In ultima clipa mi-am luat bilete la balet si-n ultima ora mi-am aruncat un sal peste rochia mea Diana Bobar. Am urcat treptele de la Capitol intr-un cuib de ochi, caci rochia galbena si tocurile imense atrageau ca un salcam inflorit in plina iarna.
Se poate sa fi creat un motiv de aratat cu degetul.
Nu-mi mai pasa.
M-am asezat cuminte pe locul meu si am asteptat uimitoarele si naucitoarele brate de balerine ce reproduc bataia de aripi a lebedelor.
Lacul lebedelor, Ceaikovski.
Un val de caldura si un fir rece de transpiratie, ambele stari schimbandu-se sau repetandu-se intr-un sfert al unui ceas, m-au obligat sa ma ridic de pe scaun si sa ies din sala.
La baie, intr-o incapere de jumatate de metru, mi-am ingropat mainile in tulul rochiei si injuram ca un birjar moftul acesta stomacal. Abilitatile mele muieresti au iesit invingatoare cand am revenit linistita cu salul, pantofii si rochia impecabile, mi-am mancat insa rujul de pe buze.
Am ratat dansul lui Siegfried si al Odettei.
In zece minute, sala s-a scuturat de intuneric prin gestul unui responsabil de comutator, iar eu am mai injurat inca o data in gand.
Dar atentia mi-a fost imediat captata dintr-o stanga a urechii. Doua cucoane sporavaiau despre Adrian Copilul Minune.
Minune intr-adevar. Asa s-a intamplat sa aflu ca numele lui este de fapt Simion, Adrian Simion.
Am savurat dansul lui Siegfried cu misterioasa lebada neagra. O doamna entuziasmata a aplaudat si a accentuat admiratia prin sunete cu timpi tari.
Noaptea, in asternut, spectacolul si aventura din timpul acestui spectacol mi-au cernut si selectat materialul oniric, dimineata m-am trezit cu dor de prieteni vechi.

Imi place enorm sa fac cadouri, si intotdeauna un asemenea gest se compune din exprimari, atentie si retinere. Uneori, nu daruiesc doar un obiect, ci ma daruiesc de-a dreptul pe mine. Anul acesta, intr-un amurg de ghiocei si alte flori farame ale inceputului de primavara, un bunic si-a celebrat inca un an din cele 8 decenii traite.
La figurat, m-am dat de trei ori peste cap ca Greuceanu pentru cadoul lui, la propriu, am dat cateva telefoane, mi-am indulcit glasul si am facut un drum la librarie. Am achizitionat cartea lui Coriolan Babeti, Atelierul de arte Timisoara si am fost foarte multumita de mine cand am putut sa ofer asa ceva.
In paginile acestei carti, un capitol ii este dedicat fratelui bunicului, pictorul Dure Diodor.
Doar ca surpriza mea s-a transformat in ceva foarte urat.
Dupa zeci de pagini de tirada emfatica, in cateva randuri, Coriolan Babeti a luat o atitudine potrivnica impotriva mostenitorilor lui Dure Diodor, numindu-i ingrati.
Coriolan Babeti mi-a distrus mie cadoul si a tulburat somnul bunicilor.
Am citit si eu ieri, cat se poate de atenta, capitolul dedicat lui Dure Diodor. Daca domnul Coriolan ar citi aceste randuri, ar trebui sa tina seama ca nu cunostintele mele de istoria artei ma indreptatesc sa mazgalesc aici cateva randuri despre lucrarea dumnealui, ci un instinct bazat pe afectiune ma indeamna sa-i bat usor obrazul pentru nedemnele cuvinte adresate mostenitorilor.
Sunt nepoata de pictor, nepoata lui Gheorghe Mosorescu, am crescut printre peisaje, pasteluri, portrete, laviuri, fara sa stiu ca se cheama asa. Stiu sa visez langa un tablou, recunosc finetea si calitatea. Am lasat ochiul sa-mi fie sedus si de tablourile lui Dure Diodor, si nu la un vernisaj, ci in camera mea, deasupra patului.
Daca dumnealui ma considera nedemna si neavizata, l-as ruga sa-mi faca hatarul de a veni sa ma cunoasca. Familia lui Dure Diodor, din care azi fac parte, se poate sa nu detina o memorie a constiintei valorii operelor, dar constiinta le musteste de simtul dreptatii si al corectitudinii.
Dupa moartea lui Bibi, caci eu doar asa stiam ca se cheama alintatul, talentatul si pictorul familiei, au fost onorate toate dorintele lui, s-au daruit lucrari si multe alte obiecte din atelierul lui, daca domnul Babeti nu a primit nici unul, inseamna ca Bibi nu a avut sa-i ofere nimic.
Dure Diodor sau Dieu d’or cum insusi Coriolan Babeti se joaca cu numele pictorului nu a avut costumul gata pregatit pentru temutul Coriolan si l-a lasat sa astepte nu o ora, ci pana in viata de apoi.
Coriolan Babeti asteptandu-l pe Dure Diodor.

