Eu sunt mama mea, eu sunt tatăl meu

Zilele trecute am terminat de citit Cunoașterea lumii exterioare de Bertrand Russell. Știți când plecați în drumeție pe un traseu dificil unde este necesar să vă îmbărbătați la fiecare pas? Știți?! Și când ajungeți sus sunteți răsplătiți cu un peisaj care vă taie răsuflarea? Da, nimic de genul acesta cu Bertrand Russell. M-am încurajat la fiecare pagină. Fiecare pagină citită era ca un concurs câștigat. La final am păstrat bine fixat în memorie verbul a infera.

Ultimile pagini, cu mintea pâcloasă, mi-e somn, mi-e somn, m-am întrebat de ce nu se așază la o masă individul. Care individ? Eu, tu, el, noi, oricine. Eu sunt mama mea. Eu sunt tatăl meu. Împlinesc imediat 38 de ani. E vârsta părinților mei când îi priveam ca pe niște zei. Cu ei începea și se sfârșea lumea. Să se așeze la masă individul și să se îndoiască. Să se îndoiască de tot ce știe și ce pare că știe.

De ce cred asta? De ce cred ailaltă? Cum am ajuns să cred asta? Dar ailaltă? Până la urmă mi-am reconfirmat că niciodată nu citești în zadar. Citești cu mințile aiurea, dar unele cuvinde reușesc să pătrundă. Au pătruns incredibil câteva idei. De exemplu. Despre liberul arbitru. Sunt acțiunile noastre impuse de forțe exterioare? Pot fi predictibile acțiunile umane dacă se cunosc suficiente antecedente?

Mi-a venit greu să citesc. Îmi vine greu să scriu. Mi-e somn. Mi-e somn. Vă las. Dar sunt curioasă de părerile cititorilor. Și mai ales sunt curioasă dacă v-ați îndoit vreodată de convingerile luate de-a gata din familie. Nu ezitați. Scrieți. M-am apucat de Nietzsche. O să vedeți ce cugetări urmează.

Foto: Bogdan Mosorescu

Care e soarta elevilor actuali pe care vremurile nu reușesc să-i motiveze

Ce cărți mai citiți în aceste zile? Eu mă chinui cu Bertrand Russell, Cunoașterea lumii exterioare. Îmi place Bertrand Russell, dar această carte mă supune la suferințe intelectuale. Am ales-o, dincolo de numele autorului, pentru titlu. M-am așteptat la altceva. Dacă m-ați între la ce, n-aș ști sigur să vă răspund. Mi-am amintit de o prietenă care s-a luminat la chip când a descoperit la Gaudeamus Dreptul de a visa de Bachelard. I-am spulberat așteptările. Vezi că e teorie, nu te aștepta la nimic romantic!

Cu teoria mă confrunt și eu, cu aspectele lucrurilor, cu relațiile simetrice și tranzitive, doar că pe mine nu m-a avertizat nimeni. Mă întreb dacă blogger și influencer se află într-o relație simetrică. Bloggerul este și influencer și influencerul este și blogger și la ce mă ajută pe mine să știu asta?

Nu o să abandonez cartea. Am mărturisit că sunt o persoană lipsită de ambiții. M-am înșelat. Ambiția m-a împins să citesc multe cărți. Probabil am urmărit cu ele o parvenire intelectuală. Dacă nu sunt intelectuală, măcar să par. Vedeți, aspectele!

Un aspect din viața mea îl reprezintă elevul select care imediat o să susțină bacalaureatul. Par profesoară. M-am tot gândit zilele acestea la el. Un băiat inteligent pe care vremurile nu reușesc să-l motiveze. De ce să memoreze modurile și timpurile? De ce să-și fixeze în memorie genurile literare? De ce teorie la literatură? De ce sunt importante numele personajelor? Gheorghidiu, Gheorghiță, fabulă, basm, tot aia, nu-i tot aia?

