Nu am fost niciodata, din cate imi amintesc eu, acuzata de superficialitate, uneori insa, eu insami declar provocator ca sunt. O spun raspicat si numai cand se discuta despre frumusete si tinute vestimentare.
Imi plac oamenii frumosi si ingrijiti, mai ales eleganti.
Sa-mi cer scuze pentru asta? Sau sa consider asta un defect?
Am constatat, de-a lungul timpului, in diferite circumstante, atitudinea unor persoane mai neglijente in ceea ce priveste tinuta lor in raport cu cei ferchezuiti. Fie cu vorba, fie cu privirea, ironia si dispretul se desprind din discurs in etichetarea adeptilor rafinamentului lui Wilde si a urmaselor lui Coco Chanel.
Mi-am ales cu grija, pentru descrierea acestor persoane, cuvantul neglijent. Initial alesesem sa scriu lipsiti de interes, dar m-am corectat, ar fi fost o greseala destul de mare. Nimeni nu e lipsit de interes.
Oglinda inrobeste aproape pe oricine, iar supraeul lupta pentru perfectiune si sublim.
Persoanele neglijente se vopsesc, isi pun margele la gat sau fard pe pleoapa, randuiala asta tine tot de frumusete, nu de stil, dar stilul este un mod distinct cu scopul de a amplifica frumusetea.
Persoanele neglijente nu au stil si ii condamna pe aceia care deja il au.
A invata sa aiba stil le revine in constiinta ca o fapta reprobabila. Inca nu stiu sa raspund de ce.
Oamenii ar trebui sa stie ca ingrijirea si frumusetea tin tot de evolutie. Animalele salbatice ne pot ajuta, cum clipeste o girafa, cum alearga o antilopa, cum paseste un ghepard.
In safari am admirat nu doar frumusetea pura, ci si tehnica de seductie a animalelor.
Bineinteles ca animalele nu au o tehnica, dar stiu sa captiveze, pentru imperechere sau pentru ciuda omului care a uitat sa fie seducator.

Nota:
Rautate pentru alegerea mea in armonia vestimentara.

In timp ce eram la master, mergand grabita pe hol sa ajung in sala de curs, se poate sa fi calcat mai apasat. Cand am intrat, mai multi ochi pe mine si o voce:
Era evident ca tu esti, cine altcineva sa fi fost pe tocuri?

Edific stangaci, dar uneori cu succes, caracterul pe care il am. Uneori, temperamentul, cel preponderent innascut, reuseste sa mistuie cu energia si nervii, izbanzile mele cu mintea.
Toata latura mea energica scuipa venin. De la nastere, am incercat sa fiu mai atenta la aceste pierderi ale controlului. Am cerut ajutor.
S-a intamplat sa fiu luata si in seama, nu numai peste picior, si am primit o carte spre lectura.
Timp implinit, Duhul adevarului de Gregoire de Kalbermatten.
Primele pagini m-au sedus copilareste cu senzatia de poveste, putin peste 20 de pagini, mi-am schimbat pozitia trupului si am continuat curioasa.
O arsita mentala mi-a lasat impresia ca in paginile urmatoare am sansa sa-mi lamuresc nervii. Mi-am facut notite si biletele galbene au aparut deasupra patului. Am memorat chakrele, am retinut canalele de energie Ida si Pingala nadi, am murmurat cu oarecare emotie Kundalini.
Scolareste, mi-am scris chakrele pe degete, si astfel, degetul mijlociu imi revine acum cu aspectul evolutiei si bunastarii. Degetul mijlociu ridicat nu mai ofenseaza sau plictiseste, cel putin pe mine. Grobienii iti amintesc doar evolutia ta in comparatie cu lancezeala lor din lumea instinctelor primare.
Undeva dupa o suta de pagini, orice fascinatie a incetat. Eruditia scriitorului a imprastiat fragila legatura dintre mine ca cititor si invataturile lui Nirmala Devi.
Multe cunostinte, religii, mitologii, filozofie, psihologie, psihiatrie.
Multa morala.
Am dus cartea pana la capat dintr-un fel al meu de a fi, o carte dusa la bun sfarsit imi da dreptul sa mazgalesc aici cele cateva randuri alcatuite cu impresii, placute sau neplacute.
Orice carte dusa la bun sfarsit o consider o izbanda, oricum castigi, chiar si numai cu folosul de a o da ca exemplu, fie el si negativ.
In final, nici o rezolvare pentru nervii mei.
Dar totul se afla in mine, printre randuri, asta am cernut si am retinut. Dumnezeu, puterea, izbanda si realizarea sinelui se afla in mine, nu in religii, cu atat mai putin in institutii crestine.
Cartea mi-a fost imprumutata de cosmeticiana mea, o femeie cu simturile muncite si active, iar acum o saptamana sau mai mult, i-am formulat si ei in cateva randuri, avand grija sa fiu respectuoasa, clara mea respingere a invataturilor. M-am si justificat marturisind despre mine cat sunt de sceptica si bruta in Biblie. Nu am material in mine dispus sa creada cu suficienta tarie.
Ea mi-a raspuns calm:
Ai.
I-am multumit pentru incredere, iar eu am revenit la munca mea de cautare a unui ceva sau cineva cu leac pentru nervii mei.

