Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "cărți"

A ocupa și a supune cu puterea penisului

De 10 sept., 2018 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Nu e nevoie să ai experiență 10 ani de blogging ca să știi că un articol despre o carte îți pune cititorii pe fugă. Aleargă mai ceva ca niște copii prinși în spatele blocului cu un pachet de țigări. Ce e drept, nici eu nu m-am dat în vânt după recenzii de carte! Doresc să scriu cărți nu să scriu despre cărți.

Uneori am ales să scriu despre cărți. Provocarea constă în reținerea atenției cititorului. Pe blog nici măcar nu pot înainta rugămintea de a mi se acorda atenție. Elevului meu select mereu îi cer: Am nevoie de atenția ta, te rog frumos! Surprinzător, dar reacționează.

Cum îmi place să mă chinui cu fel și fel de cărți ale unor autori excepționali, am simțit azi un imbold. Să vă povestesc puțin despre Memoria, istoria, uitarea de Paul Ricoeur. De luni de zile am început-o. Abia dau paginile. Mă minunez de mine, de greața care mă încearcă la unele fraze. Ce naiba am?! Eu îmi adresez întrebarea. Cum e posibil ca o persoană educată, cu o inteligență muncită să priceapă atât de puțin? Dintr-un total de 373 de pagini citite, aș reduce învățăturile la 5 pagini. Doar că cele 5 pagini mă provoacă nespus.

Un exemplu: A face istorie sau a face istoria.
Alt exemplu: Puterile distribuitoare de eternitate, Arta și Religia.
Încă un exemplu: Cultură interioară pentru barbarii exteriori.

Când citesc asemenea fraze, le pricep, mă încearcă o satisfacție similară cu un orgasm intens. Toți mușchii se contractă. Un dans febril de sinapse și contractibilitate musculară. Starea mea psihică nu se compară cu nici o bucurie de 5 minute. Am creat niște categorii. Bucuriile care nu par să aibă sfârșit: apucăturile epistemologice. Bucuriile de 5 minute, dar devastator de plăcute: rochia neagră, parfumul, pantofii, slime, dacă ar enumera și Mara, păpuși, orice cu sclipici și paiete.

Când port o rochie nouă pășesc cu trupul țanțoș. Când pricep ceva dintr-o carte, am impresia ca vremurile închipuite cu zei zac în mintea mea. Pășesc atunci provocator. Fix cum pășește un bărbat după ce a transpirat cearșafuri cu o femeie care l-a refuzat mult timp. De nedescris mersul lui, un act prin care un bărbat exprimă și manifestă privilegiul de a ocupa și a supune cu puterea penisului.

Nu trebuie să citesc asemenea cărți, gargară teoretică cum mi-a spus mie o minte strălucită. Are dreptate. Însă rămân fermă în convingerea mea. Nu poți scoate ceva din minte dacă nu bagi înainte altceva. Omul nu se naște capabil, omul devine.

Cum am devenit și un blogger responsabil care din când în când are ceva de spus. Ca acum.

Foto: Simona Nutu

Autori pufoși, literatură la kilogram, cărți care contează

De 23 mai, 2018 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

La 6 dimineața, indiferent de ora la care am pus geană pe geană, mă trezesc. Stau cu ochii în tavan, trag cu urechea la Mara dacă este cu mine și nu cu tatăl ei, caut cu mâna după telefon. Mă ridic. Merg la baie. Ziua începe.

În timp ce aștept să se încălzească apa pentru ceai, același ceai verde cu iasomie de ani de zile, verific pagina de facebook. Pentru mine este un fel de ziarul de dimineață. Ceva asemănător cu scena din serialul Downton Abbey când unul dintre servitori calcă ziarul înainte de a-l duce stăpânului la micul dejun.

Azi la micul dejun am aflat că Philip Roth a murit. Nu-i nimic dacă unii dintre dumneavoastră nu știți cine este. Învățăm cât trăim, greșește cel care se oprește din. O să las deoparte informațiile despre scriitor. Google răspunde repede la întrebări. Notez că am citit o singură carte semnată de autor: Animal pe moarte. Cum aleg să se exprime flușturaticii literaturii? M-a prins cartea. Limbajul e simplu. O recomand.

Eu nu sunt o flușturatică în literatură. Profit de tristul eveniment, dispariția lui Philip Roth, și îmi permit să reacționez. Trag o răfuială cu unii cititori. Și categoria asta de oameni numără parașutele ei. Mulți defilează cu această activitate a lor, lectura, și cât îi deosebește pe ei de vulg.

Dumnezeule cât sunt de speciali și câte cărți au citit ei! Nu de puține ori m-am îngrețoșat. Ah, Greața lui Sartre! Sau Rabenthal, văzut de curând la TESZT în regia lui Radu Afrim. În literatură, ca în oricare alt aspect al vieții, contează și CE-ul. Nu mai vorbesc de CUM-ul.

