Când cineva uită că vă datorează bani. Cel mai rău este să nu faceți nimic

În agenda mea închipuită, azi aș fi scris despre proiectul Georgianei Medrea. Amân. Martoră la o scenă penibilă în fața unui supermarket, am decis să fac o scurtă relatare, pe alocuri mărturisiri, și cu îndrăzneală interpretări.

O zi mohorâtă. În fața supermarketului îmbulzeală. O doamnă cu o plasă de hârtie în brațe se strecoară printre oameni. Înghesuiala îi direcționează pașii pe lângă perete. În colțul clădirii, trei persoane vociferează. O femeie rubensiană și rubicondă urlă la un el și o ea. Mie să-mi dai banii, auzi?! Bărbatul pipernicit privește în jos. Femeia, probabil soția sau iubita, încearcă să-l tragă de braț mai departe. Rubensiana și un mic gard ne blochează pe toți trei. Ați ghicit, doamna cu plasa de hârtie sunt eu. Privesc cele trei persoane, dar imediat mă rușinez. Ah! Ceartă pe bani! Urăsc conflictele astea, urăsc cuvântul bani. Mă strecor lipită de perete pe lângă scandalagii. Aud vocea bărbatului, dar nu înțeleg ce spune. În spatele meu, doamna se repede la gâtul lui și reușește să-i rupă geaca. 200 de euro sunt bani. Mie să-mi dai banii acum, tu auzi?! Sunt banii mei, nenorocitule!

Am grăbit pașii spre mașină. M-am urcat și am tras aer în piept. O dispoziție neplăcută mă acaparase. Vă mărturisesc ce am gândit: Bietul om!

Pe drum am cugetat doar la episodul la care am fost martoră. Mi-a displăcut reacția mea. L-am compătimit pe bărbatul dator și am dezaprobat-o pe doamna rubensiană. Fără nici o informație în plus, știu. Bărbatul a împrumutat o sumă de. Bărbatul nu a restituit. Femeia a cerut datoria într-o manieră dramatică, mârlănească și cu spectatori.

Femeia trezește dezgust prin atitudine. Eu am dezaprobat-o. Așa am simțit. Când am gândit, am înțeles că ea este victima. Convențiile sociale țin partea infamilor. Un domn sau o doamnă cu respect de sine nu vorbesc despre bani. E permis să dai. E apreciat. E interzis să ceri înapoi. E blamat.

Firește că nu sunt de acord. Dincolo de reacție, v-am prezentat-o pe a mea, înțelegerea mea se sfârșește. Nu doresc să atrag nimănui atenția asupra diferenței dintre împrumut și donație. Nici nu este necesar.

Necesar consider că este să subliniez: un număr copleșitor de oameni profită. Părerea celorlalți despre noi ne obligă la compromisuri păguboase. Preferăm o imagine bună despre noi în locul unei percepții de scandalagiu. Nu ne lipsim de aprobarea celorlalți. Suntem consecvenți în comportamente nesănătoase care ne afectează situația financiară.

Un prieten și-a anulat datoria către mine printr-o justificare de domeniul burlescului. L-am vătămat sufletește și nu-mi mai plătește nimic înapoi. Alții și-au anulat suma datorată printr-un atac la moralitatea mea. Oricum nu ai dat de la tine! Cu referire la tatăl Marei care generos mi-a suportat toți prietenii aflați la ananghie. O mamă prietenă cu doi copii nu îndrăznește să-și ceară bunurile datorate. Un om bun uită de datorii.

Greșit! Un om care își hrănește bunătatea nu uită de datorii.

Societatea îl condamnă pe cel care cere. Cel care gândește o să înțeleagă. Condițiile de viață nu ne permit o atitudine de lord. O mamă singură cu doi copii nu poate accepta să se hrănească cu percepțiile celorlalți. Nimeni nu-ți pune mâncare pe masă, nu-ți schimbă caloriferele care curg, nu te ajută cu revizia la mașină. Orele triste ale vieții le suportăm singuri sau în grup restrâns.

Într-un grup restrâns am instigat la a fi negustor. Dă-mi înapoi ce este al meu, nici un leu în plus!

Nu-mi pare rău, nu o să-mi cer scuze, nu mă apasă vinovăția, dar mai ales nu simt că m-am murdărit și am eșuat în a fi călăuzită de altruism. Nu pot acționa pentru bine altora dacă mie îmi este rău.

Am relatat. Am mărturisit. Am interpretat.