Așa am ajuns la concluzia că felul de a fi al unor elevi și studenți, mă includ aici, le poate rata sau schimba viitorul din cauza unor evaluări inexacte. Ce se întâmplă dacă nu iei bacalaureatul sau orice examen important pentru că nu-ți poți aduna mințile, dar ești inteligent? Bertrand Russell ar numi această relație o relație tranzitivă. Elevii inteligenți care stau în relație cu elevii silitori, iar aceștia cu premianții, atunci și inteligenții stau în relație cu premianții.

Din nou, nu mă ajută la nimic teoria asta. Oare l-a ajutat pe Russell?
Să-l lăsăm pe Russell. Ce părere aveți despre această categorie de elevi și cum să-i motivăm?

Foto? Bogdan Mosorescu

Educația cu blândețe sau excursia all inclusive de la turci

Anul acesta împlinesc 15 ani de blog. În primii doi ani doar prietenii au știut că Dunia s-a născut Paula. Paula a creat-o pe Dunia de frică și de rușine. Mi-a fost frică să mă expun. Dacă mi se confirmă că scriu prost? Mi-a fost rușine că îndrăznesc să scriu. Dacă cineva respectat de mine, un profesor de exemplu, îmi va citi prostiile? N-am pornit la drum cu încredere în mine sau cu o viziune pentru blog. Am pornit la drum din nevoia de a scrie. Nevoia și lașitatea m-au așezat în această lume necunoscută.

În toți acești ani am dus lupte cu mine și am dus lupte cu ceilalți. Consider luptele cu mine firești, au ținut și țin de o dezvoltare personală. Consider luptele cu ceilalți injuste. A trebuit să dau explicații de ce refuz să fac și altceva. A scrie pe un blog nu înseamnă muncă, nu o să-mi aducă un salariu sau o pensie, nu o să mi se confirme vreun talent. Adevărat pe alocuri. Fals pe alocuri. Cel mai mult m-a înfuriat devalorizarea. Mă înfurie și în prezent. M-am opus mentalității și am așteptat ca necunoscutul, temutul monstru, să devină ceva obișnuit. În 15 ani unii s-au familiarizat cu un nivel nou de realitate. Atitudinea s-a schimbat, dar tot fără pensie rămân. Asta e o glumă. Ha! Ha!

Scriu pe blog de ani de zile. Citesc puține bloguri. Nu le consider o sursă de încredere. Blogurile aparțin imaginarului. Oricine are posibilitatea de a defula în acest spațiu, iar experiența personală nu ține loc de o opinie specializată. Pentru informații legate de sănătate, educație, economie etc, apelez la publicațiile academiilor, la instituțiile consacrate și la studiile cercetătorilor. De aceea am stat departe și de blogurile de parenting.

O să împărtășesc cu cititorii acestui blog părerea mea despre educația cu blândețe. Firește, am o părere. La Bertrand Russell am întâlnit pentru prima dată această formulare. M-a atras fără să clipesc. I-am citit cartea Despre educație pe nerăsuflate. La final am tras aer în piept îngândurată. Ceva m-a deranjat. Să fie faptul că eu uneori țip la Mara? M-am chestionat. E sentimentul oribil de vinovăție? E conștiința care mă chinuie? Nu și nu. Nu mă simt vinovată. Știu că greșesc. Nu mă chinuie conștiința. Mă dezaprob prin rațiune.
Bertrand Russell are dreptate. Educația prin blândețe schimbă lumea, schimbă cetățenii societății. Bertrand Russell și-a crescut copiii cu ajutorul guvernantelor. Le-a dăruit ore întregi, calitative cu blândețe. S-a plâns de influența guvernantelor, de prejudecățile lor care influențau comportamentul pruncilor. Asta m-a deranjat. Când ești mamă zi și noapte, când fericirea ta într-o anumită perioadă stă în excrementele zilnice ale copilului, când speli, gătești, te joci, alăptezi, te informezi, bei un pahar de vin cu prietenii și noaptea iei în brațe un trup de bărbat, cum rămâi blândă cu pruncul, cu bărbatul, cu tine însuți?

Educația cu blândețe a adus o nouă presiune în viața mamelor. Să constituie un ideal blândețea. Să ne-o dorim. Să o căutăm, dar să nu ne reducem valoarea pentru emoțiile negative puternice. Furia este o emoție puternică care pretinde recunoaștere. Ignorarea ei face loc bolii și unui fel de a fi nesuferit.