Ce citești și cum citești sunt esențiale. La Litere, nu neapărat o școală pentru căprioare și ursuleți cum tind politehniștii sau mediciniștii să creadă, ți se pun niște autori pe tablă. Și apar nume ca: Tolstoi, Dostoievski, Marquez, Goethe. Vă asigur, jur cu mâna pe diploma de filolog cu o notă măruntă, 8, dar muncită, că nu vă legitimează nimic aroganța unei persoane speciale. Literatura la kilogram, fără să aveți măcar doi autori citiți din cei numiți mai sus, nu justifică atitudinea superioară.

Adevărul e că literatura bună îți dă o stare de greață. Tocește coate, creioane, te izbește de limite și convenții, te provoacă s-o abandonezi, te plictisește, te subjugă, te schimbă. La final îți dă o reprezentare de Ginghis Han, ai cucerit.

Nu o să cuceriți nici o stare metafizică cu cărți la kilogram. Aș da câteva titluri, dar sunt educată să nu disprețuiesc munca nimănui, ci să o selectez. Nici n-ar fi nevoie să părăsesc plaiul mioritic. E plin de exemple de autori pufoși.

Pentru claritate, reiau exclamativ.

Nu ai citit Tolstoi, taci! Cele 300 de cărți se reduc considerabil.
Nu ți-a venit niciodată să vomiți citind un autor? Mda! Cărțile de dezvoltare personală te ating duios ca o pereche de pinguini la grădina zoologică.
Nu citești cărțile care contează, nu ești special!

Cam asta am vrut să spun. M-aș bucura să am cele mai multe distribuiri la acest articol. Îmi doresc să scutur câțiva speciali.

Vă jur! Chiar nu sunteți speciali.

TESZT – Euroregional Theatre Festival Timișoara, 20-27 mai 2018.

Foto: Diana Bodea 

E imposibil să am un copil educat

De 28 nov., 2017 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am bilete la Spărgătorul de nuci astă seară. Însoțitoarea mea este Mara. Am ținut foarte mult la prezența ei. I-am refuzat o excursie cu școala pentru acest spectacol. Am aruncat o privire în urmă să-mi descopăr obsesia cu Spărgătorul ăsta. Nu mi-am amintit nimic. Totuși am acasă o filmare nevăzută cu botezul Marei unde pe fundal se aude Ceaikovski. În dormitorul ei, pe perete, o pânză semnată Oana Bolog Bleich, îl înfățișează impunător și albastru pe Spărgător.

Mara i-a mărturisit unei prietene, două Crăciunuri în urmă, că mama e înnebunită după Spărgător. Un moment de mândrie pentru mine. Asemenea episoade îmi confirmă perseverența depusă la educația ei.

Îmi doresc să educ adultul care o să ajungă. E imposibil să am un copil educat. Mara se află în proces de. De aceea e mai natural să nu știe și e anormal să cunoască multe. Dacă mi-ar fi spus și mie cineva în timpul școlii primare sau măcar în aia generală! Din nefericire, abia la facultate, la un curs al Adrianei Babeți, am auzit o așa minunăție edificatoare. Am rămas convinsă de adevăr, iar azi, ca mamă, nu pretind de la copilul meu.

De când am născut mi-a fost clar. Nu am devenit mamă pentru că am adus pe lume un copil, o să ajung prin străduință, în timp. De la doi ani ai fetei am început să o expun la diferite activități. Am plimbat-o prin muzee, la teatre, prin librării. I-am citit reviste în limba franceză și engleză când se afla în burtică. Am adormit-o cu povești de Andersen, Frații Grimm și cântecele din spectacolul pentru copii, Diligența cu păpuși, Tudor Gheorghe.

Am expus-o. Acesta este cuvântul cheie. Freud și Jung s-au pus de acord, și după ei întreaga breaslă, omul e format până la vârsta de 5 ani. Urmează apoi să scoată din el. Întrebați-vă singuri ce o să scoată la suprafață copilul dumneavoastră.

De aceea, aprecierile și reproșurile nu mă afectează. Primesc și și pentru cum îmi educ copilul. Unii habar nu am de ce îndrăznesc. Am păstrat sarcina fără să mă consult cu poporul, nici măcar cu mama.

Există două tabere. Contrariile nu se atrag în cazul acesta. Unii îmi critică alegerile. Cu ce îmi ajut fata plictisind-o peste măsură la muzee? Doresc să o fac artistă, să moară de foame? Să învețe germană, să meargă suplimentar la engleză, să nu-l confunde pe b cu d.

Alții mă apreciază, mă privesc cu bunăvoință și căldură în ochi. S-a întâmplat să fiu atinsă prietenește pe mână sau umăr. Atât de mult de ocupi de Mara, o duci acolo și dincolo!