Mai revin cu o poveste din Africa.
Masina cu care mergem in fiecare zi in safari numara sase locuri, astfel, prilejul excursiei si regulile hotelului au asezat mai multe popoare in doi metri.
O sa ma opresc putin asupra americanilor. Am petrecut doua zile in compania lor si i-am ascultat in timp ce din minte cautam sa alung orice stiinta credeam ca am eu despre americani. Mi-am exfoliat gandurile pana am ajuns sa fiu in compania unor oameni fara nationalitate.
Adio romani, adio americani!
Awesome!
Este cuvantul care-i caracterizeaza si pe care l-au folosit in exces. Totul descriau si cuprindeau cu acest cuvant. Animalele, peisajele, o gaza depistata pe gulerul unei camasi, cina africana traditionala, chiar si ghidul a fost awesome. Pe langa ei, nimeni nu mai parea entuziasmat. M-am lasat pagubasa, pot fi extatica, dar nu prin comparatie.
La despartire, am facut schimb de mailuri, de imbratisari, schimb de invitatii. Au insistat sa mergem in Utah, am primit chiar si un calendar, la randul meu, am insistat sa vina in Romania, doar iubesc aventura, iar drumurile noastre ar fi doar o parte dintr-o poveste grozava pe care poti s-o spui cand iti reiei activitatile de acasa.
E simplu si comod sa pari ca ai habar de un popor, e dificil sa stai in fata unui om si sa cauti sa-l cunosti doar pe el fara etiologia poporului, si e dumnezeiesc sa clipesti cu satisfatia descoperirii unor caractere frumoase, unor suflete incantatoare.

In ultimul timp ma intereseaza foarte mult detasarea, acceptarea si echilibrul. Simt ca asta e datoria mea de cand m-am facut responsabila de un suflet. Oarecum ma simt stapana acestui suflet, iar iluzia ma impinge spre o grea munca cu sinele. Intr-o zi va trebui sa-l las sa plece de langa mine.
Ma aflu in plin proces de reeducare.
Uneori insa esuez lamentabil, caci unele rautati si ironii imi schimba starea de spirit.
Am grija de blogul asta de mai bine de 3 ani, prin intermediul acestei noi tehnici de exploatare si expunere a eului mi-am facut prieteni, pe unii i-am pierdut, altii m-au castigat pe mine, iar unii ma detesta de-a dreptul.
Ma fastacesc cand am prilejul sa citesc cuvinte frumoase despre mine lasate de cititori fideli sau trecatori.
Ma indispun cand sunt batjocotita sau persiflata.
Episodul acesta ultim, in care eu sunt batjocorita si persiflata, a produs un fel de exorcizare in gandirea mea. Am ales doar punctele tari, caci orice situatie, fie penibila, fie cacacioasa, contine puncte masurabile si modificabile.
Am aruncat rautatatea si miasmele raspandite de ea.
Am admirat energia unor persoane de a-si dedica timpul mie pentru a ma arata cu degetul si a ma sudui.
Am acceptat ca antipatiile se ivesc de nicaieri, poate dintr-un nerv parasimpatic si nu se pot controla.
Am inclinat balanta atentiei ce mi se ofera in avantajul meu, orice atentie ma flateaza, caci de fire sunt un lider, iar liderii se hranesc din slabiciunile celorlalti.
Anamneza asta reusi o imbunatatire a indispozitiei ce o capatai de dimineata. Dar depasesc isteriile unora cu doua cuvinte, detasare si acceptare.
Orice ora a vietii e mai frumoasa cand zambesti, iar eu am descoperit drumul cel drept spre seninatate.

