Stateam intr-o oarecare zi cu mainile sub cap si cautam in mintea mea formulari pentru subiectul pe care o sa-l desir acum aici. Mi-au aparut in cinematograful mintii placile tectonice, ca o comparatie ascunsa, caci metafora si-ar pierde definitia daca as indrazni sa numesc impletirea asta de cuvinte astfel, ca substitut pentru ideile-cliseu ale fiecarei varste.
Ideile astea cliseu se misca imperceptibil si uneori ne fac chiar trupul sa tremure din cauza vitezei cu care luam aminte la concluziile vietii noastre traite. In facultate am purtat discutii aprinse despre Adam si coasta lui slaba, Eva.
Barbatul sau femeia?
Nu-mi mai pasa, azi aleg omul si tot azi, intr-o asociere a mintii cu placile tectonice, ma simt putin mutata in creier. M-am mutat, doar avem o cutie craniana, nu doar un loc.
Azi, discutiile din jurul cestii dezvolta traiul. Varsta mea cauta si aduce explicatii existentei sociale, iar eu ma gasesc deja satula si de acest subiect.
In primul rand, in discutiile astea revine enervant si suparator cuvantul afara.
Afara se face asa..
Afara nu se face asa…
A face, atat negativ, cat si pozitiv, nu prea este de multe ori verificat, doar umbla vorba prin vecini. De curand, am stat in Viena aproape doua saptamani. Nu am fost afara in vizita, am fost afara dintr-o nevoie de supravietuire. Am luat aminte de spital, un hotel, cateva strazi si Musikverein.
Intr-adevar afara spitalele arata impecabil, iar asistentele si doctorii sunt prietenosi. Afara am platit 1000 de euro spitalizarea pe zi. Cat platim in tara?
Afara am platit la garderoba la Musikverein, afara imi plateam parcarea din doua in doua ore.
In tara cat platim?
Nenorocirea noastra este saracia impusa, iar cand o sa acceptam aceasta saracie in pretentiile noastre poate o sa ne calmam nervul national.
Nu am trait in dictatura, am cunoscut dictatura din carti, dar azi iau aminte ca Romania are si romanul poate, dar nu ni se permite, ne nastem direct intarcati, caci aceia care ne conduc ne-au furat sanul mamei.
Intr-o zi o mama din Romania va naste si un conducator mandru, dar pana atunci, sa suspinam cu Eminescu:

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Mi-am cumparat ieri o plasa de carti, fara nici o exagerare intentionata, am plecat de la librarie ca de la piata. Faptul in sine nu ar merita o nota scrisa, dar un dialog care s-a iscat datorita plasei se cuvine sa fie mentionat. Cineva, fara varta, fara sex, doar cineva m-a intrebat cat timp imi ia sa citesc toate acele carti. Am dat unele lamuriri, am spus ca unele carti sunt citite si le-am achizitionat doar pentru biblioteca personala.
Am primit o privire pe sub gene, iar privirea, urmata de un zambet, m-a pierdut in explicatii.
Cat citesc pe zi?
Citesc vreo 200 de pagini lejer, dar depinde si de timp, caci ziua mea cere si alte activitati, mai ales domestice.
Am primit: Aaaa, pai ai timp.
Iar eu am lasat capul in jos oarecum rusinata si l-am ridicat cu ciuda. Dar am pierdut bataia asta in secunda inundata de nesiguranta pe care ti-o ofera perceptia celorlalti.
A citi 200 de pagini inseamna pentru unii a fi o lenesa sau putoare cum zic batranii pe la tara.
Accept si asta, sunt o putoare ca am timp pentru lectura.
Nu stiu insa cum sa intaresc sau sa izolez, in caracterul meu, slabiciunea asta, deaorece tot ce edific cu ajutorul cartilor se darama in fata incomodelor si enervantelor conventii sociale.