Criticile nu mă ating, aprecierile nu mă flatează. La început am crescut-o în bătaia vântului. Plecam urechea acolo și acolo. Influențele de la cei din jur mi-au fost uneori utile, alteori nocive. Pentru copii e bine să ținem direcția corectitudinii. Pe mine m-a ajutat despărțirea de tatăl ei să înțeleg cel mai bine acest aspect.

Rar mă mai poate descuraja cineva. Părinții care-și prezintă viața de familie ca cea mai mare realizare erau cei mai de temut pentru mine. M-am simțit de multe ori judecată, compătimită, disprețuită, neacceptată, dar au dreptate într-o privință: copilul își poate salva părintele. Privind-o într-o zi m-am întrebat: poate un copil să distrugă viața mamei dacă mama refuză să se definească prin copil și să-și vadă în continuare separat de viața ei personală? NU.

Mara m-a salvat. Iar eu, și din acest motiv, continui să o plictisesc prin muzee. Să o duc diseară la spectacol. Să duc discuții interminabile cu ea despre necesitatea prezenței. Miorlăiturile mă irită și m-am săturat de ele, dar le duc, merg înainte. Cu urlete, cu văicăreli, cu împotriviri, cu șantaj emoțional, cu rugăminți fierbinți din partea ei duc mai departe procesul.

Chiar trebuie să merg iar la muzeu? Nu, Mara, nu trebuie. Trebuie să mâncăm, să bem apă și să dormim. Orice altceva e opțional pentru ființa umană. Dar asta mamă ai tu.

Mergi fără mine la Bufnițe azi, povestea de dată trecută m-a plictisit. Îmi pare rău, Mara, dar nu e o opțiune duminica la Bufnițe. Mergem oricum, dar ai posibilitatea să te ridici și să pleci oricând dorești.

Iar cartea asta? Nu eu am vrut-o, tu ai insistat. E o tâmpenie, sunt de acord cu Axel, nu poți să călătorești în centrul pământului, iar profesorul ăla e ca tine, nu ascultă. Ai dreptate, Mara, dar uite că ai reținut un nume și ți-ai format o opinie. Vrei să ajungi adult și să confirmi teoria lui Jung că femeile nu au opinii personale? Ce? Nu ce, poftim!

Poftim?

Gata cu cititul seara. Prefer să-mi cânți. Mara, m-am plictisit, cânt de 7 ani. Și îți place ce citim seara. Da, dar nu suport lumina aprinsă. Să cânți nu ai nevoie de lumină.

Așa se face educație în familia mea. Nimic nu e roz, nimic nu e tragic. Nici faimă, nici moarte socială. O căutare inepuizabilă de găsire a calei de mijloc.

Calea de mijloc e deviza familiei noastre.

Foto: Bogdan Mosorescu

Educația presupune autoeducație

De 6 apr., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

untitled-0033Am ajuns să cresc, habar nu am cum, cu niște convingeri.

O să le numesc pe rând.

1. Scriitorii nu pot fi fericiți și bogați.
2. Cărțile desfundă mințile.
3. Călătoriile scutură prejudecăți prin contactul cu alte culturi și alte mentalități.

În apărare, pentru a justifica prima părere, amintesc de Balzac. Am citit multe cărți ale lui în adolescență. Am pierdut nopți cu el, am prins răsăritul împreuna, uneori am adormit fără să-mi dau seama că schimb realitatea luminată la un bec murdar cu visul asociativ. Urmam în continuare povestea lui Lucien de Rubempre și mă îngrozeau cărțile privighetori, acele cărți uitate pe rafturile cele mai înalte ale librăriilor. Am păstrat, de atunci, imaginea unor cărți privighetori.

La punctul doi, nu știu cum să-mi încep pledarea. Am greșit prin judecată. Nu am raționat, am potrivit după chip și asemănare. Dacă eu am citit o carte, iar cartea m-a trimis la altă carte, iar de aici am experimentat labirintul, am presupus că așa se întâmplă cu orice cititor. O secundă nu m-am obosit cu diversitatea, categoriile din diversități sau caracterul uman. Când am descoperit numele lui Giovanni Papini sau al lui Dorgeles la Eliade, am mers la bibliotecă și am împrumutat două cărți. Nu am observat că eram singură în drum spre bibliotecă sau la bibliotecă. Impresia, bogată în emoții, era suficientă să susțină iluzia cititorilor.

