Ma indeamna Tomata sa scriu despre primele carti…

Incep cu o amintire recenta. Zilele trecute am facut curatenie acasa, acasa la Severin. Mai mult, am dereticat, am sters fiecare carte in parte, iar apoi le-am gasit rostul, diferit de cel al tatalui meu, in biblioteca batrana. Imparteala filelor am savarsit-o dupa criteriile unui filolog. Randuind cu o mana plina de praf, am ajuns si la cartile cu povesti, unde am descoperit si una jerpelita, cu niste desene prea cardinale pentru basme. Erau basme rusesti.
Azi, Tomata veni cu lectura primelor carti.
Se intampla adesea sa mi se atraga atentia asupra evenimentelor vietii mele printr-un sir de intamplari confuze, discontinue.
Intr-adevar cartea de basme rusesti a fost printre primele mele lecturi. Copila fiind, stiam ca biblioteca adaposteste un raft cu permisiuni, carti aprobate de al meu tata pentru mine. In adolescenta l-am descoperit pe Dostoievski, in prezent literatura rusa semnifica esenta educatiei mele.

Legatura dintre basmele rusesti, Dostoievski si Tomata? Nu o zaresc, dar ma intrezaresc pe mine intr-o realitate cruda, una entuziasta si una eleganta. Copilarie, adolescenta, tinerete…

Asadar, una din primele lecturi o constituie aceste basme rusesti, apoi o carte cu povesti din Biblie, Alice in tara minunilor, si cea mai de capatai, Cei trei muschetari. Ii datorez lui Dumas loialitatea mea in relatiile de prietenie, sunt omul ce-l iei noaptea din asternut sa stai la taclale, sa bei un paharel, sa-i plangi pe umar, sa-ti spuna un banc, sa-ti faca un compliment.

Intr-adevar traiesc din carti!

Am uitat sa dau leapsa mai departe! Numesc pe MeetTheSun si mai noua Teodora!

De 20 de ani port in amintire o biserica de lemn. Realitatea ei descrie un abandon. Oamenii i-au inchis usile, i-au pus un lacat, i-au intors spatele. Nu-i cunosc istoria, nu-i stiu hramul, ma fascineaza insa realitatea ei uitata, parasita.
Zilele trecute, dupa 20 de ani, am refacut drumul pana la aceasta biserica. Undeva in Mehedinti, in comuna Tâmna, sat Valea Ursului, ascunsa de copaci si balarii, lemnul bisericii inca rezista. Culorile s-au scurs de pe pereti, cariile s-au improprietarit in lemnul uscat, dar existenta ei muta imi promite povesti.

Un set de poze o sa descopere stangaci si romantic un edificiu ce ar trebui restaurat.

Gramatica este sexi.

O sa incerc in urmatoarele randuri sa aduc argumente si sa demonstrez adevarul incontestabil al afirmatiei. Gramatica limbii romane, cu regulile, normele si exceptiile ei aduna in contextul ei solzos nu doar experiente de vocabular si limba frumoasa, ci si acceptul sau refuzul unei persoane de sex opus in viata ta.
Tot gramatica mai poate fi inchipuita ca o fata frumoasa. Trasaturile unei frumuseti feminine, parul balai sau negru abanos, gratia unei maini, zambetul complice, piciorul strengar se pierd din cauza ordinalului. Mortii si organele utilizate ca sudalme de-o buza tremuranda de Cosanzeana naucesc, chiar extermina valoarea estetica a femeii.
Tot astfel, cal dau, dami numarul, frumoas-o, dale la o parte, asi pierde, sa gasit, prapadesc orice contractie, secretie sau impuls sexual.
Nu-mi pot inchipui un Dorian Grey sau un Casanova analfabet, asijderea cum o Audrey Hepburn sau o Maitreyi nu si-ar putea construi nemultumirile printr-un discurs pornografic.

Linie. Mai jos scriu:
Gramatica este sexi.

Acest text mi-as dori sa pice sub ochii crailor de pe facebook si duduilor platinate, bretonate si intotdeauna pe tocuri.

Nu fac fata propriei gandiri!