Ultimele zile mi-au pus caramizi in urmatorul gand, cititorii mei sunt oameni bolnavi. Inclinatia asta a dumnealor spre tristete si descurajare mi-a revenit dintr-un numar, numarul de cititori pe care ii are un blog intr-o zi lucratoare. Fac glume cu mortul in casa, da stiu!
Revin, vineri, dupa ce am postat textul Prima imbratisare in nefiinta, intr-o ora deja trecusem pragul celor o suta de cititori. Modestul meu blog are urmatorul dans evolutiv, zile obisnuite aduna suta de accesari, zilele bune dubleaza, iar in tragedie, blogul meu a excelat. Si-a depasit dublul.
Fara sa ma bucur, am mai adaugat o tristete de sufletul zbrobit.
Fata care v-a impartasit vineri o drama a vietii ei, va scrie de patru ani despre carti, muzica, vise, caractere, prietenie, mazgaleste de patru ani despre veleitatile mintii ei spre o dimensiune transdisciplinara. A agregat simtiri personale cu diferite stiinte, a imprumutat voci de scriitori care transmit adevarate invataturi.
Uneori am fost prea fata si v-am zambit de sub gene, am incercat sa seduc acolo unde am esuat in cuvant. Cel mai mult am incercat sa alertez cititorii de puterea nefireasca a cliseelor si stereotipiilor. Arma cea mai puternica a fost verbul A FI. Cititorii mei sa se uite la ei si in ei si sa incerce sa fie, si eu am invatat de la Noica si Sora.
Vineri, cititorii mei s-au uitat la mine, la durerea mea, la nenorocirea mea.
Ce naiba e cu voi, fiintelor?
In toti acesti patru ani m-ati lasat anonima in invataturi si imi puneti coroana in nefericire?
Drama mea o sa ia sfarsit, durerea o s-o duc insa mereu in spate, dar blogul meu o sa continue sa adune pagini despre evolutia mintii mele si despre minunatul verb A FI.
Voi, cititori fara chip si fara identitate, voi cine sunteti?

http://www.flickr.com/photos/silviu-p

Mi se ascunde sufletul prea adanc in mine, caci nu vrea deloc sa se astampere in simtiri ca sa pot scrie cu toata sinceritatea.
Ma gandesc la Zorba si la dansul lui dupa aflarea vestii ca i-a murit copilul.
Ma gandesc cu sfarseala la inmormantari si la rostul acestora, de ieri, ca asa i s-a nazarit lui Dumnezeu, traim o tragedie. Am venit la Viena si am murit, eu si sora mea.
In decembrie, din spatele unui geam, am tras cu ochiul la nasterea nepoatei mele si am asteptat o luna numarata si alte zile nenumarate sa o tin in brate. Ieri am putut sa fac asta, am tinut in brate o frumoasa bebelusa. Prima imbratisare pe care mi-a permis-o starea ei a fost in nefiinta, am sarutat un nasuc rece si am renuntat la ea pentru formalitati. Doctorii refuza sa vorbeasca cu mamele naucite de durere.
In toata aceasta obraznica durere, ma infurie orice vorba a prietenilor si cunoscutilor. As vrea sa ne iubeasca in tacere. Vrem sa plangem si sa jelim, vrem sa fim slabe si sa ne invinovatim. In tot acest tablou, viata ne merge inainte, uneori mai mancam, alteori radem in hohote, eu scriu pe blog, iar sora mea citeste o pagina de cancan pe internet. Traim viata noastra cu puternice intreruperi de respiratie, cu dureri de cap violente si ganduri blasfematoare pentru El.
Nu refuzam nici un ajutor, nu ne lepadam de prieteni, acceptam compasiunea, dar cerem putina liniste in jurul nostru si timp ca amintirea, cu mersul ei tiptil sa ne scoata din negura asta.
Ma rusinez de momentele in care eu am consolat pe cineva, sper ca nu am necinstit pe nimeni.
Imi dau seama de usoara nebunie care ne paste, caci stam si privim fotografii cu o bebelusa ca de ceara, dar timpul scurt al vietii ei nu ne-a scurtat si iubirea, iar pe mine, ca matusa, ma cuprinde febra de teama uitarii. Am ca amintire doar un trup, o imbratisare si frumusetea ei de marmura, iar poza asta facuta de minte imi ataca calcaiul lui Ahile. Sensibilitatea mea imi condamna orice pas in viata, orice zambet, orice activitate.
Ghitulasa nu mai e.
Noi mai suntem.
Nepotrivirea asta, flagranta de-a dreptul, ne ofera dreptul de a sta in suferinta.