La trei m-am convins cel mai greu. M-am izbit în tot felul de situații de contrarul afirmației mele. M-am confruntat cu imprecizii și inconsecvențe, dar am persistat în socotelile mele. Ignoram expresiile, afară, am fost afară. Nu vedeam acolo un caracter lipsit de calități pozitive, ci o limită în vocabular. De aceea toți cei care rosteau afară în prezența mea mă asigurau de convingerea de la punctul doi. Oamenii trebuiau destupați.
Pe vremea aceea nu cunoșteam cuvântul diasporă și nici ce manifestă. Am aflat călătorind la rândul meu în țări străine de geografia mea. Atunci m-am îndoit pentru prima dată. Dacă pleci de acasă, dar rămâi într-o comunitate care respinge influența și învățăturile celui mai civilizat, călătorul nu suportă nici o schimbare în gândire.

Lent, în jurul vârstei de 30 de ani, m-am îndoit de convingerile și obișnuințele mele. Îmi puneam întrebări peste întrebări.

De ce nu poate fi un scriitor fericit sau bogat? Eu sunt incapabilă să scriu la suferință. Defulez, iar atunci fac jurnal. Intenția mea, cu scrisul, a constat în a face o meserie. Ce faci? Scriu. Dar mă sufoc să afirm despre mine că sunt scriitor.

De ce oamenii citesc, dar continuă să fie rasiști, misogini, patriarhali, xenofobi? Ce naiba se întâmplă?

Și mai ales, cum se poate să călătorești, să respecți reguli în Germania sau Italia, iar în România să arunci gunoiul pe jos și să parchezi pe spațiile verzi sau pe pistele de biciclete?

Unii dintre noi avem ticuri verbale. Am dezvoltat și eu unul de curând, îl folosesc și în loc de punct. Educație.

Totul stă în educație și permisivitate. O carte desfundă dacă îi permiți, o călătorie înfluențează dacă ai ochi și urechi de căscat.

Educația presupune autoeducație. Jung

Sex, alcool, droguri, muzică și cărti

De 14 ian., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , 0

12539985_1121102987899854_884350849_nAți încercat vreodată să vă imaginați dezechilibrul? O imagine ar fi bună. Când m-am avântat în scenarii, am vizualizat o aruncare în gol de pe un pod sau un leșin cauzat de o emoție puternică.

Firește, nu am experiența aruncării în gol, dar am verificat leșinul. Când am deschis ochii, sunetele deja le recuperasem, voiam să mă îndepărtez cât mai repede de larma din jur. Mă simțeam lovită de sunetele și conturul siluetei aplecate asupra mea. N-am fugit din lipsa forței fizice. M-am retras. La exterior, o mișcare abia vizibilă, la interior, reflux. O descreștere plină de vertij. M-am ridicat și am mers drept, fiecare mușchi executa ordinul de deplasare. În mine, senzația de lipsă de echilibru.

Starea mea în urma leșinului o găsesc asemănătoare stărilor sufletești traversate de cineva care tocmai s-a despărțit de partener. Dezechilibrul de la interior modifică inclusiv mersul. La un prieten proaspăt separat, am observat mersul într-o ureche. Părea că pândește rotirea pământului. E oarecum firesc. Corpurile se atrag în funcție de masa lor. Ei bine, masa corpului uman stă și în măreția lui psihică.

Da, psihicul uman, atât de ignorat și de disprețuit de oameni! Eu nu fac asta. Mie mi-e frică de psihic, mai ales de partea inconștientă deoarece sunt conștientă că port deasupra gâtului cea mai letală armă umană. De acolo au ieșit miturile, legendele, teoriile, filozofia, știința cu bomba atomică.

Aș îndrăzni să înaintez o reprezentare a lumii ca un imens creier care ne conține pe toți. Creierul este unicul nostru prieten și cel mai de temut dușman. Lumea nu fucționează după planuri sau un plan, nu are un arhitect decât în lojile unor bărbați mari care nu au renunțat la joaca cu săbiile pe stradă și le-au turnat în preocupări spirituale pentru a se feri de instanța dură a supraeului care râde de grijile infantile ale eului.

E înfiorător când se atentează la măreția unui om. Prin convingeri clătinate, prin obiceiuri răsturnate, prin ritualuri întrerupte, prin mutarea zonei de confort, omul nu mai știe să fie om. Nu mai știe ce să facă cu el, iar timpul pare să-l ucidă. Sufocat de spațiu, atacat de timp, începe să meargă într-o ureche.

Cei mai mulți ne revenim. Se face apel la: sex, alcool, droguri, muzică, cărți. Fiecare după el. O revenire după chip și asemănare. Din acest punct, după ce ai ales, vine confruntarea impusă de judecăți, critica sau gura lumii. S-o numim gura lumii. Gura lumii îți impune un plan de apărare. Devenirea poate fi pozitivă sau negativă.

Reconstrucția măreției se impune sau pierim. Programați suntem să luptăm pentru supraviețuire. Puțini aleg moartea, de aceea ne trasformăm în soldați. Asta ar explica senzația că toți oamenii se răfuiesc între ei.