Port in mine fascinatia scolii lui Noica si invataturile lui Josef Knecht. Ma obsedeaza. Ideea unei izolari, nu ma hazardez sa amintesc de asceza, mi se impune de fiecare data cand citesc lucrari ce trateaza problema realizarii sinelui, perfectionarea fiintei, munca in folosul sinelui.
Imi imaginez de fiecare data o indrazneala de a suspenda orice activitate prezenta si de a pleca sa-mi caut un locsor linistit in munti, la o manastire sau o simpla cabana si sa ma abandonez o saptamana contemplatiei.
Fara telefon, fara laptop, fara prieteni.
Stabilesc doar un interval, caci uneori si gandul nimiceste, iar intentia de a renunta la orice mijloc de comunicare imi provoaca sistole puternice.
In secunda asta, sunt extrem de hotarata de a-mi onora ideea.
Desi citesc mult, am diverse activitati culturale, iar pretentiile mele cer un caracter sensibil, organizarea mea sociala imi scade din calitatea fiintei. M-am uitat intr-o zi piezis in dulap la ceasul meu Omega.
Asta sunt eu, suport pentru accesorii scumpe? Ma inchin atat de mult pantofilor de la Prada si gentilor de la Louis? Mi-e imposibil sa raspund, caci cartile imi ofera momente ce depasesc cadrul experientei, iar pantofii si gentile imi creeaza stari reconfortante.
Ma simt cel mai bine cand citesc, iar asta ma determina spre instigare, ma provoc si provoc pe oricine la o izolare aproximativa.
Sa renuntam la telefon, laptop si prieteni pentru o saptamana, sa ne luam o saptamana dintr-un an si s-o dedicam sinelui.
Contemplatie, meditatie, introspectie…