Mintea mea aduce mult cu un hambar, depozit de negatii si admiratii. Viata mea poate fi inchipuita pe o plansa, la o scara marita. M-am indoit cu exemple de comportament. Gesturi pe care nu vreau sa le am, mentalitati pe care doresc sa le scutur din mine.
Nu coercitivului din familie.
Nu stereotipiei sociale.
Nu, simplu.
Amalgamul de refuzuri, clasificate dupa sinapse, ierarhizate dupa emotii, sper sa conduca spre un om calm, pastelat, cuviincios cu el insusi.
Fetita mea incepe sa gangureasca, eu invat sa-mi tin gura. Tacerea asta agita insa viscerele. Mustesc de inchipuiri. Lume in oglinzi retrovizoare sau castroane de inox, oameni sfartecati de la brau in oglinzi de toaleta, aprobarea infidelitatii.

Nu fac fata propriei gandiri.
Da, aprob infidelitatea. O accept intr-o relatie intr-un plan al teoriei. Gasesc aici salvarea, hiba ei provine de la mahnire. Cineva intodeauna sufera. Oare in povestea incornoratului, durerea izvoraste din suflet sau din morala?
Rusinea provocata de morala si norme distruge suflete pastelate, si tot mai putin oameni vad in culori sau simt in curcubee.

Timisoara, oras mai mare
decat trupul meu,
dar mai mic decat memoria mea

Ca sa te pot tine minte
mai mic
ca sa te uit
mai mare.

Nichita

Ma atrag mult oglinzile retrovizoare si castroanele de inox. Se desfasoara in ele povesti fara narator, doar personaje, uneori doar eu insami. Peisajele nu se reflacta, redau simtiri de inceput de lume.
Zilele trecute am sezut in margine de Europa. Am stat cu pletele in vant, am suportat albastrul, spuma si un nor pe pamant. O apa, o margine, o limita, un nor!
Cristalele de gheata aflate in suspensie ale norului infiorau pielea, ajutau imaginatia, ofereau blizurilor amintiri inramate. Nu am mai vazut niciodata un nor pe pamant, raiul l-am mai adulmecat pe pamant, dar in forma de sarut, de strangeri de mana, de ocheade sau de ras.
Portugalia imbina insa cerul si pamantul, le confunda in ochii turistilor. Oceanul albastru devine agitat intr-un alb vremelnic.
Pe buza batranului continent am contemplat cu barbia in nisip apa, dar interiorul forfotea intuind o putere preeminenta, dar fina.
Cand imaginile si conceptele se imbulzesc si se anuleaza in sistemul nervos, ma scutur. Inspir nebanuit si-mi schimb pozitia corpului. Pe plaja m-am intors din nisip si apa spre cer si pasari sau oameni pasari.
Si m-am surprins cerandu-mi mai multa bunatate!

Pana imi gasesc cuvintele…
Le am, le pierd, ma joc cu ele!

Am indoit pagini, gest care nu mi-a completat contextul cititoarei pana acum. Scrisori catre fiul meu m-a imbogatit si cu o reteta: jimbalaya.

L-am regasit pe Liiceanu in mama. Pierderea lucrurilor puse bine m-a scos de foarte multe ori din sarite, uneori si azi.

Am propriul Hans Castorp.

Cel mai greu este sa-ti amintesti sa iubesti omul de langa tine.

Intr-adevar azi o vazui pe mamanu, nu apelativul, fiinta. In brate cu basmul tineretei mele, in mangaieri si zambete imprumutate de la mine, conturai o icoana pentru suflet, pentru absenta viitoare a femeii micute, pentru pierderea sugarului.

Maine plec la Lisabona, dupa doua veri la umbra, sper sa ma iubesc cu soarele pe toata intinderea pielii mele.

Urmatoarele texte vor fi aurii.

Azi dimineata inchisei cartea. Nu o mai lasai pe piept ca altadata, nici nu avusei vreme sa privesc in tavan ca odinioara. Gandurile insa, ele imi pastreaza povestea nealterata. In interiorul lor, intr-o linie punctata sau continua, eu am ramas eu.
Am pierdut din obiceiuri, caci acum trebuie sa imbratisez, sa alint si sa zambesc.
Inauntru insa, meditez la personaje, recenzii, carti sau soarta.

