Mă faci de rușine, ce o să zică lumea?!

În ultimii doi ani, condițiile de viață au creat o nouă direcție pentru mine. M-am apropiat de adolescenți. M-am apropiat cum știu eu cel mai bine: prin literatură, prin adoptarea unui rol de educator puternic, dar mereu binevoitor. Nu am reușit mereu să-mi păstrez zâmbetul pe buze și recunosc că mi-e ciudă. Dar obișnuințele mor greu.

La întâlnirile mele cu un adolescent sau altul nu am mers niciodată cu pretenții conștiente. Modelul meu, în predare, este Constantin Noica: școala în care nu se predă nimic, adolescenții au ceva de spus, profesorul are rol de mijlocitor între elev și sinele elevului. Interacțiunea dintre noi mi-a demonstrat diferența dintre ce sunt ca persoană care îndrumă și ce cred că sunt.

Eu cred că sunt tolerantă. Am aflat că sunt pe alocuri lipsită de. Să vă povestesc. Într-o zi am ajuns mai devreme la meditație. Adolescentul meu mi-a deschis și m-a poftit să mă așez. Să aștept zece minute. Dacă ai venit așa repede, așteaptă, eu am un joc de terminat.

Instant s-a instalat o stare de iritare. Vechea mea educație a țâșnit din adâncurile conștiinței unde o alungasem. Cum adică are un joc de terminat? Urla provinciala și copilul rușinos din mine. Am rumegat zece minute, am ținut ora și am plecat dezamăgită de mine.

La întâlniri cu prietenii am discutat despre. I-am întrebat dacă li se pare amuzant ca întâmplare și un pas înainte pentru un adolescent să-și exprime nevoile. Majoritatea răspunsurilor au fost critice. Adolescenții au parte de puțină bunăvoință din partea adulților. Să-i fi zis eu la maică-mea sau taică-miu că nu am chef de meditații? Imediat îmi luam una după cap.

La câteva săptămâni după acest episod, ne-am lovit de o stare de plictis monstruoasă. Am lăsat baltă orice activitate educațională și am deschis un dialog. Eu am vorbit prima. Am zis ce am observat, ce am simțit.

Generația mea a învățat de frică și de rușine. Luam bătaie pentru o notă mică, pentru o replică obraznică. Iar șantajul emoțional al părinților a schimbat mai multe personalități ca orice agresiune. Mă faci de rușine, ce o să zică lumea!, a marcat prea multe suflete crude.

Răspunsul unui adolescent: Nașpa de tine.

Răspunsul meu: De acord cu tine, de aceea mă bucură libertatea voastră. Prefer sistemul de acum în locul sistemului de atunci. Dar te întreb eu pe tine: cum să te motivez? Nu mai există frica. Bravo! Nu mai există rușinea. Bravo! Cum?

A dat din umeri. I-am cerut atenția și am continuat.

Am mers înainte cu voința de a mă scutura de toate obișnuințele. Am dus mai departe lucrul început fără nici o cerere. Ce facem azi? Ce vrei tu. Uite aici materiale. Pe o masă am așezat cărți de gramatică, romane, cărți de colorat, am avut și opțiunea să ne uităm la un film sau să ascultăm muzică. Cireașa de pe tort a fost alternativa: sau putem să nu facem nimic dacă nu ai chef.

În momentul când am ascultat și am respectat cheful adolescentului, am primit atenție. M-am pricopsit cu percepția de prieten. Am învățat despre mine și mi-am corectat tendința spre tiranie. În prezent practic cu adolescentul facă-se voia noastră!

Mi-au trebuit vreo 2 ani, dar sunt pe drumul cel bun, iar adolescentul a pornit să-și folosească creator intelectul.

Adolescenții au ceva de spus.

Foto: Simona Nutu

Femeile preferă critica în locul discuțiilor rodnice

Ajung rar în cluburi de noapte. Motive sunt multe. Primul ține de mamiceală. Am născut, iar sâmbetele și duminicile și-au pierdut vechile semnificații. A devenit legendă dormitul până târziu. Al doilea motiv are legătură cu muzica. Adevărat, nu m-am străduit prea mult să-mi placă muzica cu fragmente repetitive și sunete sintetizate, house pe numele ei, dar recunosc că nu o suport și mă irită peste măsură.

Când ajung, am următoarele pretexte: partenerul, prietenele și uneori munca. Ultima dată s-a datorat partenerului. Bărbat fără copil, el trăiește vremurile unor duminici petrecute până târziu printre cearșafuri. Am acceptat invitația fără murmure de protest. Fac parte din categoria femeilor care consideră că o relație are succes dacă muncești la ea. Îmi permiteți o metaforă. Trudești pe câmp, ai toamna roade. Pe lângă asta, o bătrânică în parc, în timp ce-mi privea admirativ picioarele, mi-a mărturisit: Dacă m-ar mai ține picioarele, dacă aș mai fi femeie tânără, aș mai dansa o oră în plus după ce aș simți că nu mai pot!