Sunt mama de un an, cinci luni si patru zile. Adaug patruzeci de saptamani de sarcina si socotesc de cat timp nu prea mai cunosc odihna. Nu am duminici, nu am vacante. Si in lipsa Marei, ochii mei se deschid tot la ora sase dimineata. Dupa ce ma linistesc singura, imi repet ca Mara e la mamanu si pot sa lenevesc in asternut, atipesc cu un oribil sentiment de vinovatie. Orice minut peste ora sapte ma impute de somn, nu mai pot sa dorm, desi uneori imi doresc sa ma asez in pat si sa dorm saptamani.
De la nastere, si continui si azi, beneficiez de ajutorul lui mamanu la cresterea Marei. In general, diminetile sunt ale mele, am cu Mara ritualurile noastre, laptic, olita, joaca de una singura in tarc, mic dejun, joaca in curte cu Leto si la cutia de nisip, apoi somn.
De somnul ei profit de fiecare data altfel, citesc, uneori scriu, altadata raman in fata televizorului holbandu-ma la Crimele din Midsomer, ma spal pe cap sau adun din casa dezastrul pe care reusim sa-l facem in fiecare zi.
Mami.
Mai nou asa ma cheama la ea cand se trezeste, iar de la amiaza, sa fie unu, sa fie doua, sa fie trei, Mara merge la mamanu.
Raman singura si recunosc ca ma bucur din plin.
Nu tanjesc dupa viata mea dinainte de Mara, dar o firmitura din acest dinainte imi e imperios, anume clipe de desfatare cu mine.
Mamanu ma lasa sa adun firmiturile si sa fiu incantata cand firmiturile descriu texte pe blog, pagini de carte citite, intalniri cu prieteni, participare la vernisaje, calatorii. Ma intorc la fetele mele seara, sa fie sapte, opt sau noua.
Daca e sapte, uneori mai merg cu Mara in parc, m-ati recunoaste dupa fusta prea scurta, rochia prea lunga sau sandalele total nepotrivite pentru nisip.
Asta sunt eu.
Fug de mamici si de copii, zambesc cand nu am ce face si vorbesc cu oarecare stanjeneala. Copiii continua sa ma irite si sa ma faca sa ma pierd in fata lor. Doar pe Mara o ador si ma topesc dupa ea.
Am scris acest post cu intentia clara de a ma prezenta ca mama, dar nu o mama care refuza ajutor, nu o mama care uita de sine, care ocoleste coaforul, care discuta doar despre plodul ei.
Sunt mama unei fetite dulci, si pe langa enorma fericirea pe care o simt cand face caca la olita, da, fericirea mea consta uneori si in cacat, devin extatica si cand gandurile mele ticluiesc fraze despre Musil, Kelemen, Nae Ionescu, rochii Diana Bobar, bijuterii Josephine, ipostaze ale Dunarii, controverse amicale sau interpretari despre minunata patrie.
Nu pledez pentru felul meu de a fi, dar sustin momentele petrecute in compania sinelui. O minte sanatoasa, pe langa trupul sanatos, mai cere si meditatie, si introspectie, si grija.
Am intalnit putine mame cu grija si pentru ele, doar pentru copii.

„Numai femeile mai pot trai in imputitul asta de capitalism.”

Fraza furata cu urechea stanga, ieri dimineata in Piata Operei din Timisoara.

Sambata dimineata, inaintea cocosului, intram in baie cu ochii carpiti, cum expresia bine traduce pozitia cersetoare a pleoapelor, ca sa-mi spal capul cum zicea un vechi prieten, cu diferenta ca el isi nota si pe hartie.  La 7 jumate sarutam obrazul prea dulce al fetei mele, iar la 8 deja lasam in spate Timisoara.
O lasam cu o stare a nestarii. Destinatia: Targu Mures pentru o vizita demult promisa boemului Parjolea.
In afara drumului Timisoara-Severin, nu am mai calatorit niciodata singura cu masina, iar premiera aceasta ma bucura la fel de mult cat ma umplea de nelinisti. Am ratacit de cateva ori drumul, m-am intors, am ocolit, am profitat de ore pentru meditatie si visare, din visare m-am oprit cand masina deja parasise carosabilul. Visatorii sunt cam neghiobi la volan.
De pe geam, admirand patria, prima oara am cugetat cu imprecatii. Nu falsific in scris, manifestarea vulgara a gandurilor mele.
De unde dracu sentiment de siguranta ca esti la tine in tara si te descurci orice ar fi?
Dupa Deva, am redus admiratia de la patrie, la local. Ceva normal plutea in aer, desi ma apropiam de zona cu conflict intre romani si unguri. Campurile ingrijite, oamenii si masinile la munca. Mustea de frumusetea muncii campului.
Apoi, pe autostrada Transilvania, am avut senzatia ca am trecut in Germania. Bucla aceea din autostrada m-a facut sa inteleg pentru prima data frumusetea autostrazii, am admirat-o ca pe un tablou.
Targul Mures este frumos si szep.
Seara, plimbandu-ma cu boemul Parjolea si un prieten al acestuia printr-un parc de agrement, am retinut o alta informatie, nicaieri nu se mananca mai bine ca in Transilvania. Am ajuns din frunce in frunce.
Perfectul meu simplu a deranjat si el, deja ma amuza tonul si incapatanarea, ba chiar convingerea diferitelor persoane pe care le intalnesc, ca ma pot determina sa renunt la el mai ales cu justificarea ca suna asa de urat.
Farmecul meu sta si in perfectul simplu la fel de mult ca in chipul dragalas.
Am luat un gand si pentru Oltenia, nu mi-a venit nimic in minte ca specific, doar o caldura sufleteasca mi-a pus un zambet subtil pe fata. Acolo m-am nascut eu.
Mda, se poate totusi ca fruncea sa fie in Transivania.