Sex, alcool, droguri, muzică și cărti sau lumea.

Doamna profesoară, vă consideraţi o persoană onestă? Adolescenţii au ceva de spus

De 9 nov., 2015 1 Colaborari , , 0

12231536_1083442778332542_1469844432_nPentru fraza de început, cu intenţia clară de a seduce cititorul, îmi trecură prin cap clădirile şi familiile.

Corect ar fi la singular, clădire şi familie. V-aş fi rugat să reflectaţi la un aspect sau altul. Uneori îmi revin repede şi accept că figurile mele de stil, de cele mai multe ori eşuate, nu au impactul dorit. Nu impresionează, nu atrag atenţia, nu trimit la reflecţie.

Nu-mi acuz cititorul că e leneş şi comod la lectură, mă învinuiesc pe mine de o lipsă de incitabil pe subiect.

Subiectul: cartea.

Notă: de cele mai multe ori cartea.

În luna septembrie am iniţiat campania #poartaocarte. În urma campaniei, s-a ivit dorinţa, şi am păstrat-o, de a mai începe asemenea acţiuni. O să divulg semnificaţia familiei din fraza de început cu care voiam să vă seduc.

În familia mea, mama, tata, soră mai mare, mezină, tatăl era cel care lua decizii, îşi asuma riscuri, dar confirma lipsa de pricepere în gospodărie. Cum ar zice bunicii mei, nu era un bun gospodar. În casa noastră întotdeauna rămânea ceva neterminat. O bucată de lemn nevopsită, un bec lipsă, multe obiecte de menaj defecte cărora li se dădea altă utilizare. O veioză mi-a folosit ca suport de pălării până am plecat la facultate. Nici azi nu-şi îndeplineşte funcţia.

Asemenea organizării familiei mele, observ la mine similitudini. Mi-a venit ideea unei noi campanii. O campanie despre şi cu adolescenţi. Model: şcoala lui Noica. M-a fascinat şi încă mă fascinează şcoala unde nu se învaţă nimic, iar tinerii merg acolo ca fotbaliştii în cantonament. Să se relaxeze şi să pună întrebări.

Am ideea. Nu am un plan pe care să-l urmez în vederea realizării obiectivelor, ca să nu mai spun că nu am stabilit nici un obiectiv.

Haos!

Din repetiţia impusă de viaţă ca lecţie, fac ce am văzut în anii cu memorie absorbantă, lansez o nouă campanie provocare. Până la stabilirea unui nume, notez #şiadolescenţiiaucevadespus.

Am un adolescent care are ceva de spus. Numele lui este Tudor Morariu şi are 17 ani. Ne-am întâlnit vineri şi i-am propus să ne jucăm. I-am subliniat că are dreptul să refuze să răspundă la întrebări dacă nu e confortabil.

După ce i-am descoperit activităţile interdisciplinare, a studiat actoria şi fotografia, voluntar Verde pentru biciclete şi voluntar Plai, l-am rugat să se joace cu mine. Să se gândească la cel mai nesuferit coleg şi să-mi identifice o calitate a lui. Să se gândească la cel mai slab la învăţătură elev şi să-mi identifice o calitate.

A găsit fiecăruia o însuşire de apreciat.

Şi eu l-am apreciat pe el.

L-am rugat să se gândească la un profesor care l-a făcut să sufere şi să-i adreseze o întrebare. Doamna profesoară, vă consideraţi o persoană onestă?

Suferinţele elevilor şi studenţilor, indiferent de generaţie, rămân aceleaşi: subestimarea, inechitatea, preferinţele, insultele, provoacă traume de la înfiinţarea şcolii ca instituţie.

Eu aş adresa această întrebare învăţătoarei mele şi prea multor profesori. Din păcate.

La exerciţiul ăsta pornit de mine, Tudor a rămas serios. Şi la întrebările indiscrete, la fel de serios. I-am cerut să reflecteze puţin la viaţa lui de adolescent. S-ar juca mai mult, dar îi e teamă să nu piardă munca pe care a depus-o în folosul lui.

Tudor s-a descris ca fiind timid, iar activităţile de voluntar l-au ajutat să se responsabilizeze şi să se deschidă către ceilalţi. A legat prietenii şi a descoperit, nu ştiu dacă e corect să zic singur, certitudinea valorii şi calităţii umane.

Dacă ar interesa pe cineva dintre colegi părerea lui, Tudor i-ar ruga să renunţe la lene şi să se disciplineze prin responsabilizare.

Adolescenţii au ceva de spus. Tudor mi-a povestit şi mi-a confirmat.

Tudor nu este singur, dar el, şi cei ca el au nevoie de sprijin. Sprijinul meu vine cu un articol. Şi cu recomandări de cărţi pe care bucuros le-a primit. Am început cu Jurnal filozofic de Constantin Noica.

