Burr, bourrer, bore sau pisălog

”Cuvântul bore, adică pisălog, are o etimologie dubioasă. Unele persoane de autoritate afirmă că el derivă din verbul to bore, care înseamnă a sfredeli. Un pisălog este o persoană care îți sfredelește o gaură în minte, care îți perfoarează răbdarea, făcând-o praf și pulbere, trecând prin straturile de surzenie voluntară, de neatenție, de grosolănie – pe care în zadar le pui pavăză – mereu și mereu, atingându-ți până și ultima fibră a ființei. Alte autorități, la fel de competente, sau poate chiar mai tari, afirmă că acest cuvânt derivă din verbul francez bourrer: a îndopa, a satura. Dacă etimologia e justă, înseamnă că pisălog este cineva care te îndoapă cu vorbirea lui abundentă și înecăcioasă, care-ți îndeasă pe gât, ca pe o gălușcă, grețoasa lui personalitate. El te îndoapă, iar tu, ca să folosesc o metaforă modernă corespunzătoare, ești sătul până în gât de el. Aș vrea să cred, ceea ce e imposibil, că ambele aceste derivații ale cuvântului sunt juste; pentru că pisălogii sunt și sfredelitori, și înecăcioși. Sunt și ca bormașina dentistului, și ca o gălușcă seacă. Dar ei mai au o trăsătură caracteristică, pe care nu o au nici burghiele, nici găluștele: se lipesc. Iată de ce ( deși nu sunt filolog ) îndrăznesc să sugerez o a treia derivație, de la cuvântul burr, a lipi.
Burr, bourrer, bore – a lipi, a îndopa, a sfredeli – toate trăsăturile caracteristice ale pisălogelii sunt implicate în aceste trei etimologii posibile. Fiecare dintre acestea trei poate fi cea justă.”

Aldous Huxley, Două sau trei grații, fragment

Mă asigur și pe această cale că ajunge ceva la cititorii mei din Huxley. Orice pentru a fi convingătoare.

Două sau trei grații

De la nouă jumate aștept. Îmi aștept gândul. Știu ce vreau să scriu, cum vreau să scriu, nu găsesc introducerea.
În primul rând mă irită analogiile, mă zăpăcesc prin distanța dintre ele. Nevoia nu presupune o explicație prin filtru freudian. Explicarea nevoii în viața omului nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc.
Iar aici se iveste Aldous Huxley.
Sunt fixată pe nevoile psihologice ale omului.
Nevoia e învățătorul, să citiți învățător cu ghilimele. Nevoia pune în mișcare mintea și trupul, orice manual subliniază asta, orice experiență dovedește asta.
Dar nevoia psihologică? Și Huxley, și Freud?
Vara trecută, la o adunare întâmplătoare cu prieteni și cunoștințe, cineva mi-a zis: eu nu scriu, dar dacă aș scrie, aș scrie în stilul lui Kurt Vonnegut.
Eu scriu și am scris.
Niciodată nu am putut aprecia sau dovedi un stil. Am acordat și am simțit admirație pentru mulți scriitori, Dostoievski, Mann, Hesse, Pessoa, Aitmatov, Kadare, Sebastian, Beauvoir.
Dar nu am tânjit după condeiul nici unui scriitor. Nu am tânjit, la trecut. Tânjesc, la prezent. Anul trecut am citit prima carte de Aldous Huxley și m-a cucerit. Am fost o pradă ușoară. La ceea ce știu azi despre mine nu știu dacă el m-a sedus sau eu am întruchipat găina care se împiedica pentru salvarea unei imagini despre sine.
Săptămâna trecută am citit o poveste de Huxley, Două sau trei grații. De la prima frază, de la prima pagină am recunoscut stilul pe care mi l-aș dori.
Din paginile lui desprinzi firescul, iar firescul în orice situație sau împrejurare îmi păstrează energia constantă. Nici un fel de neplăcere nu mă tulbură oricât de onctuoase i-ar fi caracteristicile.
Am o pornire sufletească, pentru a mă asigura că această poveste ajunge la fiecare dintre voi, să copiez aici întreaga poveste sau fragmente.
Mă controlez, nu fac asta. Vă conjur să o citiți și am depășit cu acest verb sensurile simple ale unei rugăminți superficiale, vă implor, de dragul meu, citiți.
Apoi să discutăm despre nevoi psihologice, firesc, umor, ironie, iubire.
Eu mă tot gândesc la nevoile mele psihologice și încerc să mă hotărăsc dacă sunt eu însămi când mă îndrăgostesc sau sunt eu însămi când nu sunt îndrăgostită. Iubirea te schimbă sau te împinge spre adevăratul eu?
Și din nou, nevoile psihologice.
Nevoile omului le recunoști prin atributul supraviețuirii, nevoile psihologice sunt prea puțin recunoscute și dureros, copleșitor de judecate.
Mi-aș insulta inteligența să sugerez o acceptare a fiecăruia dintre noi așa cum suntem, căci mulți dintre noi nu ne cunoaștem, și nu depunem nici o muncă în această direcție. Ridicăm din umeri, iar în această ridicare a corpului cuprindem facerea lumii, cu obiceiuri, tradiții, mituri, rituri, legende.
Momentan mă declar incapabilă să caut o soluție, momentan eu am nevoie de ajutor și de două sau trei grații.