Orice relatie se bazeaza pe vorbarie, pe comunicare ar spune un psiholog, fie el fin, fie licentiat. Vorbarie in iubire, vorbarie in prietenii amicale. De putin timp insa, un ochi mare imi proiecteaza mintea cand ma gandesc la prietenii mei, in oala asta amestesc genurile si platonicul cu amorul. Nu ma refer stric la nimeni si arat cu degetul pe toata lumea.
Ochiul acela mare ma supravegheaza, uneori ma desprind atat intr-o discutie incat par sa ma ascult si sa vorbesc in acelasi timp. Mi-am ucis entuziasmul, desi niciodata nu m-a caracterizat, sunt doar vesela sau excesiv de vesela.
Si uneori relatiile mele ma sfarteca, imi usuca spiritul, iar aici mintea nu-mi mai proiecteaza un ochi mare ca imagine reprezentativa, ci un tren care se indreapta vijelios spre mine.
In momentul asta ma intorc spasita la carti, scrisul ma imbie prea putin, ba chiar ma infurie.
Sa fie vreo doua saptamani, cand plimbandu-ma cu Mara mea prin mall, am intalnit fratele unui bun prieten din liceu. Am salutat vesela si i-am cerut numarul de telefon al fratelui sau. In timp ce cauta stingher in agenda telefonului, mi-a spus ca imi indeplineste cererea, dar sa am grija cand il sun, caci se insoara la vara.
Am o inima fragila, dar mint cu ochii.
Mi-am ascuns umilinta si uimirea intr-un ras excesiv si i-am prezentat fata mea, Mara mi-a stat gaj pentru o demonstratie stupida de intentie curata.
Abia atunci mi-a facut cunostinta cu sotia lui.
Cu acest frate, cel caruia ii doream numarul de telefon, nu am impartit nici macar o simpatie pe o aripa de fluture, doar amici ai dracului de buni, lui ii placea mancarea mamei mele, eu adoram faptul ca e sasait si avantajul de a petrece timp cu cineva fara implicatii emotionale.
Intamplarea asta, si multe alte episoade din Tanarul si nelinistitul serial din viata oricarei persoane, m-a facut sa realizez cat de mult sufar.
Caci sufar.
Ma fac foarte usor iubita si ajung sa iubesc foarte rar, iar atunci dau totul. Imi iubesc toti fostii cu care am impartit o perna, toti prietenii cu care am mancat din aceeasi farfurie. Pe unii ii dispretuisc azi, pe unii nu-i mai respect, dar de iubit ii iubesc pe toti.
Mi-a greu sa ma pliez pe cerintele vietii de adult, nu pot sa am prieteni doar de pahar, sufletul meu vrea prieteni in preajma carora tacerea nu reprezinta o problema.
Cat de bine le sade oamenilor, intalnidu-se cu o veche iubire, sa se salute si sa se indeparteze fara un zambet?
Am iubit degeaba in viata asta, cu folosul experientei.
Stiu ca majoritatea isi ingroapa trecutul, dar plamadirea mea isi are educatia in toate fostele relatii, picatura cu picatura, om cu om au construit in alcatuirea mea, iar azi stau om in oglida mea, Mara ma face radioasa.