#adolescentiiaucevadespus

Și eu sunt Napoleon al III-lea

De 17 iun., 2015 0 Trăiri afective ale mele , , 4

10357128_877377712272384_3389978403910639791_nAm citit foarte puțin în ultimul timp. Ceva sau cineva m-au ținut departe de carte. De două zile jelesc. Am nevoie de carte, să o răsfoiesc, să o țin pe genunchi, să mă aplec asupra ei.
Ieri m-am însoțit cu Lucian Boia și Napoleon al III-lea.

Mi-e tot mai drag acest personaj. Îmi revine ca personaj, personalitatea i-o construiesc din fapte. A schimbat fața Parisului. A pierdut Alsacia și Lorena. A sprijinit România. A avut putere, dar nu a avut influență.

Tot mai mult mă simt un fel de Napoleon al III-lea. Simt că nu am nici o influență. Schimb viețile celor care ajung în preajma mea, dar nu am nici o influență. Orice discurs am, îl pierd. Mă gândeam la cauze. Mi-au venit în minte intimitatea, relația de prietenie, vârsta. Nu mă bucur de prestigiu, ci de un cadru prea intim. Conștientă de acest fapt, fac adesea apel la autorități.

Nu am zis eu, au demonstrat-o Freud, Darwin, Dawkins, Simone de Beauvoir, Huxley.

Prin apelul la autorități, i-am umplut și m-am umplut de ridicol. Multe râsete în jurul meu. Mi-a plăcut că nu mi-am retras admirația pentru aceste personalități în fața prietenilor. Nu am atacat, nu am luat-o la fugă. M-am agitat. Încă mă agit, încă mă copleșește sentimentul că ceea ce spun eu nu are importanță.

Nu am influență, a rostit-o Napoleon al III-lea. Rostesc și eu acum.

Mă întorc la cărți, au fost și rămân cele mai bune prietene. Nu au râs niciodată de mine și nu m-au abandonat. Le iubesc. Cred că și ele mă iubesc pe mine.

Ești și tu o artistă

De 12 ian., 2015 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Dunia, ești și tu artistă?

În ultimul timp, aud tot mai des această formulare, fie sub formă interogativă, fie sub forma afirmativă. Prima reacție, o ușoară fâstâceală. A doua reacție, neg. Într-o secundă am aceste două reacții și sunt la interior. La exterior, las ochii în jos și mărturisesc că am publicat două cărți. Nu ridic ochii din pământ până nu găsesc o glumă sau un joc de cuvinte care să provoace râsul.
Motivul pentru care mâzgălesc și pe blog despre această întrebare stă în fixație. Ești și tu o artistă s-a fixat în conștiința mea.
Mi-am retras pentru un timp toate celelalte gânduri și m-am concentrat pe cuvântul artistă. Mi-am pus întrebări, m-am interogat cu luciditate.
În acest punct o să povestim puțin despre câini. Frederic Cuvier, un naturalist francez, a susținut, observând comportamentul animalelor ușor domesticite, că acestea socotesc omul membru al propriei societăți din nevoia de asociere. Câinele se asociază cu omul sau cu alt animal și astfel îi crește încrederea în sine.

Notă: nu l-am citit pe Cuvier, dar am descoperit în Darwin, Călătoria unui naturalist în jurul lumii pe bordul vasului Beagle câteva rânduri despre câinii-ciobani și cum îi educă oamenii să păzească turmele de oi.

Altă notă: Nu considerați că și femeia, prin căsătorie, se asociază cu bărbatul pentru a-i crește încrederea în sine? Prin căsătorie devine doamnă.

Mă adun, părăsesc doamnele, și păstrez doar cuvântul asociere. Cu acest cuvânt o să lucrez și o să construiesc.
Câteva persoane au găsit de cuviință să asocieze cuvântul artistă cu mine. De aici am încercat să identific ce anume manifest.
Dacă încerc să desprind din discursurile celorlalți despre mine câteva cuvinte cheie, acestea ar fi: carte, teatru, feminism, psihanaliză, vis, gramatică.
Dunia semnifică cărți, teatru, feminism, psihanaliză, vis și gramatică. Uneori, printr-o amplificare extrasenzorială, mi-e pielea acoperită cu violență, cu aroganță de toate aceste asocieri nu neapărat liber alese de ceilalți, ci indicate de mine prin modalitatea cu care am ales să mă prezint în lume, într-o lume, într-un fragment de lume, cu accent pe lumea virtuală.
Mă agasează acum un cuvânt, dar simt că e prea puternic și nu-l pot utiliza pentru o mai bună înțelegere a ceea ce vreau să exprim.
Cuvântul este enantiomorfism și mie mi-a revenit printr-un mijlocitor, cartea Paradigme moderne a lui Ilie Gyurcsik.
Cu acest cuvânt, enantiomorfism, ar fi posibilă o mai bună înțelegere a nepotrivirii sau a unei potriviri doar parțiale între mine ca individ și cuvintele carte, teatru, feminism, psihanaliză, vis și gramatică.
Port pe chip și cel mai mult în suflet oglinda acestor cuvinte, a ceea ce exprimă ele, dar nu le manifest și nu mă confund cu ele.