Sunt placut impresionata de ce ai scris cu mentiunea ca piesa era un lied clasic -HEIDEN ROSELEIN – si este de FR.SCHUBERT -in traducere-TRANDAFIRUL.Ai prins exact esenta trairilor noastre scenice,emotiile si sentimentele care ne cuprinsesera .In spatele acelor momente trebuie sa iti spun ca m-am tinut de promisiune ….copilul a luat la craiova ,la festivalul potativul veseliei,trofeul festivalului.Nu pot sa iti spun ce munca e in spate…..Astept oricand o invitatie la orice fel de manifestare culturala interesanta!!!!!oricand cu mare placere!

Gina Ispasoiu

In 24 iunie, cand ziua pregatea noaptea pentru cerurile deschise, am purces spre Severin. Orasul de la Dunare a fost in intervalul 24-26 iunie gazda festivalului Blue Danube, o initiativa a Consiliului judetean in parteneriat cu Serbia si Bulgaria.
Jurnalistic, m-am achitat de „CE”, ce a fost la Severin?
Nu o sa merg mai departe cu DE CE sau CUM.
O sa mazgalesc in continuare despre niste copii si o doamna profesoara, care au incantat niste gura casca participanti la un vernisaj. Imi amintesc ca ma plimbam prin incaperea special amenajata pentru expozitie, plimbandu-mi ochii de la simeze la o prietena coplesita de emotiile vorbitului in public, cand niste maini mi-au atras atentia. Un copil deja canta, iar vocea lui imi facuse pielea de gaina, dar miscarea domoala a mainilor m-a aruncat in visare.
Am simtit cum ma imblanzesc, o vraja linistea potopul mundan de griji al omului civic si seducea cu muzica.
Mi-am ridicat ochii de la maini la chip. Am intrezarit mandrie si satisfactie pe figura usor lucioasa a profesoarei Gina Daniela Ispasoiu. Cat de hulpava i-am simtit inima, momentul acela, minutele interpretarii unei arii clasice de Victor Neacsu, un copil de doar 8 ani, ii hraneau sufletul.
Am clipit scurt si mi-am mutat privirea.
Am acceptat mut si nestiut aproape destinul. Fiecare are rolul lui, iar unii profesori, vorbesc de indrumatori si sfatuitori, nu de aceia care si-au ales doar o meserie, iti impun sa te nasti a doua oara, de data aceasta tipatul de durere relevand caracterul si nu viata.
Victor Neacsu, Andreea Pacioaga si Ioana Patuleanu sunt 3 copii talentati pe care i-am ascultat cu ocazia festivalului de la Severin, iar auditia mi-a fost si mie hrana pentru suflet.
Le multumesc frumos si foarte frumos.