Blândețea în educație, dacă îmi permiteți o comparație grețos de simplistă, aduce cu oferta all inclusive de la turci. Ai nevoie de un pachet întreg cu beneficii: mese asigurate, cameriste, activități pentru copii, masaj. Așa devine posibil să manifestăm blândețe, nu doar s-o cultivăm cu rațiune și frustrare pentru că alții pot. Că Bertrand Russell a putut.

Ceea ce susțin ca mamă și ca ființă rațională și educată este că blândețea depinde de anumite situații și circumstante. Mamele nu au de ce să se învinovățească pentru că se pierd cu firea. Mamele să-și crească pruncii. Să trăiască pentru ele, nu prin copii. Să-și ceară scuze atunci când greșesc. Mamele greșesc, dar iubesc. Nu există mame perfecte sau eroine, dar există mame care din iubire au prilejuit fapte ieșite din comun numite de noi miracole.

Există ceva ce putem face pentru blândețe. Să ne educăm. Educația vine cu chei. Ce fac cheile?

Foto: Simona Nutu

În căutarea fericirii

12746557_1138439012832918_1686634683_nM-am obișnuit să port o carte cu mine. Întotdeauna. Anul trecut am transformat obișnuința într-o campanie, #poartaocarte.

În urma purtării unei cărți în geantă, am ajuns să citesc două cărți în paralel. Nu mi-am propus și nici nu m-a încântat lectura concomitentă. M-am așezat neașteptat de bine în act și am suportat influențele ca pe o plimbare cu caruselul (multă deplasare a perspectivelor și unghiurilor, o intensă mișcare a gândirii, învălmășeală de sentimente și vise modificate).

Acum vreau să notez ceva sub influența cărții În căutarea fericirii de Bertrand Russell. Aș recomanda-o tuturor dacă nu aș fi renunțat la apucătura asta. Oamenii abia ascultă recomandările primite de la doctor, o observație scuturată de orice morală. Sper. Dacă transmit altceva, să mă scuzați, gramatica e vinovată. Și semantica.

Aș recomanda, dar nu recomand.

O să povestesc despre și nu sunt sigură dacă nu am mutat totul în subiectiv. M-am surprins în timp ce citeam cum schimbam starea de fapt, eu, cititor, cu un fapt istoric, eu, individul care a experimentat și a manifestat mai mult sau mai puțin igiena mentală.

Igiena mentală, construcția, am împrumutat-o de la Bertrand Russell. Eu vă atrag doar atenția asupra ei și asupra semnificațiilor.

Un minut să vă concentrați pe semnificații. Ele ne dirijează faptele și acțiunile. Dacă renunțăm la semnificații, ce ne rămâne? Nu suportăm golul. Umplem abisul după chip și asemănare. Chipul și asemănarea stau în factori, împrejurări, influențe, anturaje, oameni.

Mi-a atras atenția, în ultimele pagini citite din În căutarea fericirii, veselia dispărută a mamei. Mama care renunță conștient și inconștient la felul ei de a fi. Se pierde în treburi casnice și îngrijirea fizică a copiilor. Câte mame au încredere să lase igiena copiilor pe mână altora?! Puține, consider eu.

Există o reîntoarcere din maternitate, o reîntoarcere mutilată, zic eu. Ce mamă sau câte mame revin focalizate pe muncă?

Jean Ayling a tratat subiectul în The Retreat from Parenthood. Nu cred că e tradusă în limba română.

O să închei. Bănuiesc că v-am atras suficient atenția. Mamele își pierd veselia, iar copiii, oamenii, preferă prezențele agreabile.

Pentru a rămâne prezențe agreabile trebuie să muncim în primul rând la noi, cu noi. Să ne satisfacem eul cu plăceri personale. Grijile zilnice, o casă curată și ordonată, un coș gol la baie, sertare aranjate etc servesc o stare de bine.

Atenție, servesc, nu împlinesc.

Plăcerile ne împlinesc, cu afecțiune, atingere, joacă, multă joacă.

Am încheiat.

Bertrand Russell, În căutarea fericirii.