Sâmbătă seară nu m-am plâns o secundă de durerea de picioare. Am suportat tocurile gândindu-mă la bătrânica din parc. Am privit cu atenție în jurul meu. Femei frumoase. Bărbați frumosi. Fete tinere: exagerat de aranjate, doar aranjate, comune. Fete bete mergând pe pereți. Femei cu botox. Femei cu colagen în buze. Femei cu botox și colagen. Băieți cu pantaloni skinny și gleznele pe afară. Băieți grași. Băieți cu barbă. Bărbați cu ceafa lată. Femei și bărbați trecuți de 40 de ani și negându-și vârsta.

Clubul adună reprezentările despre frumusețe, iar eu am dorit să indic în mod special fiecare înfățișare. Ce ne displace și criticăm, dar și ce ne place și admirăm.

Mulțimea formată din eternul feminin, sexul tare și bisexuali m-a făcut să mă întreb: Unde mai pot femeile trecute de 30 de ani să întâlnească bărbați, viitori parteneri, viitori tați în afară de club? Cunosc multe femei de 30 de ani singure. Femeile intelectuale, cu caracter protestatar, zice Jung, discută adesea acest aspect: Unde să cunoască bărbați?

După 30 de ani, mai mult ca niciodată la femei, totul devine personal, dar țin mortiș să fie obiective. Le arată bărbaților ce, cum, unde și când greșesc. Lovesc puncte nevralgice. Tot Jung zice că asta preferă femeile, critică în loc să poarte discuții rodnice.

Vizualizez deja câteva persoane de sex masculin împăunâdu-se. Puțină răbdare. V-ați întrebat vreodată de ce procedează așa femeile? Eu o să vă spun, dar nu-mi aparține observația, tot Jung se face vinovat. Femeile doresc să forțeze superioritatea bărbatului, să-l facă vrednic de admirat.

Femeile sunt fetițe deghizate, dar fără o figură autoritară de stimat. Astfel ne stricăm cheful și râdem unii pe seama altora. Femeile disprețuiesc blugii skinny ai bărbaților, bărbații ocolesc întâlnirile cu doamnele cicălitoare și exagerat de umflate cu botox. Cedează. Ei cedează, ele rămân fără un obiect vrednic de admirat.

M-am gândit la toate astea sâmbătă seară la Fratelli. Mi-am propus să scriu un text despre. Să alcătuiesc o listă cu sugestii pentru întâlniri. M-am întins la vorbă și o să închei, dar sunt șanse mari să revin asupra subiectului. Clubul rămâne pe primul loc. Poate o să facem împreună lista. Vedem!

Foto: Simona Nuțu

Mai întâi a fost Unu

flvn8930Îmi pare că a devenit clar ce fel de blog construiesc. Scriu texte din nevoia de apartenență. Să fac parte din ceva mai mare. M-am concentrat mult pe necesitățile feminine.

Apăr după putințe drepturile femeilor. Am texte care vorbesc despre avort ca decizie a femeii, texte despre libertate sexuală, texte despre fericirea femeilor fără acceptarea unui bărbat agresiv.

Am încercat să mă transform într-o voce care rostește adevăruri inconfortabile. Dragul de femei nu m-a oprit din a le sublinia și defectele. Azi o să mă opresc asupra unei apucături feminine. Ați observat că există printre noi, cele de sex feminin, o categorie aparte de muieri. Le numesc muieri și pun în acest nume dezaprobare.

Muierile astea au descoperit o metodă de a ține un bărbat lângă ele comentând în chip răutăcios despre celelalte. Discuțiile se desfășoară seara în pat, în bucătărie la un pahar de vin, vara la o terasă; câteva exemple pe care le-am inventat. Nu povestesc despre cineva anume. Mi-ar fi mai ușor.

Cum procedează? Povestesc în primă fază o întâmplare cu o femeie anume. Paranteză. De obicei femeile criticate sunt frumoase. Revin. Întâmplarea conține fapte condamnabile. De exemplu: femeia care e subiect de bârfă are o aventură cu un bărbat însurat. Muierea care povestește cap la cap cu partenerul livrează un adevăr care o ajută pe ea să primească atenție și aprecieri prin comparație.

Primul contact cu un asemenea comportament am avut în facultate. Atunci am trecut cu vederea, eram prea ocupată cu examenele, cărțile de joc, ieșirile prin club. În plus, îmi lipsea puterea observației și a experienței. În anii de după universitate, am ajuns din nou în jurul muierilor. Un semnal de alarmă m-a cuprins. Am realizat că nu e vorba de un caz izolat, o fătucă nesuferită din facultate, ci de o atitudine adoptată de multe femei nesigure pe ele.

Nesiguranța le-a pus la dispoziție critica ca o armă de apărare. Uite ce fustă scurtă are, e o penibilă. Râde așa tare în public, se face de rușine. În fiecare săptămână iese cu fetele în club, asta e mamă?! Folosește rujuri stridente. S-a operat, are ditamai silicoanele.

Muierea pune idei în capul unui bărbat. E conștientă de dorința lui sexuală pentru femeia cu silicoane și o suprimă prin reactivarea convențiilor. Pentru a întemeia o familie e nevoie de o femeie cu principii asemănătoare bunicilor noastre: hrănește bărbatul, spală-l, treci în dormitor când are el chef.

