Dunia

flori de camp, curcubee, oameni si carti

PRbeta pentru nimicul cultural de la provincie

De 18 mai, 2015 4 Trăiri afective ale mele 2

11011891_993605530649865_1732190223060457910_nLa mine în cap, nimeni nu a muncit la imaginea lui Aldous Huxley. Inițial gândisem Einstein, dar alesei o notă personală pentru model. Pentru Huxley port în suflet afecțiune, pentru Einstein admirație.

Dacă nimeni nu a muncit la imaginea unei personalități recunoscute și apreciate, am refuzat și eu orice muncă depusă în folosul imaginii personale. Prin prezența unor persoane în viața mea, prin influența lor, am ajuns treptat să-mi schimb părerea.

Am acceptat să depun eforturi pentru edificarea imaginii și astfel am zis Da. Da, particip la Conferința PRbeta de anul acesta. De PRbeta am auzit și am citit, dar niciodată nu m-am apropiat. Săptămâna trecută am dat mâna cu unii membri ai echipei.

Dacă anul acesta am decis să-mi suflec mânecile și să mă străduiesc pentru imagine, de vreo doi ani am desfășurat o intensă activitate pentru consolidarea stimei de sine. Crescută într-o familie profund oltenească unde critica este folosită ca motivare, am devenit un adult cu nevoi speciale de îngrijire a sinelui.

Mi-am crescut sinele. Miercuri dimineață am pășit la Conferință și pe tocuri, și cu nasul pe sus. Am salutat, am conversat, am pus întrebări. Pe parcursul Conferinței am aflat că întreg procesul poartă numele de networking. Am făcut networking.

Networkingul cuprinde un foarte scurt dialog cu Peter Barta, unul dintre speakeri, o poză alături de Marta Ușurelu, speaker de asemenea, și un tête-à-tête cu Ana Maria Onisei, consultant pentru festivalul George Enescu.

Am accentuat cu acest tête-à-tête o sensibilitate. Născută la provincie, provincie mică, neexploatată economic, turistic sau cultural, am fixat în mine o frustrare: nimicul cultural de la Drobeta Turnu Severin. Aproape că nu se întâmplă nimic acolo cultural. Nici în vise severineanul nu-și imaginează un festival George Enescu sau orice alt festival. Nu sunt bani.

M-am apropiat miercuri de Ana Maria Onisei, m-am așezat lângă rostindu-mi numele și legându-l de Severin, și am întrebat umilă dacă există măcar în plan evenimente culturale care să se desfășoare în orașele mici din țară. Am sugerat îndrăzneață ca în perioada festivalului George Enescu măcar un artist, unul singur, să facă o deplasare la Severin pentru a susține un concert. Nu orchestra întreagă, înteleg programul și costurile, dar un artist poate să se deplaseze.

Ana Maria Onisei mi-a felicitat frumusețea ideii. Am respins frumos orice apreciere pentru idee. Mă interesează și sunt avidă de fapte culturale care să ridice calitatea și sensibilitatea în orașele mici din țară. Astfel, într-un schimb de replici sincere, am stabilit că o invitație oficială din partea autorităților locale de la Severin ar putea însemna un pas înainte în realizarea unui concert la Drobeta Turnu Severin.

Și ca să demonstrez că acestă Conferință mi-a fost extrem de utilă, o să aplic ce am învățat acolo. O să mă folosesc de persoanele pe care le cunosc. O să apelez la Oana Mitu dacă mă ajută ca acest text să apară în presa locală.

Un îndeamn al unui speaker asta spunea: descoperă-te, construiește relații, fă-te auzit, fă-ți aliați.

Acesta este punctul meu de pornire. Am emoții, recunosc, dar…

Start!

Jivago-Schiwago

De 13 mai, 2015 2 Trăiri afective ale mele 4

11150519_428150220692537_7678439928990261754_nAm plănuit de săptămâna trecută un interviu. Eu să iau un interviu. Îmi permit blogul și reputația mea.

REPUTÁȚIE, reputații, s. f. Părere publică, favorabilă sau defavorabilă, despre cineva sau ceva; felul în care cineva este cunoscut sau apreciat.