Doar ieri am inchis la loc, intre coperte, personajele lui Canetti. Sunt la a doua carte a scriitorului si regasesc in mine multumire filologica si admiratie pentru o personalitate. In paginile romanelor lui, Canetti nu se sustrage ca scriitor, firimituri de caracter se desprind din patosul cu care isi leaga realitatea de fictiune. Intre paginile de roman, gasesti pagini de viata personala.
In Orbirea, primul capitol minte cititorul, intr-un ritm trepidant urmaresti desfasurarea actiunii cu o senzatie de rafinament a personajului, iar cateva pagini parcurse epuizeaza aceasta stare pana la o absenta totala de simturi. Si cu fiecare capitol adaugat, te epuizezi sufleteste tot mai mult. Acum, simtirile astea se poate sa-mi fi revenit si pe calea distictiei feminin-masculin, dar in Orbirea, orice femeie trebuie sa-si puna la adapost sufletul si mintea, caci femeia pierde si se pierde deoarece chiar originea ne-a impus o coasta de Adam prea slaba.
Pesonajul feminin, Theresa, ne lasa judecate prin incultura, cupiditate si limitare. Eruditia personajului masculin, Peter Kien, ne anuleaza cu argumente filozofice.
Femeia distruge orice barbat de la desavarsire, de la menire.
Elias Canetti ne poarta printr-un cap fara lume, prin lumi fara cap si o lume din cap, sunt titlurile alese de autor pentru cele trei parti ale romanului.
Cultura vasta a personajului se face responsabila si de alte pierderi, nu numai a femeii. Peter Kien este detinatorul unei imense biblioteci, biblioteca pentru care va face o obsesie, iar obsesia asta orbeste orice rationament. Fiecare personaj al romanului descrie orbirea, caci toti se desprind de lume si isi creeaza o lume a lor.
Biblioteca descrie lumea lui Peter Kien, casa si testamentul o orbesc pe Theresa, titlul de campion la sah pe cocosatul Fischerle, iar Geroge Kien, fratele lui Peter e orbit de nevoia de adulatie.
Pe parcursul lecturii, nu o data, mi-am revenit dintr-o scurta visare de la sfarsitul unui cuvant meditand la dezavantajele cunoasterii. Singurul dezavantaj de care mi-era teama sta in atacurile de panica pe care o persoana invatata nu le mai poate evita, lumea frumoasa e lumea mizerabila, iar lumea mizerabila este lumea frumoasa, iar de aici nu mai poti scapa.
Volta asta parsiva a invatatului descria singurul punct slab al cunoasterii, dar Canetti vine cu un personaj colosal care se pierde in propria lumina a mintii sale.
In fond, ca o concluzie meschina si laica, Canetti face literatura ca sa asigure cat mai multe persoane ca lumea fara cap pandeste si savantul, si ignorantul, cu unica diferentiere: savantul se pierde in mai multe lumi, iar ignorantul doar intre a si b, aici nimic nu este relativ.

