M-am născut într-o familie de ortodocși. Am fost botezată. Există în albumele de familie poze cu mine bebeluș în brațele unei femei frumoase și elegante care-și purta părul în coc: nașa. Am mers și pe la biserică, în mod special la Paște. Era singura noapte în care aveam permisiunea să întârziem. Bunica m-a învățat să-mi spun rugăciunea înainte de culcare. Și mi-am spus rugăciunea ani de zile.

Am și un episod de fervoare religioasă. Prin clasele primare mi-a picat în mână o carte de religie pentru copii. M-a captivat. M-a făcut să cred că rugăciunea și credința oarbă îți pot schimba viața. Familia noastră, ortodoxă și tradițională, a abdicat în fața vremurilor. Mama s-a supus și a suportat. Tata a dominat și a aprovizionat. Copiii, fetele, au fost traumatizate. Sora mea și cu mine, ea la 46 și eu la 43 de ani, tresărim la fiecare ușă trântită. Simțim frică. În ciuda rugăciunilor, nimic nu s-a schimbat în comportamentul părinților: nici o îmbunătățire, doar degradare.

Curiozitățile și îndoielile specifice vârstei au fost ignorate. Uneori îmi uram părinții. Alteori îl drăcuiam pe Dumnezeu. Pentru aceste gânduri în special mă frământam. Vinovăția și rușinea mă lăsau fără respirație.

La facultate am învățat și m-am îndrăgostit, două mari iubiri și beții. Nu mă satur de literatură și îndrăgosteală. Sunt magice și consolatoare, blânde cu sufletul. Îl iau cu ușurelul. Nu pretind. Te surprind. M-am trezit în anii de studenție că mi-am pus pe Facebook, la credință, agnostică. Nu mi-a mai păsat de Dumnezeu. Mi-era egal dacă există sau nu există. Până într-o zi când nu mi-a mai fost egal, ci clar: nu există. Au intrat știința, medicina, istoria, psihologia în mine și am dat pe din afară de fascinație pentru evoluție.

Revin asupra acestor fapte cunoscute din viața mea deoarece ateismul a asmuțit o mulțime de oameni asupra mea. Conversații care încep plăcut, apoi se transformă în capcane pentru mine: Eu știu că există Dumnezeu. Mi-a spus cineva uitându-se fix în ochii mei. O să îmbătrânești. Să vedem atunci dacă mai insiști că nu crezi. Chiar nu crezi în nimic? Cei care îl combat pe Dumnezeu devin cei mai aprigi apărători. Nu există evoluție. Tata a fost biolog. Sapolsky? Ăla care susține că nu avem liber arbitru?

Toate aceste schimburi de replici mă înfurie grozav, căci eu mă cert cu mine, mă războiesc, mă insult, mă rănesc. De ce nu le răspund tuturor cu primul gând, o emoție simplă și banală? Mă răniți când îmi călcați în picioare alegerea. În loc de asta, joc rolul ipocritei.
La replica: Eu știu că există Dumnezeu.
Am răspuns: Bravo ție!
La prevestire: O să îmbătrânești.
Am râs.
Chiar nu crezi în nimic?
În știință.
Sapolsky?
L-am apărat. Am apărat o persoană care nu are nevoie de apărarea mea.

De fiecare dată mi-am astâmpărat furia și frustrarea. Căci asta simt de fiecare dată când cineva, în numele credinței, se comportă cu nesimțire. Este nesimțire să ataci pe cineva cu certitudinea în existența lui Dumnezeu.

Într-un stat democratic ca al nostru, suntem liberi să ne alegem zeii. Să-și vadă fiecare de al lui și să respecte ateismul celuilalt. E tot un drept.

Foto: Flavius Neamciuc