Gata, am sfârșit Jurnalul lui Kafka! Toată viața, scurtă cât i-a fost, s-a ferit de orice l-ar fi oprit să scrie. Frica de o existență căldicică în sânul căsătoriei, fără posibilitatea de a se dedica complet creației, l-a condiționat să aleagă celibatul. Și-a dorit căsătoria, iubirea, prietenia, sexul. A visat, și-a imaginat, s-a străduit pe alocuri. Orice apropiere de căsătorie l-a umplut de neliniște. A ales întotdeauna scrisul.

Fix pe dos, eu mi-am dorit creația, scrisul, publicarea, validarea. Am visat, mi-am imaginat, m-am străduit pe alocuri. Am ales existența căldicică în familie.

Frământările imprimă o stare bolnăvicioasă. Nu ești bolnav, dar te simți. Kafka a fost și bolnav. Eu nu mă știu, dar am zile când mă comport ca atare. În primul rând mă tulbură o senzație la stomac. Nu e vorba despre un gol, mai curând un bolovan în mișcare centrifugă. Mă aștept la o sfârtecare în orice clipă. Uneori mi-am închipuit cum lupta asta de la interior va țâșni afară într-o hemoptizie odioasă și înspăimântătoare. Au trecut ani. Sunt bine mersi. Pot să amintesc despre episoade cu crize de fiere, dar nici o tragedie n-a avut loc.

Mai nou, ca să-mi amplific sentimentul de importanță și mister, am început să înlocuiesc obiecte prin casă. Le schimb de la modul rezonabil pe modul extravaganță. Nu suflu o vorbă celor din familie. Mă simt ca Dexter. N-am o colecție de lame cu sânge în ventilație, dar am palpitații când sunt întrebată despre oale, solnițe, farfurii, pahare, lenjerii, chiar și peria de la toaletă. Mara a început să observe. Făt Frumos mai puțin. Pe Mosorescu l-am întrebat ce gust au cocoșeii. Privirii nedumerite i-am adus ajustări cu o trimitere din cap la tuciul Creuset. Spune, are un gust mai bun, așa-i? O fi totul la mine în cap, dar este o terapie funcțională.

Scrisul pe blog mă ține ocupată. Fără satisfacții incomensurabile, mă ridic dimineață din pat pentru ceva numai al meu. Voi ce mai citiți în aceste zile toride?

Foto: Simona Nutu