Dunia, ești și tu artistă?

Răspuns: îmi doresc nespus să ajung una, acum doar muncesc la ceea ce aș putea să fiu, să devin, să manifest.

Dunia este o ființă în construcție.

joi.megaJoy Noi4 la Gaudeamus

De 25 nov., 2014 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

S-a sfârșit Gaudeamusul. Mi-e dor de Gaudeamus, de ceea ce a ajuns să semnifice pentru mine. În fiecare an, din 2008 începând, luna noiembrie a însemnat un fel de buclă în spațiul și timpul meu. O realitate puțin altfel cuprinsă în 4 zile.
Pentru început, am stabilit că această ieșire va fi destinată fetelor. Doar prietenele mele și cu mine ne punem la drum. Drumul are și el importanța lui, face și desface stări, construiește sau demolează teorii, stă cumva în slujba bucuriei de a ne detașa de propriile vieții și a râde pur și simplu.
La București, imediat după cazare, de obicei un apartament în regim hotelier pe bulevardul Corneliu Coposu, ieșim la teatru. Atât ne permite prima zi, drumul, cazarea, o piesă de teatru, iar apoi cina. Anul acesta am cinat la Lacrimi și sfinți.
Așadar, joi seară am ajuns la Odeon la piesa joi.megaJoy. Decadență, decadență, decadență!
Te-ai curvit la bătrânețe, recuperezi din tinerețe.
O mică observație despre teatru, căci nu o să dezvolt; piesele actuale din teatrul românesc, deși provoacă hohote de râs, sunt deosebit de triste în mesajul subliminal.
Mai departe, nu o să dau detalii despre nici o piesă pe care am văzut-o, nici despre joi.megaJoy, nici despre Noi4 cu Marius Manole, Lia Bugnar, Maria Obretin și Ilinca Manolache, o să înșir activitățile și o să mă opresc asupra unui singur episod.
La București, datorită Târgului Internațional de carte Gaudeamus, prietenele mele și cu mine avem o agendă foarte încărcată, teatru, cum am mai scris, participarea la târg; în cadrul târgului lansări de cărți, cafenele, seară muzicală la Ateneul Român, întâlniri cu diferite persoane. Anul acesta am avut șansa s-o cunosc pe Claudia Gican.
Succint, acestea au fost activitățile. Episodul de care am amintit îl are ca subiect pe Marius Manole. Este o presupunere, dar nu cred că mai există un cititor al acestui blog care să nu aibă habar despre admirația pe care i-o port și i-o declar lui Marius Manole.
După ce vineri seară l-am admirat jucând în Noi4 la Godot, sâmbătă, printr-un extraordinar melanj de situații, alegeri, noroc și edituri, i-am auzit numele rostit chiar când lăsam în urmă editura Nemira și mă pregăteam să părăsesc Târgul. M-am întors la editură, am căutat programul și am citit numele lui pe afiș. Le-am sunat pe fete să vină la editura Nemira și m-am așezat frumos să aștept lectura lui Marius Manole. Când au venit fetele, eu deja priveam foarte atentă mulțimea. Una dintre ele mi l-a arătat și am început să discutăm agitate sau mai corect spus, agitată și entuziasmată eu, fetele doar amuzate, despre o acțiune a mea de a-i cere să facem o fotografie împreună. Eu am refuzat, verbal și gestual. În toate vorbele și gesturile, Marius Manole s-a apropiat și a rostit:
Ce este cu toată agitația asta, fetelor? Facem o poză, sigur că facem.
Dar eu i-am zis că fotografia cu mine s-o facă. Am vorbit puțin în acest timp. I-am mărturisit că sunt mai mult o groupie.
Probabil vă întrebați, și eu mă întreb, de ce am scos asemenea gogomănie pe gură. Mai târziu am desfăcut semantic cuvântul. Oare ce i-am zis eu lui Marius Manole? În curtea de la Mănăstirea Stavropoles, fetele, Bogdan Mosorescu și cu mine încercam să stabilim sensul exact al acelui groupie. Am abandonat analiza, și morfologică și sintactică, și ne-am îndreptat spre apartament, urma seara de la Ateneu și trebuia să scăpăm de adidași și UGG-uri. Rochiile, fandacsiile și tocurile au înlocuit chiar și preocupările semantice.
Acest episod am ținut să-l povestesc, cu următoarele revin.