Contrapunct, prezența simultană a femininului și masculinului

Să ne amuzăm puțin, căci este duminică, plus că blogului îi prinde bine o îndepărtare de la Auschwitz.
Am început pe tren romanul Punct contrapunct al lui Aldous Huxley și după 100 de pagini am citit acest dialog delicios.
Deliciul este apreciat din postura mea masculină pe care aleg s-o port în lume uneori. Și vreau chiar să-i dedic acest dialog frumoasei mele prietene, Andra.
Așadar…

...întorcându-se spre soțul ei, îi apucă mâna și se strânse drăgăstoasă lângă el.
– Ții minte acele seri? întrebă ea. În grădina de la Gattenden? Ții minte, Phil?

– Care seri? întrebă el.

– De ce nu mă mai iubești? îl întrebă ea.

– Elinor, ce te-a apucat să vorbești așa?
– Pun o simplă întrebare, continuă el, cu dorința să aflu ce vrei să spui. Iar tu îmi răspunzi, plângându-te, că nu te mai iubesc. Nu reușesc să văd legătura logică.
– Știi foarte bine despre ce vorbeam, răspunse Elinor. Și pe deasupra, e adevărat, nu mă mai iubești.
– Te iubesc, ce să-i fac, spuse Philip, și argumentând (deși știa că inutil), în domeniul dialecticii, își continuă ca un Socrate în miniatură contrainterogatoriul. Vreau să știu neapărat cum am ajuns aici de la discuția inițială. Începusem cu serile și acum…
– Oh, știu că te ferești… Crede-mă, Phil, nu-i mai generos să eviți întrebarea, din contră, e mai crud.
– Dar nu evit întrebarea! replică el. De ce aș face-o dacă te iubesc.
– Da, dar cum? Cum mă iubești? Nu așa ca la început. Sau poate ai uitat.
– Fetița mea dragă, protestă Philip, fii mai exactă. Ai spus doar acele seri și ai pretenția să ghicesc despre care seri e vorba.
– Firește că am, spuse Elinor. Ar fi trebuit să știi. Ar fi trebuit să știi, dacă te-ar mai interesa. De asta mă plâng. Crezi că pot uita acele seri?
– Le-ai uitat complet, adăuga ea pe un ton de reproș.
– Nici vorbă, mi le amintesc, spuse Philip nerăbdător. Atât doar, că nu-mi poți ajusta memoria instantaneu. În momentul când m-ai întrebat, s-a întâmplat să mă gândesc la altceva, asta-i tot.
Elinor suspină:
– Aș vrea să mă pot gândi și eu la altceva, spuse ea. Asta-i nenorocirea, n-am alte gânduri. De ce trebuie să te iubesc atât de mult? De ce? Nu-i drept.

Punct.
Punct cu lectura, nu partea din titlu a romanului. Acum revenim cu câteva rânduri ale mele.
Am râs când am citit și am și împărtășit imediat cu prietena mea Andra acest fragment. M-a întrebat zâmbind ștrengar, bătând din gene de ce îi citesc tocmai ei.
Eu am ridicat din umeri și i-am răspuns cu un așa, parcă.
Dar ce strașnic dialog dintre partea feminină și partea masculină. Nu mă exclud total din partea feminină, dar nu pot să nu adaug, e vina bărbaților că noi nu avem și alte gânduri?