaza intimitatea si distanta pe care o impune acest dumneavoastra.
E ceva foarte intim sa mi te adresezi cu tu sau pe numele mic, deci grimasa si ochii mari pe care ii fac cand cineva imi raspunde cu tu la dumneavostra al meu nu-si are cauza intr-un deranj ofensator, ci intr-un deranj intim. Il accept pe tu cu afectiune, nu existau  tu fara afectiune, si nu ma intereseaza ca se mai intampla, in unele situatii, sa fiu servita si de copii de 16 ani.
Si ei sunt dumneavoastra pentru mine, iar navala lor cu pronumele personal peste mine ma fastaceste. Oare ei chiar nu simt nuantele si mladierea pronumelui personal tu?
Dumneavoastra e rece si distant, renuntarea la el mie imi seamana foarte mult cu o declaratie de iubire, si cu siguranta nu iubesc vanzatoarele sau chelnarii.

Imi puneti si mie 300 de grame de fondante?
Eu iti pun cat vrei.

Dar eu nu te iubesc.

Asta seara presupun ca lumea e o substanta, caci simt o viermuiala in molecule. Parca ar urma sa se intample ceva, iar acest ceva nu poate fi formulat, caci nu are concept, nu are imagine.
Zilele trecute afirmam ca as vrea sa redevenim monarhie, iar zilele astea am descoperit ca anul acesta a fost declarat „anul regelui”. Descopar tarziu ceea ce toata lumea stie, deoarece nu ma uit la televizor si nici presa nu o citesc. Dupa toata valva asta regala si un drum de Severin-Timisoara, nu pot sa trec cu vederea potrivirea simtirilor mele cu evenimentele prezente.
Cum am ajuns sa fiu influentata, caci mintea mea trebuie sa fi surprins ceva. Din nou ceva. Ceva se intampla, ceva am suprins, ceva mi-a stat in faptura ca un os de peste, care blocat in gat, nu-l poti scoate de acolo si trebuie sa astepti sa se topeasca.
Mi s-a topit ideea in mine, am imbratisat-o.
Iar evenimentele prezente izbesc cu morti. Huidu face accident si omoara din culpa, o copila e tarata pe sinele tramvaiului, un tir se rastoarna pe DN 70.
Mi-e frica de ceva.
Am speranta in ceva.
In jur natura moare, dar e splendida, isi da duhul intr-o armonie de culoare, cu ritmul maselor de aer ce ii danseaza ultimele frunze. Stateam azi cu capul pe volan si urmaream un dans bezmetic de frunze in timp ce sora mea vomita in partea dreapta.
In ultima vreme oamenii se hranesc numai cu omleta, frumos cu urat sau urat cu frumos, nimic nu mai vine separat. Omleta mea personala descrie amaraciune si dulceata, sufar si sunt fericita, iubesc si urasc, scriu si abandonez, imi pun intrebari si ma incui la loc.
Ceva…
Ceva pot presupune, ma paste o noua criza. La 16 ani am depasit momentul decent, cat de cuviincios o sa pasesc la 28?
Astept…

Fusei la circ, da, fusei, continui sa ma exprim cu perfectul simplu si dupa aproximativ 10 ani de convietuire cu banatenii. Asta daca cineva mai citeste textul in urmatoarele ore, pentru cititorii de dimineata, apelez la perfectul compus: am fost la circ.
De mica am mers la asemenea spectacole, uneori, daca reuseam sa ma strecor pe sub cort, ma bucuram de acrobatii si animale si de doua ori pe zi. La o reprezentatie, o ultima a unei seri, mi-am rupt chiar si o mana impinsa de un copil pe care se pare ca l-am incomodat, fapt pentru care m-a impins de pe scari.
Inainte circurile aveau si scari, cand patrundeam in cort absolut totul ma frapa. Mai pastrez in nari acel miros specific, il caut si acum de fiecare data cand ajung la circ, dar din pacate nasul adulmeca doar amintiri. Si muzica, lipseste muzica, atmosfera unui circ sta foarte mult si in muzica.
Cine nu-si aminteste Entry Of The Gladiators?
Azi intretinui atmosfera circului sprijinindu-ma pe amintiri. Mara mea, de ce nu, isi compuse si ea amintirile ei, doua ore statu cumintica la mine in poala si urmari ce se intampla in arena, la dresura de cai nu misca, iar la un numar de acrobatie striga bavo, bavo incontinuu. Nu aprecie momentul, dar la varsta asta e hoata mai ales de entuziasm.
Fusei si inca mai sunt fericita. Traii unul din acele momente ale vietii in care te surprinzi in propria ta piele cu o stare ardenta si te accepti asa cum esti fara nici un semn de intrebare.
Nu participai la un spetacol de circ precum aveau pretentii amintirile mele, dar starea de entuziasm fu un numitor comun al prezentului si al trecutului.
Pe drum, in smiorcaieli de mama, nani, nani, dorul de prieteni vechi se impleti cu amintirile mele vechi, in loc sa aud chemarea Marei, mama, nani, nani, o secunda eu strigam, mami, papa, papa.
Acum mi se pare asa simpla fericirea, la fel de simpla la perfectul simplu oltenesc, atat de firesc pentru o actiune care tocmai s-a terminat.

Cu steluta: eu continui sau eu continuu?