In Africa, pe langa safari, drumetii si socializare cu cateva exemplare din popoarele Domnului, am citit mult. Mircea Eliade mi-a muncit cel mai mult mintile, dar momente de reflectie mi-au revenit si de la Constiinta lui Zeno de Italo Svevo.
Eliade s-a reactualizat in 2011 cu simbolurile din Istoria religiilor si romanul Nunta in cer.
Despre acest roman vreau sa notez cateva ciude, sentimentele imi sunt amestecate intr-adevar, dar melanjul impinge in fata invidie si suparare, nu invidie si dusmanie.
Povestile de dragoste inchipuite de Mircea Eliade sunt totale, iar aceasta desavarsire musteste de mister si despartire. Despartirea poate insemna moarte sau separare. Iubirile puternice se reteaza si se suspenda. Mavrodin, in finalul romanului, inca spera la frumoasa Ileana.
Hasnas a acceptat si s-a conformat cu o singura si unica iubire de la viata. Apoi si-a refacut viata indeplinindu-i nevoile si implinirile omului in societate.
Mavrodin mentine febra eternului indragostit, sta vertical in verificarea mitului androginului. Rotundul perfect al iubirii, al distinctiei intregului feminin si masculin.
Povestea de dragoste dintre Mavrodin si Ileana m-a determinat sa-mi reorganizez niste impresii ponosite despre o cunostinta duduie a mea. Viata ei, dupa terminarea liceului, aduna o casatorie, un divort, mai multe relatii, cateva mutari in alte orase dupa alesul momentului, iar azi, pare ca traieste o zguduitoare poveste de dragoste. Emotiile ce o impresioneaza puternic chiar in secunda in care ii mazgalesc esafodajul traiului ei, urmeaza dupa o relatie destul de lunga cu un baiat pe care il cunosteam si eu.
Primind informatii despre viata ei, dintr-o pura intamplare, m-am lasat impresurata de mirare si curiozitate. Cine este actualul? Cum te poti lepada de o relatie si sa-ti arunci faptura in roiul de fluturi ai stomacului?
Pledand pentru sarutul de pe frunte si prietenie intr-o relatie, dupa nunta asta in cer a lui Eliade un firisor de admiratie pentru duduia asta mi-a infiorat porii.
Neobosita in cautarea iubirii, cunostinta asta a mea m-a determinat sa-i acord respectul meu. Pastrez totusi indoiala scepticului, as vrea sa-i vad iubirea implinindu-se si intr-o convietuire lunga.

S-au asezat mai mult de 30 de zile in varsta mea de 27 de ani de cand am terminat Viata e in alta parte a lui Kundera. Inainte de a da seama despre acest roman, marturisesc ca titlul nu mi-a spus absolut nimic, iar eu ma consider un cititor competent.
Lectura mi-a revenit si ca o lectie de istorie.
Succint, romanul vine cu poveste, cu vis, cu oranduiri sociale, cu identitati compromise, cu platitudini.
Primele pagini iti poarta gandurile galop, salturile dintre actiuni dezvaluie nasterea poetului, personajul principal, dezvaluie un adulter intr-o straduinta de „cunoastere a proprii libertati”, construieste spontan vise si un alter ego ale lui Jaromil, marturiseste iubiri de mame de poeti, femei ale unor iubiri ratate in patul conjugal.
Constructia romanului sufera apoi o lentoare in desfasurare, naratorul ivindu-se des, impunandu-si criticile si partinirile. In acest punct, titlul romanului deschide in constiinta ciracului sensul lui cenusiu. Lozinca a insurgentilor Sorbonei, titlul cuprinde o generatie de identitati compromise.
Poetul Jaromil vrea sa se lepede de dragostea materna sufocanta, adancindu-se in ideologia comunista. Kundera a impletit maiastru ideologia comunista cu activitatile domestice ale unui barbat. Jaromil e intr-o continua cautate a virilitatii, iar cautarea aceasta se risipeste in sistemul comunist.
Risipindu-se, poetul ajunge la o forma de platitudine nimicitoare.

Viata e in alta parte aduce in atentia cititorilor ideologia comunista, ca multe alte romane, dar ineditul se impune cu detalii casnice, neputinte adolescentine, scrutarea unei vieti interioare indoita de niste simturi vechi de datorie morala si niste simturi noi de datorie civica.
Milan Kundera e un gospodar in ororile comunismului si in valtoarea istoriei.