9.06. Este media de promovare a unei prietene la bacalaureat. Recunosc in scris ca a pierdut noptile prin cluburi, a chiulit, a fumat, nu a mancat sau a mancat si si-a bagat degetele pe gat ca sa vomite, a iubit si probabil inca iubeste un baiat, o scursura a sexului masculin care loveste fetele si le tine langa el repetand ca o prevenire ca o despartire de el le transforma in curve. Gasca asta a luat bacalaureatul.
Pana nu demult, eram convinsa ca tot timpul meu alocat ei nu este altceva decat o pierdere. De foarte curand, am recapitulat. Nu sustin ca am ajuns sa inteleg mai tanara generatie, dar marturisesc ca printre gandurile mele a scaparat, ca razele soarelui printre obloane, permisivitatea si amintirea.
Si generatia mea a numarat analfabeti, asijderea generatiei parintilor si a bunicilor. Fiecare generatie a avut cal si nu ca-l.
Azi, multi se bucura de esecul liceenilor.
M-as bucura si eu daca nu as vedea in intamplarea asta un esec al omului.
Televiziunea vine cu o voce si condamna rezultatele de la bac, dar cu aceeasi voce le-a prezentat puberilor viata usoara fara munca.
Ziarele aduc si ele o voce cu condeiul, dar ziarele merg la tipografie cu fata de la pagina 5.
Blogurile au o voce indignata, dar asta este deja o caracteristica, daca nu o functie a blogosferei, sa se scandalizeze si atat.
Sa ne amintim cu totii de scoala lui Noica, locul acela unde nu se invata nimic, unde elevul primeste doar atunci cand cere.
Elevii nu mai au cerinte, doar ambitii si dorinte de viata usoara.
Sa ne amintim de parintele Zosima, toti suntem vinovati pentru toti si pentru toate.
Elevii nu mai au constiinta.
Sa ne asumam cu totii realitatea societatii pe care singuri o ridicam de cand, chipurile, avem libertate. Sa recunoastem ca generatia asta o sacrifica niste rationamente a unor potlogari de la guvern.
Eu vreau sa spun:

Copii,

Faptul ca nu ati luat bacul nu face din voi niste ratati, este doar o ora trista in viata voastra. Scapati de cai si descoperiti conjunctia si pronumele ca-i treaba serioasa asta. . Nu alegeti facultati, ci cursuri sau scoli care va invata meserii. Distinctia nu vine din scoli universitare, ci din voi insiva si din carti, poate din Dostoievski, poate Pessoa, se poate si Eliade. Orice om, destept sau prost, fudul sau egoist, mandru sau las isi doreste sa fie respectat.
Vreti respect?
Munciti.

Cu prietenie,

Dunia Tuel.

Am implinit 28 de ani in 21 iunie. Am lipsit de acasa in martea copie a durerii si bucuriei din 1983. Iar absenta mi-a prelungit urarile si atentiile prietenilor.
Datorita facebookului mi-au revenit gratulari de la persoane diferite, fosti colegi, vecini, prieteni si niscaiva poeti. Urarile le-am perceput diferit.
Cu mirare si placere am primit urarile fostilor colegi sau vecini.
Cu dezamagire am acceptat mesajele de la prieteni.
Si cu fastaceala si zapaceala am deschis si citit mesajele lui Adrian Munteanu si Robert Serban.
Azi primii, in amintirea lui 21, trei flori intr-o bentita. Saptamana trecuta, un buchet de margarete si unul de trandafiri au intregit cu o alta parte adaugata, ziua de 21.
Mi-am oprit gandurile.
Atat de multe urari pentru mine, atatea ganduri indreptate spre o fiinta. Mi-as dori ca toate sa fi fost sincere si blande, ce rugaciune frumoasa ar fi primit Dumnezeu ca un credit pentru insusirile mele.
Pentru toate urarile sincere, saru mana.
Pentru toate urarile impasibile, multumesc.
Pentru urarile blande, o bataie de inima.

Impartasesc cu cititorii acestui blog, urarea lui Adrian Munteanu.

DE ZIUA TA, UN DAR PRIN POEZIE :

Umple, iubito, cu vin vechi potirul,
Căuşul tainei, limpezit de muze !
Alintă apa dulce din havuze
Ce-a adormit cu trudă trandafirul !

Aşterne masa cu-n surâs pe buze,
Aşează pâinea şi veghează mirul
Ademenind spre trup încins zefirul
Aromitor al zorilor lăuze.

Aprinde focul, nu-l lăsa să piară,
Aruncă lemne pe altar! Apoi
Miresme dulci ne vor zidi. Spre seară

Vom dezbrăca veşminte. Drepţi şi goi
Ne vom topi ca un palat de ceară
În flacăra dintru adânc de noi.