Felul în care sunt eu cunoscută, mă purtă azi în curtea răcoroasă, cu un stejar sau poate nu este un stejar închipuit de mine ca un axis mundi, de la Casa Artelor. Mă aștepta acolo Katy Schiwago. Îi sărutai obrazul și o îmbrățișai într-o puternică amintire rusească a lui Doctor Jivago.

Mă cufundai în scaun, tocurile oferă atitudine, multă, s-au pus de acord gusturile femeii și ale bărbatului, dar provoacă și disconfort. Degetul mic de la picior recunoaște.

Ghemuită în pânza scaunului, anunțai nonșalant că nu am nici un set de întrebări și nici un carnețel să notez ceva.
Katy, o să purtăm pur și simplu o conversație.

O oră întreagă sporovăirăm.

Ai copii? Înlocuiește pictura lipsa unui copil? Ai o teorie a culorii? Goethe are. Biata Katy, o purtai prin tot verbul a avea al unei persoane băgăcioase.

Și cât de elegant, de blând și de zâmbitoare îmi răspunse. Mă plimbă prin tot universul ei sensibil, prin toată alcătuirea ei sufletească.

Reușii să capacitez pictorița din fața mea să mă facă să retrăiesc cu ea, prin forța evocării, plimbările pe câmp ale bunicului ei care îi aducea flori în pălărie.

Dunia, pălăria deținea magie. Orice puteam să găsesc pe fundul ei.

Pălăria bunicului a devenit obiect și subiect în expoziția ei personală. Ceva figurativ.

Figurativ, Katy?

Da, figurativ, ceva care reproduce realitatea în mod plastic. Abstractul îl recunoști imediat.

Ah! Reputația mă precede. Oamenii mă percep mai pregătită decât sunt, iar eu mă port în lume sensibilă și cu sensibilități, fără o formare profesională.

Am înțeles, Katy, figurativ! Ce ai studiat? Ce ți-au pretins profesorii la master, să-i urmezi ca tehnică sau ți-au permis să te exprimi? Preferi o culoare, simți o culoare? Ai un atelier?

La fiecare întrebare, eleganță, blândețe, zâmbet. De fapt la terasă nu savurai limonada, ci calitatea umană.

Katy preferă un gri colorat. Habar nu aveam că există un gri colorat. Katy s-a apucat de pictură la 40 de ani deși toată viața a desenat frumos. Ce a determinat-o? Soțul ei care a încurajat-o. Într-o zi la malul Dunării, el bricola în jurul casei, ea se juca cu acuarele. Acesta este începutul.

Ce faci tu aici, Katy? A întrebat-o soțul.

Zece ani mai târziu, am întrebat și eu: ce urmează după pălăria bunicului, Katy?

Urmează ca subiect scaunul. Într-o serie la fel de unitară ca cea cu pălăria. Și ceva care mi-a reținut atenția, o serie unitară și actuală.

Mă ridicai de pe scaun învăluită de zâmbete. Peste umăr, întorcând zâmbetul, o ultimă întrebare: să-ți trimit textul pentru aprobare?

Dunia, cuvântul e facultatea ta.

Este.

 

Mă pupă mama, nu mai trece

De 12 mai, 2015 1 Trăiri afective ale mele 4

1560592_727379093938914_560303496_nCu toate lecturile mele științifice, după transformările de caracter pe care le-am suportat, mă aflu în acest punct: nu știu dacă există Dumnezeu.
Nu am afirmat niciodată că nu există Dumnezeu.
Am afirmat adeseori că Dumnezeu sunt chiar eu, partea cea mai bună din mine. Voința și puterea mea de sublimare sunt Dumnezeu.

Când sufăr sau am puternice trăiri psihedelice în care mă înghite nimicul, inutilitatea și singurătatea, caut acea protecție din copilărie. Pupă mama și trece. Mângâierea pe cap, îmbrățișarea, sentimentul de apărare primit de la autoritățile părintești, le caut.