Închei cu o sugestie. În asemenea situații cel mai rău este în a nu face nimic. Acționați! Formulați cu atenție, iar reprezentarea de scandalagioacă a doamnei rubensiene nu vă paște. Cel puțin nu la oamenii care-și folosesc creierul.

Acționați!

Foto: Simona Nutu

Reprezentare: să te așezi la casa ta

Să te potolești! Să te așezi la casa ta!

Am crescut cu acest îndemn. Nu l-am primit de multe ori, dar l-am auzit rostit în jurul meu. Într-un oraș mic de provincie, într-un cartier mărginaș, astâmpărul are următoarea reprezentare: să termini școala, cu premiu sau fără premiu, să urmezi sau nu o facultate, să te angajezi, să te căsătorești și să faci copii.

La 18 ani suntem puțini cei care avem habar despre reprezentare. Luăm reprezentarea ca pe realitatea însăși. Școala îți bagă în cap niște informații, părinții nu-ți dau în nici un fel de înțeles că ai avea posibilitatea de a alege. Școală, facultate, angajare, căsătorie, copii, un pachet al vieții stabilit și obligatoriu.

La facultate, prin orarul afișat, iei contat cu un cuvânt nou: facultativ. Adică există posibilitatea de a decide? Iar isprava asta poate fi extinsă în toate aspectele vieții? Aș putea să nu mă mărit? Aș putea să nu-mi doresc copii? Aș putea să abandonez școala? Aș putea să-mi iau lumea în cap?

Acela este momentul. Mintea separă realitatea de reprezentare. Ce e real în viața noastră? Ce e reprezentare?

Mulți dintre noi trăim în reprezentări. Ne căsătorim cu o anumită tipologie de bărbat sau cu o anumită tipologie de femeie. Am întâlnit până în prezent cam toate situațiile. Cei care urmează învățăturile livrate din copilărie, șablonul verificat al părinților, se căsătoresc în funcție de necesități convenționale. Te căsătorești cu un bărbat responsabil, care acționează cu atenție și este lipsit de superficialitate. Sau te căsătorești cu o femeie blândă, pricepută în ale gospodăriei, supusă.

În colțul opus, cei crescuți de părinți educați cu un alt sistem de valori, își aleg parteneri din altă sferă. Femeile aleg bărbați care se expun la riscuri, iar bărbații preferă femei care aderă la feminism și își construiesc o carieră.

Situațiile sunt verificate prin reprezentanți. Am cunoscut cupluri din ambele categorii și există un numitor comun: nostalgia. Bărbații însurați cu gospodine visează la femei de carieră, gospodinele își imaginează o ieșire cu un bărbat cu spirit aventurier, oamenii de afaceri tânjesc uneori după grija și blândețea unei casnice etc.

Unii acceptă ambivalența, dar cei mai mulți se poartă de parcă trăirile contradictorii trebuiesc stârpite. Reprezentările despre viață nu suportă aspecte diferite în același timp.

Iar aici încep dramele psihologice. Unii fugim să fim noi înșiși în țări străine. Parisul a adăpostit atâția căutători de sine. Alții devenim amanți. Mulți se resemnează. Noblețe sau prostie? Răspunsul stă în fericire. Dar cine e sincer să-și recunoască împăcarea sau eșecul cu reprezentările vieții? Un număr monstruos de persoane mor și nu ajung să facă diferența între realitate și reprezentare, iar majoritatea nu se împacă cu sentimentele care se exclud reciproc.

În orele în care ne urâm părinții, ne înjurăm partenerii, ne lepădăm de copii, totul în palatul minții, nu necesită o fugă la duhovnic. Nu sunt necesare rugăciunile de iertare. Păcatul e o reprezentare care ne îmbolnăvește, ne ține prizonieri pe pământ. În orele astea se impune acceptarea. Da, nu te suport în acest moment. Și trece. Dar pentru a trece, se impune acțiunea de a accepta.

Și cel mai important, să ne acceptăm după felul nostru de a fi, nu după reprezentările societății sau ale părinților. O viață avem, alta nu cunoaștem. Alții presupun o viață după moarte, dar tot despre reprezentare e vorba.

Realitatea lucrează cu viața de pe pământ. Fericirea indivizilor stă în împăcarea contrariilor. Ignorarea nu permite cunoașterea de sine. Trăim străini cu noi înșine. Ne ducem zilele angoasați. Suntem o specie slabă, dar cu strașnice posibilități de a lua măsuri și de a le transforma în puncte puternice. Avem un creier utilizabil, iar educația ne proiectează deasupra tuturor speciilor.

Punct slab: ambivalența.
Măsura: educația.
Consecința: fericirea.

Foto: Adrian Oncu