Am plecat in Africa vaccinata si cu pastile in bagaj, mi-am facut curatenie in geanta si am pastrat doar strictul necesar, a disparut parfumul, pila de unghii si crema de maini.
Am plecat in Africa cu o inima micsorata de emotie si frica. Calcand pe continent, am ramas fara emotie si fara frica. De la aeroport la aeroport, sosire si plecare, serviciile ne-au revenit impecabil. Toate avertismentele legate de Africa s-au risipit intr-o mirare de constatare a unei normalitati evidente de la salut.
La hotel, personalul era alcatuit din negri care locuiau in triburile din imprejurimi. Se prezentau in prima secunda si intrebau politicosi daca dorim sa stim ceva despre tara lor. Bineinteles ca am acceptat de fiecare data povestile, oferindu-le ochii si zambetul in schimb.
Nota suplimentara: mi s-a intamplat sa ma rusinez de toata atentia lor, pacatul istoriei se isteriza in interior amintindu-mi de perioada sclaviei si roseam plecandu-mi privirile. M-am potolit dupa vreo doua zile.
Am vizitat Africa pentru un vis si umbrella thron. Africa se suprapune, in imagine, cu acest arbore. Si desi emotiile m-au parasit in timp ce calcam pamantul african si ii inspiram aerul, ma napadesc acum in timp ce scriu. Mi-am simtit sentimentele depasindu-mi conturul trupului. Ies din mine ca o indragostita, imi ard obrajii, devin blanda, privesc cu nostalgie peste umar harta din spatele biroului.
Fugitiv, numele lui Joseph Conrad cu a lui Inima a intunericului mi-a dezordonat seninatatea pe care o primeam in timpul orelor de safari sau a drumetiilor. Am pandit si am observat atatea animale salbatice si m-a uimit eleganta si supletea in salbaticie. Leopardul, ghepardul, girafele si antilopele atrag si prin armonia miscarilor. Genele unei girafe si miscarea unui ghepard amintesc de seductie. Ciudat ca evolutia femeii a risipit cu prisosinta avantajele si superioritatea feminitatii, iar animalele salbatice si-au pastrat-o ca un firesc al regnului.
Peisajele si zgomotele Africii mi-au alungat visele, caci ce mai puteam oare sa visez?

Da, fac putina publicitate acestei reviste la rugamintea profesorului Ciprian Valcan.

SOMMAIRE

Mihaela-Genţiana STĂNIŞOR, Emil Cioran – l’image (in)complète d’un moi multiplié

AGORA
Ciprian VĂLCAN, Le luxe de la lucidité
Aurélien DEMARS, L’épaisseur du néant selon Cioran et Noïca
Eugène VAN ITTERBEEK, Cioran, lecteur d’Unamuno
Aymen HACEN, L’oeuvre française de Cioran comme réécriture de l’Histoire
Alfredo Andrés ABAD T., Cioran et la philosophie
Remy GAGNON, L’animal vague d’Emil Cioran. Réflexion sur l’humanisme
Yann PORTE, Cioran, sceptique abîmé et cynique fragmenté

DOSSIER THÉMATIQUE : CIORAN – COEURRESPONDANCES

Roland JACCARD, Portrait de Cioran. Comment Cioran m’a sauvé la vie
Jacques LE RIDER, Conversations et correspondances avec Cioran, à propos d’Otto Weininger, puis de l’entretien de Tübingen
Pietro FERRUA, Cioran épistolier
Norbert DODILLE, Les Cahiers de CioranJosé
Thomaz BRUM, Notes sur Cioran et Nietzsche

DÉS/DEUX ORDRES DU MONDE ET DU LANGAGE

Massimo CARLONI, La musique, onomatopée de l’ineffable
Odette BARBERO, Des larmes et des saints, courte glose…
Nicolae TURCAN, Cioran et le Dieu des paradoxes
Liliana HERRERA, Corps, maladie et métaphysique
Sara Danièle BÉLANGER-MICHAUD, Le jeu de la mise en scène dans l’écriture cioranienne

EXPRESSIS VERBIS
« J’attends de la littérature et de la philosophie qu’elles me conduisent à ma perte »
Entretien avec Roland JACCARD réalisé par Mihaela-Genţiana Stănişor

« Pour moi, le coeur théorique de la pensée de Cioran est une réflexion ininterrompue sur le temps et sur le destin qui rayonne dans toutes les directions possibles »
Entretien avec Renzo RUBINELLI réalisé par Mihaela-Genţiana Stănişor

ÉCHOGRAPHIES AFFECTIVES

Daniel LEDUC, Poèmes
Antonio DI GENNARO, Poesie/Poèmes

LE MARCHÉ DES IDÉES

Ariane LÜTHI, La Bibliothèque littéraire Jacques Doucet : archive de la modernité
Mihaela-Genţiana STĂNIŞOR, Cioran ou comment l’excès peut (dé)construire
Mihaela-Genţiana STĂNIŞOR, Formes de la maladie épistolaire

ISSN: 1843-9012

Administration et rédaction: 5, Rue Haţegului, ap. 9, 550069 Sibiu (Hermannstadt), Roumanie
Courrier électronique: revuealkemie@yahoo.com, mihaela_g_enache@yahoo.com

Site web: http://alkemie.philosophie-en-ligne.fr/

Tel : 004069224522

Périodicité : revue semestrielle

Revue publiée avec le concours de la Société des Jeunes Universitaires de Roumanie.