Educația mea nu mă trimite la Biserică, dar mă direcționează spre Freud. Îi caut cărțile surescitată, cu obrajii arzând și palmele transpirate. Am nevoie de explicații ale comportamentului uman. Cu o explicație pertinentă mi se transformă furia în neputință.

M-a lăsat Freud neputincioasă de vreo jumătate de an. Fără furie, am suportat parcă o dedublare, dintr-o variantă cizelată a mea am desprins o versiune flegmatică a mea.

Nu vă închipuiți că stau și rumeg gumă de mestecat, ci doar stau. Și în această pasivitate, vine cineva lângă mine sorbindu-mă din priviri, o foarte dragă femeie, și-mi șoptește: cum poate cineva să nu te placă?!

La o așa neașteptată declarație, desprinsă dintr-o șuetă, aproape că m-am întrebat și eu cum poate cineva să nu mă placă?!

Răspunsul a venit din imediata (I)realitate.

Soc și șoc

De 11 mai, 2015 3 Colaborari 1

ALT NUME Tronul reginei Jinga copyPrintre flori de salcâm și de soc, în așteptarea concertului lui Tudor Gheorghe și pândită de astenie, mi-e așa scăzută capacitatea de lucru rațională, aduc la cunoștință cititorilor blogului apariții noi la Univers.

Cărți noi, crude, de un verde crud pe care-l puteți descoperi dacă ieșiți în natură. Ieșiți! Acesta este un îndemn.

Și citiți! Acesta este un alt îndemn.

Editura Univers are următoarele titluri:

– Eduardo Caballero, Alt nume, altă ușă
– Alberto Mussa, Elegbara
– Alberto Mussa, Tronul reginei Jinga
– Clarice Lispector, Patimile după G.H

Ieșiți în natură, luați și o carte, orice carte. Dacă preferați unul din titlurile de mai sus, notați și aici câteva rânduri sau atașați o fotografie.

Vă mulțumesc foarte.

Ne dirijează sau nu genele comportamentul?

De 7 mai, 2015 3 Trăiri afective ale mele , 1

267224_632978353378989_781873954_nPlecând de la Richard Dawkins, Gena egoistă, mi-ar plăcea să vă provoc la dialog.

Joacă sau nu joacă singur calculatorul șah?

Răspunsul la această întrebare este direct legat de următoarea întrebare:

Ne dirijează sau nu genele comportamentul?

Aceste întrebări au devenit posibile doar în urma lecturii. Fără această carte, poate niciodată nu aș fi găsit acest unghi din care să-mi caut răspunsuri.

Vă provoc.

Sunt curioasă.

Notă: să ne păstrăm în realitatea imediată, fără idei dominate de fantastic sau de evlavie.

A Fost o Femeie frumoasă

De 6 mai, 2015 6 Trăiri afective ale mele , , 2

400168_10151365985235854_1291073612_n546899_522055414471284_1967910287_nM-am născut în anul 1983, iar această apariție mi-a permis, din perpectiva modei, să experimentez mai multe preferințe privind îmbrăcămintea. Din păcate am apucat și moda anilor 80, și 90.

Rețineți aici un strigăt de durere, un țipăt fason, căci amintește de cum au fost făcute lucrurile. Mai poate fi și un moft, dar femeile actuale nu glumesc cu năravurile vestimentare din acei ani.

Așa se face că am purtat o bună perioadă buricul gol. Fără rușine, aveam un abdomen frumos, dar de-a lungul timpului am început să mă acopăr tot mai mult. Am ajuns în prezent să prefer o acoperire totală. În continuare scot și port în lume un trup mlădios, un trup de mamă căruia i se trec multe cu vederea. M-am întrebat zilele trecute, sub formă de chestionar, de ce am deprins această apucătură, de a mă acoperi tot mai mult, și de ce mă înfurie goliciunea fetelor?

M-am surprins de prea multe ori privindu-le cu o lipsă totală de stimă. Furioasă și cu dispreț. Așa privesc uneori fetele care țin neapărat să-și arate simultan picioarele, sânii, abdomenul. Resimt, prin preferințele lor vestimentare, tarele feminității. Mi-e ciudă de ignoranța lor, de absența unei conștiințe arhetipale de sex feminin. O transformare în obiect prin prezentarea trupului ca pe o marfă îngreunează procesul de fixare în conștiința masculină a femeilor ca individ care trebuie cunoscut și nu cucerit.