M-am schimbat, incep sa am ganduri care nu par deloc scaparate din mintea mea. Formulez uneori, in dialoguri aparent banale, niste pareri infioratoare.
Imi amintesc sigur ca am zis, fara o clipita de remuscare patriotica, ca ar fi fost poate mai bine sa apartinem si noi de mama Rusie, astfel scapam si de frustrarea unei culturi minore.
Mi se pare amuzant, deoarece la un curs in care se discuta despre adoptarea unei singure limbi oficiale in Europa mi s-au infundat putin urechile din cauza indignarii.
Iar zilele trecute, dupa o scurta hoinareala pe la un castel din Germania, tot intr-un dialog aparent banal, am formulat scurt si concis:
As vrea sa redevenim monarhie.
Respingeam aceasta idee cu puseuri de nervi, acum as fi bucuroasa de o revenire a regelui Mihai. Incep sa ma asemuiesc la vorba cu tataie, iar tataie este de ceva ani senil.
M-am schimbat si nu stiu cum sa-mi controlez noile tocmeli ale mintii mele.
Si de unde aceasta schimbare? O datorez varstei de 28? Bla, bla, bla… Nu cred.
Totusi, ideea asta ultima, cu monarhia, mi s-a asezat in mine ca fiind o sansa, poate unica, de salvare a poporului roman.

Minciuna nu ocoleste pe nimeni, orice persoana a testat gogosele si tromboane, dar nu orice om s-a supus franchetii. Cuget la nota asta de cateva saptamani, iar ieri mi-am impacat gandurile cu trairile si consider ca este valabila urmatoarea afirmatie: cel mai mult omul se minte pe sine.
Nu ma bag peste psihologi si cercetarile lor despre mitomanie, eu imi cresc notele aici despre gogosele si tromboane, plecand de la observatii pe diversi oameni asa zisi normali.
Omul formuleaza un neadevar intr-o copilarie primavarateca si neprins, judecata lui agata in biblioteca mintii o asociere a minciunii cu a scapa basma curata.
Iar lejeritatea se aclimatizeaza in felul nostru de a fi. Edificam in caracter cu ochii inchisi, ne recunoastem greselile doar dupa ce ne-am gasit o scuza si marturisim un esec dupa ce ne-am gasit alti vinovati.
Minciuna ne permite sa ne privim in ochii celorlati. Minciuna e tot teatrul cu care ne-am amagit cunostintele, o puteti recunoaste dupa miloaga si imbecila expresie: dar tu nu ma cunosti deloc.
O asteptare nepotrivita pentru un mincinos iscusit care e sinele. Indraznesc uneori sa fiu crud de sincera cu mine, marturisesc, desi nu am experienta, ca aduce mult cu o lobotomie.
In cateva minute pot sa-mi sfartec piramida satisfactiei sufletesti, pica placerea, bucuria, demnitatea.
Sunt hada cand imi recunosc ca uneori nu ma pot bucura de binele celorlati.
Si atunci creste aluatul gogoselelor si urla aspru si puternic tromboanele. Ma desprind intr-un fel de mine si-mi intocmesc o lista cu asa zisele si nu numai zise calitati.
Cand uniformizez in frumusetea mintii si a sufletului, indraznesc sa ridic ochii. Retina celuilat deja are in fata cel mai mare mincinos, sinele preamarit, caci fara gogosi s-ar fi ratacit pe un drum al disperarii.

Nu este vorba ca nu am habar cum a trecut timpul, de la nastere am traversat momente fara timp si momente ale unui timp infinit, colicii bebelusilor. Ce vreau sa notez aici consta intr-o impercepribila accelerare a lui.
Dupa botez am ajuns la un an si imediat ajungem la doi.
Dupa doi ani ai Marei, eu ce am sa fac? Ce munca ii vine bine caracterului meu?
De curand mi-am reactualizat CV-ul si inca mai sper ca pot obtine o slujba dupa chipul si asemanarea mea, un serviciu care cere o anumita pregatire spirituala, am o minte si un suflet sofisticat.
Mi-as dori pentru mine sa scriu si sa fiu recompensata pentru asta, iar rasplata sa-mi acopere, cu bun simt, facturile. Am acceptat ca nu le poti face sau avea pe toate in viata.
Mama extraordinara si femeie de cariera nu merg mana in mana, ori ca mama, ori la serviciu, undeva esti mediocra. Iar aici, e unica situatie unde mediocritatea e tolerabila pentru mine.
Orice efort depus ca mama iti slabeste devotamentul pentru munca ta. Atasamentul sentimental e asemenea cariei, iti omoara nervul verticalitatii in activitatea muncii.
Sincer, as vrea sa excelez ca mama, iar la serviciu sa fiu doar silitoare si responsabila, caracterul oricum ma ajuta, uneori, cu dezlantuiri de creatii exceptionale.
Visez si eu la recunoasterea si aprecierea muncii mele, dar daca nu o sa se intample, o sa ma consolez in ochii Marei. Si sincer, poate nu as fi reusit in viata cu scrisul nici daca nu deveneam mama intre timp, dar cu siguranta as fi incercat cu mai multa inversunare, si nici acum nu renunt de tot, imi pregatesc doar sufletul si mintea pentru un eventual abandon al scrisului.