Muntele vrajit l-am inceput in iarna, un inceput de iarna. Am poposit intre paginile acestui roman prea mult timp pentru a nu-i acorda cateva randuri. In plus, taraganand atat povestea lui Hans Castorp, observ ca ma paste o tristete asemanatoare aceleia din pragul unei despartiri.
Cum sa sfarsesc ultimul rand, sa asez coperta pe muntele de foi si sa-l asez indiferanta la loc pe raft? Am facut sarbatorile cu Hans Castorp, am nascut cu el, mi-am crestinat fata, am calatorit impreuna la munte si la mare.
Incheg aici o viata, ma intreb cum am putut sa traiesc atatia ani fara sa-i stiu povestea, fara exercitiul de imaginatie care acum mi-l tine intr-un colt de memorie, intr-o imagine estompata; ii zaresc trupul, insa niciodata fata.
Asa patesc si cu Jean Christophe. Cu el sunt impreuna din adolescenta. Imi canta si ma insoteste mereu in plimbarile de pe malul Dunarii.
Cu Hans insa, sfarsesc prin a ma umili si a ma supune personajului. Il asociez cu durerile facerii. A fost cu mine in spital, el isi marturisea iubirea in pagini, cerneala si lume creata, eu gemeam si plangeam de durere pe un pat de spital al unei lumi cu multe greseli de creatie.
Marturisesc ca Muntele vrajit se intampla sa fie a treia carte citita de mine a scriitorului Thomas Mann. Pot sa afirm acum ca nu-l gasesc pe scriitor pe gustul meu. Constructia caracterelor m-a ingenuncheat insa. Prin opozitie, amintesc de Dostoievski. Forta lui narativa mi-a terfelit sufletul la 16 ani, personajele insa mi le-am insusit cuminte si intelectual.
La Thomas Mann, lancezeam cu mintea in descrieri, ma indepartam de poveste si ma indreptam sinaptic doar cand se ivea Hans Castorp.
Si azi ma despartii de el. In razboi, cu bocancii afundati in namol, fredonand Crestez in coaja ta/ Cate-un cuvant iubit.
Iar eu trebuie sa-mi deslusesc impresii, credinta ca fiecare carte vine sa-ti completeze momentul prezent al vietii. Nu intamplator o iubire se marturisea in timp ce trei femei se sfarseau de durere, inaintau in durere si se eliberau cu un tipat.
Mi-e pofta sa tip, sa ma dezlantui, sa ma anulez, si sa renasc!

Parlez vous francais?

O intrebare de care m-am dezobisnuit in calatoriile mele in Germania. Nu stiu germana, dar ma descurc binisor in franceza, engleza si spaniola. Uneori insa nu sunt suficiente, propozitia I don’t speak german mi-aduce zambete usoare, oarecum derutate, oarecum compasionale. La Munchen insa, pe Maximillianstrasse, intr-un magazin cu rezonante militare si trimiteri spre caderi de apa, dupa un dialog corcit in engleza, vanzatoarea a grait:

Parlez vous francais?

Astfel am avut ocazia sa stau la povesti in sensul stric al cuvantului. Am povestit de copii, Mara mea gangurind in carucior, de familie, de vreme, de arabi, de cursuri de limbi straine. Draguta domnisoara era originara din Maroc, de aceea vorbea franceza, iar concluzia ei de ce stiu eu franceza s-a formulat tot dupa numele tarii. Esti din Romania, stii franceza!

Mai departe trec la tigani, acesta nefiind un text despre nationalism. Doua ore mai tarziu, stand cu totii la un suc, eu mi-am reluat obiceiul de a zapaci chelnarii cu cerintele. O apa plata rece, una la temperatura camerei, o cescuta de apa fiarta. In dreapta mea, printre cuvinte nemtesti si englezesti, i-am zarit tenul ciocolatiu si am indraznit sa intreb timida, bazandu-ma pe experienta cu domnisoara din Maroc.

Parlez vous francais?

Raspuns: nu, dar vorbesc romaneste. Tenul masliniu a devenit smead, iar vorba s-a ingreunat la fel ca toartele din urechi. Avem in lateral o tiganca. Recunosc ca am zambit multumita, cu un sentiment pirpiriu de mandrie.
Tiganii muncesc!
Iar eu am primit lectia, caci mi-e sufletul dispus sa primeasca, mai ales invataturi despre toleranta.