Ne purtăm ca în junglă, ne plimbăm pe teritorii unde e deschis atacul. Am fost în junglă, am fost atacată. Am capitulat de multe ori. Între atac și capitulări, am observat transformările vestimentare de la femeie singură la femeie cu statut special. La început am disprețuit, apoi am acceptat procesul ca firesc.

Descoperind la Dawkins că nu există evoluție, și fiind de acord cu asta, nu pot nota aici că aceste femei au evoluat vestimentar, ci că au suportat un proces de maturizare.

Unii dintre noi ne maturizăm greu, alții niciodată. Există și cazuri speciale, Mozart s-a născut matur. La mine procesul a fost lent, iar acum are următoarea manifestare:
Prima reacție: furia
A doua: disprețul.
A treia: compasiunea.

În această a treia fază mă străduiesc, dar nu știu să acționez. Da, goliciunea oferă o poziție avantajoasă în atac, în acest război al nevoii de celălalt, însă semnificativ pentru mine este ce se întâmplă după atac. Atât de mult efort depun femeile să arate bine după o naștere, atât de mult efort depun femeile să arate bine și neglijează mintea. Mintea, la fel ca trupul, are nevoie de tratamente. Îți porți trupul la săli de gimnastică, să-ți porți mintea și la o bibliotecă sau o librărie.

Bagi botox în buze, bagă o carte în conștiință.

Bagi silicon în sâni, bagă o poveste în conștiință.

Știți, dragile mele femei, ce se spune la bătrânețe despre noi? A fost o femeie frumoasă. Frumusețea se duce. A fost. E trecută și terminată.

Știți, dragile mele femei, ce putem face noi? Deținem puterea de a schimba puțin conținutul acestei propoziții. La bătrânețe să se spună despre noi: este o femeie uimitoare.

Frumusețea nu este și nu va fi uimitoare. Mintea este și va rămâne, fie și bolnave de Alzheimer.

Frumoase sau uimitoare la bătrânețe? Tinerețea le poate conține pe amândouă, iar nemuritoare încă nu suntem, ce alegeți? Cum alegeți?

Dar alegeți.

Ceea ce se cere: stări de spirit

De 5 mai, 2015 1 Trăiri afective ale mele 1

11083677_10153242927480854_783182934178580534_nÎmi tot prind urechile cu Gena egoistă. Nu de puține ori am plecat cu cartea la braț la un prieten să facem lectură împreună. Îmi recunosc limitele, dar încerc în același timp să le depășesc.

Interesată de gene, fie egoiste, fie altruiste, bune sau rele, sau letale, mă străduiesc să pătrund această știință. Mă străduiesc să pătrund în orice știință. Mi-am dat seama de-a lungul timpului că lectura este o activitate care mă calmează și îmi alungă tristețea.

Am venit pe lume în nu știu ce casă, sub influența nu știu căror stele, dar mă păstrez în lume prin cărți și câțiva oameni pe care am ajuns să-i iubesc. Mă gândeam ieri la stările pe care ni le provoacă un om sau altul. Suntem atrași de frumusețe, dar ceea ce ne aduce tâmplă lângă tâmplă, într-o intimitate atât de profundă ține de felul în care ne percepem. Ah! Îmi place să adulmec sensibilități la fel de mult cum mă încântă să-mi îndes nasul la gâtul unei ființe dragi și să inspir. Trag aerul în piept, acționez astfel, dar intenționez să iau, pe lângă mirosul celuilalt, și tot ceea ce reprezintă.