Ieri dimineata am sarit din asternut, am aruncat cearsaful, am renuntat la caldura patului si am calcat apasat pe covorul din fata patului. Cateva secunde mi-am privit picioarele cu mainile sprijinite in marginea patului si cu capul usor aplecat.
Imi simteam zambetul din coltul gurii si emotiile. Eram oarecum fericita si abia asteptam seara, caci seara urma sa merg, pentru prima data in viata mea, la Musikverein. Nu se intampla sa fac prea des ceva pentru intaia data si foarte rar emotiile imi revin sub forma de nelinisti, voma si exagerat de multe zambete.
Ieri asa m-am prezentat eu lumii, caci starea mea era asijderea pensulei unui pictor, orice gri il puteam transforma in rosu sau albastru.
Si seara am pasit in imensa cladire cu niste ochi imensi. Ne-am gasit locurile mai greu, dupa ce am schimbat vreo trei randuri, iar cand am izbutit cautarea, ochii s-au inchis si buzele s-au tuguiat. Eram cu fata spre sala si cu spatele spre scena. Mi-am spus repede ca e muzica si mi-am calmat bataile inimii, iar mai tarziu, in aplauze, m-am furisat pe hol si am cersit la plasator un loc mai bun. Am primit, iar in a doua parte mi-am putut scrie si povestea asta in minte.
Ascultam aseara sunetele si ma sfarseam de urat si de frumos. Ma gandeam ca asta face muzica clasica, te ademeneste cu frumosul, te imbata de cat de bezmetic este acest frumos si apoi te matraseste de urat. Sunetele alternau, de frumusete, de urat, iar uneori simteam ca se sfarseste orice sunet. Am ascultat Brahms si Igor Strawinsky, iar la Strawinsky am lesinat intelectual de atata frumusete, caderea asta a mea a fost ineluctabila.
Mi-am revenit in aplauze, iar acum ma sufoc din nou cand scriu atat de sarac si neinspirat despre muzica de aseara. Inca port in simtiri un sunet fragil de cotropitoare frumusete muzicala.

Am zis de atatea ori, viata mea se impleteste cu lecturile mele. Mea si mele suna dictatorial, analogia e posibila in urma vizionarii unor fotografii ale cuplului Ceausescu.
Fara ca trecutul sa devina mai mult ca perfect, acum putin timp am terminat de citit Omul fara insusiri al lui Musil. Datorita lui Musil, Viena mi-a revenit de unde a picat, dintr-o istorie bezmetica a onorurilor. De o saptamana ma plimb pe strazile ei si uneori zaresc un colt din mustata lui Franz Joseph. Unii austrieci, nu cred ca doar vienezi, nu-si lasa istoria sa adune colbul in biblioteci, ci cu incapatanare stau in privirile inclemente ale omului 2000 ca o reintrupare a imparatului.
Observand in jurul meu si altceva in afara de mustati, mi-a trecut prin cap ca Viena e gazda perfecta a batranetii. Aici batraneatea e cocheta chiar si inainte de moarte.
In orasul asta mare, am amortit pe o bancheta de spital, uitand sa schimb pozitia in timpul lecturii cartii Un om din Est al lui Ioan Grosan. Cum ziceam, lecturile se impletesc.
Dintr-un oras al onorurilor si rafinamentului m-am transpus intr-o Romanie opaca, comunista. Iar imaginatia mi-a fortat simturile sa treaca printr-o succesiune de transpuneri. Comunismul a fabricat amintiri, te bag in pizda ma-tii si pe ma-ta, declanseaza chiar si in mezinii dictaturii aduceri aminte identice ale unui trai apus prin violenta. Iar azi poftii sa ma zgaiesc la poze cu Nicolae si Elena Ceausescu, e prima data cand fac asta, sunt absolut convinsa de reiterare. Viata lor mi se pare fascinata.
In mustati regale si suduiri comuniste ma plimb uneori si-mi simt lumea fara cap.

Desi nu suport superlativul, azi o sa apelez la el. Cel mai mult omul ar trebui sa se fereasca de putere, nu de capacitatea intelectuala de a realiza ceva, ci de dominatie. Cand puterea asta ajunge mai mult decat vointa, facem cunostinta cu verbul a depinde.
A depinde de vointa, de bunul plac al cuiva.
Cand un om are putere si se crede stapan, pica din definitie. Fiinta superioara care e omul nu mai caracterizeaza stapanul, stapanul rosteste parafrazandu-l pe Zarathustra: Omul e mort.