O să mai explic aici. Tocmai m-am pus pe tavă pentru a fi judecată. În relația mea, e cel mai bine să vin cu exemple din zona mea de confort, gătesc, spăl și trec în dormitor. Adaug că nu-mi revine în totalitate sarcina de a găti sau spăla. Consider că asta își dorește orice femeie educată, să nu simtă că menajul este exclusiv responsabilitatea ei. Să nu ai chef nu poate fi rostit lângă un bărbat primitiv.

Bărbatul primitiv profită de femeile cu o gândire liberă până la însurătoare. La vremea când scoate un inel dintr-o cutie a regândit calitățile femeii. El dorește o nevastă. Nevasta nu e femeie. Nu. Am auzit rostind lângă mine că nevastă îți iei o proastă care să nu comenteze.

Nevasta, lipsită de dreptul de a comenta, vine cu apucătura de a povesti despre celelalte. Iar celelalte greșesc, au aventuri de o noapte, se distrează cu bărbați însurați, pleacă cu fetele în concedii, consumă alcool și folosesc cuptorul completare pentru dulapul neîncăpător de pantofi.

O apucătură urâtă, cum am scris. Toți ne dorim să iubim și să fim iubiți. Personalitatea, caracterul, educația și defectele ne diferențiază. Dar virginele, plictisitoarele sau habotnicele nu-ți asigură neapărat o familie. Imaginea nu e același lucru cu simțirea.

Oamenii sunt plini de emoții. O relație între un bărbat și o femeie ține de muncă. Fiecare dintre ei își construiesc un caracter comun. Se întâmplă de puține ori să întâlnești cea mai potrivită persoană. Cum cea mai potrivită personă ține și de moment. Atenție și la momente, dacă le permiteți să treacă, s-ar putea să nu mai revină niciodată.

Unu plus unu fac doi. Doi ține de respectarea lui unu.

Mai întâi a fost Unu.

Toată lumea plânge. Râde un pământ

61784_10151450212575854_1991461440_nPar să reușesc. Am hotărât să nu mai critic. Am notat și pe blog. M-am străduit și cu cei apropiați mie. Am înlocuit reproșurile cu mărturisiri.

Mă doare. Am repetat. Și am repetat. Mă doare.

Cine continuă să provoace durere după ce te-ai destăinuit confirmă autenticitatea unui caracter urât. A chinui pe cineva sufletește cu intenție, cu nepăsare, cu luciditate ce spune despre sine?

Imaturitate.
Inteligență emoțională lipsă.
Însușiri negative.
Complex de inferioritate.
Complex de superioritate.

Un adult matur și responsabil tratează totul cu compasiune. Sentimentul de compătimire și de înțelegere aduce indiferența față de împrejurările exterioare. Nu fac trimitere spre starea ideală de înțelepciune a lui Aristotel, fac trimitere spre bunul simț.

Mărturisesc că sunt departe de a atinge starea de beatitudine, dar o caut. Îmi fac hărți nobile din capacitatea de a înțelege. Oamenii suferă. Toți. Răi și buni, buni și răi.

De puțin timp am început să o învăț pe Mara, fetița mea, poezia În limba ta de Grigore Vieru. Primele versuri se potrivesc cu subiectul de azi.

Le scriu în loc de punct.

În aceeași limbă,
Toată lumea plânge.
În aceeași limbă,
Râde un pământ.

În tăcere mă supără cuvintele

1017542_632978260045665_46286785_nAm hotărât să nu mai critic. Nu prea îmi iese. Mă străduiesc.

Am decis să nu mai jignesc. Nu prea îmi iese. Mă străduiesc.

Am stabilit să nu mai ridic vocea. Nu prea îmi iese. Mă străduiesc.

M-am convins să tac. Să accept. Să mă detașez. Să iau oamenii așa cum sunt.

Mărturisesc cu experiența unor 5 minute beatifice. A lua oamenii așa cum sunt aduce foarte mult cu fericirea, o aduce și se aseamănă.

Niciodată nu am reușit să rămân acolo. Văd ceva sau aud altceva. Simt furia cum năvălește, simt organul ăla musculos cum pompează sângele. Inima face asta.

Se poate, dar fără a nota ca fiind o reușită, ci mai mult o bănuială, să rămân mută. Refuz să mai vorbesc. Cât de greu e DEX-ul. Simt cum toată greutatea lui îmi apasă laringele. În tăcere mă supără cuvintele. Le simt, le percep, le refuz funcția de instrumente în limbaj.

În plină conflictualitate, eu cu sinele, sfârșesc de cele mai multe ori cu sentimentul de inutilitate. De ce toată această agitație umană? Pentru ce?

Să cauți sensul vieții? Nu-l mai caut.

Să-ți dai determinările potrivite? Asta mai încerc să fac.

Să identifici nevoile? Aici sunt.

Sunt și rămân.

Ce faci? Sunt întrebată foarte des.

De fiecare dată răspund: sunt, doar sunt.