Unii oameni reprezintă prieteni. Pentru prieteni am un sentiment exagerat de admirație și de respect. Nu neapărat pentru individ, dar pentru tot ceea ce cuprinde acest termen, prieten. Îl simt cald și blând, îmi oferă o anumită stare de confort și de bucurie. Întotdeauna un prieten îți zâmbește cu bunăvoință, compasiune și înțelegere. Cu toții avem nevoie de bunăvoință, compasiune și înțelegere. Avem nevoie și ne trebuie, ca oameni, indiferent de educație și cultură, de stări. Frumusețea nu este o stare. Goliciunea cu atât mai puțin.

Imaginația este o stare, are puteri nelimitate. Să ne imaginăm prieteni, vă rog.

Prieteni cu toții, nici genele letale nu ar mai avea ce să ne facă.

Încercați, imaginați-vă!

Publicul unei copile de la oraș

De 4 mai, 2015 0 Trăiri afective ale mele No tags 1

picture (1)Am de scris un text despre evenimentul de la Berini. Nu o să-l scriu. Nu o să-l scriu azi, dar o să-i fac o scurtă introducere în rândurile care urmează.

Ceea ce urmează va fi despre public. În momentul în care am realizat că voi vorbi în public, las deoparte caracterul neprevăzut al acestui fapt, am ridicat ochii spre mulțimea din jurul meu.

Fără un discurs pregătit, fără griji pentru emoțiile care deja mă cuprinseseră, atenția mea s-a oprit în public. Nu-mi cunoșteam absolut deloc publicul. Acest cuvânt o să tot revină, public în sus, public în jos, și la dreapta, și la stânga.

Două nume mi-a scos lucid memoria: Camil Petrescu și Grigore Vieru. Primul cu ceva teorie despre emoție specifică în fața actului trăit, tehnică, avantajele popularității, congruență. Toate astea m-au necăjit și mai tare. Nu aveam cu ce să lucrez, și într-un timp exagerat de scurt, pentru a obține orice reacție de la oamenii din jur. Tinerețea mea, faptul că nu am trăit niciodată la sat, din orice unghi eram învinsă de experiență și mi se opunea o atitudine refractară a omului de la sat care respinge dezmățul din mediul urban. Printre atâția fii și fiice ale satului, copila orașului s-a salvat cu niște versuri de Grigore Vieru.

Nu am știut ce să vorbesc. Am repetat acest nu știu de vreo trei ori în scurtul meu discurs. În zece minute m-am confruntat cu multe aspecte din viața românului și din viața psihică a omului. Românul rămâne sensibil la origini, omul respinge automat și inconștient tot ce e străin. Urbanul rămâne necunoscut ruralului și e plin de semnificații primejdioase. Comunitatea de la sat ține încă la principiile morale. Se pare că blugii rupți calcă aceste principii, iar costumul popular le confirmă.

Nu mi-am permis ca invitat la eveniment să fac aceste observații. Nici momentul nu era, dar blogul e prilej de exprimare și îi adresez țăranului român aceste cuvinte:

Dragii mei săteni,

Costumul popular confirmă puterea de creație a românului în cultura noastră minoră, o cultură puternic creatoare, autentică și originală chiar prin această îmbrăcăminte. Costumul a devenit în timp obiect de cultură al românului. Aceasta este o semnificație. Tot ce altceva îi mai atribuiți, decență, cumințenie, înțelepciune, sunt însușiri care țin de caracterul uman, iar o învățătură din bătrîni afirmă că nu haina face pe om. Nici costumul popular nu mai poate să le păstreze pe fete neprihănite. Dorințele sunt demoni reali. Asta am descoperit trăind și am citit în cărțile lui Freud.

Trăind printre oameni, fie ei de la sat sau de la oraș, am mai aflat că oricâte cunoștințe am, nimeni nu mă ascultă. Nu sunt o autoritate. Nu am avut nici o autoritate vineri în fața dumneavoastră pentru a face cea mai simplă sugestie. Muncesc la asta. Mă străduiesc să devin credibilă publicului prin construirea unui nume care în timp va putea electriza. Mircea Eliade avea această putere, iar eu visez mult.

Acum o să închei. O să mă folosesc de aceleași versuri de Grigore Vieru.

Cu drag,

Paula Dunia Aldescu

In aceeași limbă
Toată lumea plânge,
In aceeași limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poți s-o mângăi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.