Gaudeamus 2014.

1896991_888085264534962_2017399862384335625_n

Cealaltă jumătate a rasei umane: femeia

De 12 sept., 2014 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi-am dat seama zilele trecute că devin o prezență tot mai neplăcută. Bineînțeles, totul, absolut, ține de împrejurări.
În aceleași zile mi-am dat seama și cât de plăcută devin.
În mine împac foarte bine această contradicție, ceilalți însă nu acceptă.
Mi-ar plăcea să fiu mai coerentă, să am un început.
Un început ar fi gura mea mare, slobodă.
Tot un început ar fi faptul că citesc, și tot un început ar fi vârsta.
Cărțile m-au schimbat. Truism, dar banalitatea asta constituie realitatea mea. Cu convingere afirm că reprezint produsul unor anumite lecturi. Din rândurile unei cărți mi-am însușit ideea că nu-mi permit să fiu proastă.
Oamenii, mulți, își permit să fie prosți.
Eu nu mi-am permis, iar azi îmi interzic. Și citesc, nu-mi las mintea să hălăduiască în convenții și pretenții. Exist pe lumea asta pentru mine, nu pentru ceilalți, mă fac plăcută mie, și apoi celorlalți.
Îndemn dragile mele femei să fie propriul lor stăpân sau stăpânul minții lor și al trupurilor lor. De aceea, avortul este o decizie a femeii stăpână pe corpul ei.
Da, foarte neplăcută mă fac. Îmi fac sincere și reale griji că unii prieteni o să le interzică soțiilor să mai poarte conversații cu mine, influența mea îi demască prea mult pe unii dintre ei care profită doar de hazardul de a se fi născut de sex masculin.
Pe aceleași dragi femei le îndemn să citească, le repet fraze întregi din Simone de Beauvoir și John Stuart Mill.
Lui Mill i-aș săruta mâinile, și nu doar lui, au fost mulți ca el care au acționat pentru cealaltă jumătate a rasei umane, pentru femei.
În Supunerea femeilor există cele mai pertinente răspunsuri pentru cei mai impertinenți misogini. Diferența dintre bărbat și femeie ține de forță, ca un dat, restul e doar construcție, una primitivă de altfel.
Needucate, supuse, fără drepturi secole de-a rândul, iar argumentul misoginilor stă în lipsa unor opere în rândul femeilor de dimensiunile unui Homer sau oricare alt bărbat.
Eh! În acest punct, azi, la această vârstă, pufăi pe nas și zâmbesc condescendent. Da, disprețuisc pe oricine îmi aduce un asemenea argument.
Mă transform tot mai mult într-un obiect pentru sexul masculin, pentru orice persoană de sex masculin cu care intru în contact.
Sunt foarte conștientă de acest aspect. Cu rare excepții, nimeni nu-și dorește o asemenea femeie, care chiar zilele trecute gândea despre ea: dar de ce să-mi doresc o imagine de femeie respectabilă?!
Tatăl Marei mi-a zis de foarte mult timp, în repetate rânduri că aș fi fost o femeie mult mai bună dacă nu aș fi citit atât.
In facultate, un prieten cu care împart o poveste romantică, mi-a comunicat că a găsit soția perfectă, are însușirile necesare unei soții, printre care și blândețea cu copiii.
Obiect, asta reprezint pentru mulți. Ca accesoriu pentru un ego disperat după venerație aș fi perfectă, perfectă în felul meu.
Dar fără a fi morală, nevoia mea nu stă în moralitate, refuz statutul de obiect. Trupul reprezintă o victorie atât de mică, câștigul stă doar în mintea meu, în felul mea de a fi în care, ca un autodidact redutabil, permit omului să fie el însuși, să-și manifeste orice libertate, orice gând ascuns, orice intenție presupusă necuviincioasă.
Nu m-am născut să judec, nu m-am educat să judec, nu mă interesează să judec.
Îmi place însă să mă joc, iar jocul meu preferat stă în exprimarea amăgitoarei libertăți. În fond, nimeni nu este cu adevărat liber, cu totii suntem sclavi, ai soțului sau soției, ai părinților, convențiilor sociale, opiniei publice.
Dar ceea ce-mi doresc cu adevărat să experimentez este tocmai acest sentiment: libertatea, un spirit liber să plece pe drum cu sau fără Kerouac, să-și folosească vocea pentru a scoate din ființă cele mai obscure, plăcute sau neplăcute sentimente.

Da, citesc. Nu știu alții de ce nu o fac și nu înțeleg mai ales altele de ce nu o fac. Reamintesc, ni s-a permis să fim o jumătate educată, și fără pretenția de a cere ceva pentru noi, măcar cu exigență să ne exersăm inteligența.

A fi inteligent ține și de a face o alegere, alegere pentru educație.