Gott ist tot

1484324_909465075730314_5503673303380299179_nBate vântul. Maria mărește pasul spre Universitate. I-ar plăcea să ajungă puțin mai devreme pentru posibilitatea de a prinde un loc în sală. Conferințele durează, iar la Gabriel Liiceanu vine puhoi de lume.
Într-adevăr Aula forfotea. Pe lângă mulțime, ceva plutea în aer, reputația scriitorului. Fiecare persoană prezentă ținea spatele mai drept, vorbea mai afectat.
Cel puțin asta simțea Maria.
Maria, tânără studentă, proaspătă autodidactă. Nemulțumită de educația primită în instituții, de programa dezordonată, s-a hotărât și pentru autoeducație.
A citit pentru această conferință o carte a lui Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș. S-a îndrăgostit de Constantin Noica. Cum să aplice învățăturile lui în viața ei de studentă?!
– Maria?!
O voce atât de familiară, o voce cu sunete articulate atât de dragi. Gott ist tot! Nietzsche, Schopenhauer, Eugen Simion.
– Domnule diriginte! Mă bucur să vă reîntâlnesc.
Maria s-a întors puțin în scaun. Și-a ridicat brațul pe spătarul scaunului, a zâmbit în timp ce se colora la chip. Vascularizarea puternică o necajea mult, dar nu și de data aceasta.
De data aceasta s-a simțit confortabil cu toată fâstâceala pe care o detesta în orice altă împrejurare. În fața ei, fostul diriginte de liceu, profesorul căruia îi datorează alegerea facultății.
Un bărbat trecut de 65 de ani îmbrăcat într-un costum cafeniu și-a așezat pălăria, cafenie și ea, pe scaunul liber. Maria i-a urmărit gestul cu aceeași admirație ca în liceu când își descoperea capul și așeza pălăria pe catedră lângă servietă. Apuca într-un fel pălăria cu degetul arătător ridicat. Paloarea, aspectul pielii și al întregii mâini îi provocau reverii. Acum mintea îi reda: Gott ist tot! Revedea tabla, creta, scrisul ușor lăbărțat, dar lizibil. Schopenhauer umplea jumătate de tablă.
– Te-ai obișnuit la facultate, Maria? L-ai întâlnit pe domnul profesor Metea? Mai ții minte de câte ori v-am vorbit despre dumnealui?
– Domnul Metea nu predă studenților de anul I, o să-l întâlnesc în anul II sau III, nu știu exact. Dumneavoastră sunteți în vizită la Timișoara?
– Maria, m-am mutat la Timișoara. Știi, m-am despărțit de soție, chiar nu mai era posibilă conviețuirea în doi. Am iertat-o de atâtea ori.
Maria s-a lipit cu spatele de spătar. Foarte ușor s-a scurs pe scaun. Dar Nietzsche, Schopenhauer? Preocupările filozofice și intelectuale?
– Am reușit o perioadă, a venit la mine aici, dar după câteva săptămâni nu am mai recunoscut-o. Bănuiesc că fosta mea soacră a întors-o împotriva mea.

Gott ist tot! Domnul diriginte este și el om.

Maria s-ar fi lipsit de o asemenea descoperire.

O vorbă cu unii profesori

Oare am mai scris asta pe blog? Cea mai veche prietenă a mea am cunoscut-o la grădiniță. Prietenia asta aduce foarte mult cu o moștenire.
Am pătruns cu ea în colectivitate, când încă întâmpinam dificultăți cu gândirea secundară, și am sfârșit luându-ne diploma de bacalaureat. La universitate am ales facultăți diferite.
Deoarece am fost împreună de mici, avem în comun foarte mulți profesori, plus o educatoare, plus o învățătoare.
Uneori, când ne întâlnim și inevitabil vorbim și despre fetițele noastre, ajungem și la propria copilărie, la unii dascăli care, cu părere de rău, nu merită să se cheme dascăli.
Asta aș vrea acum, o vorbă cu unii dascăli. Există în învățământ profesori pentru care ajungi să donezi sânge, profesori pentru care te oferi voluntar la proiectele lor, profesori cărora le păstrezi în portofel bilețelele de la o lucrare, profesori pentru care rămâi pe loc doar pentru a-i saluta, profesori care te fac să zâmbești doar prin simpla amintire.
Și există profesori, o categorie aparte, pe care i-ai uitat cu desăvârșire, iar amintirea lor scoate la suprafață sentimente foarte neplăcute. Ca exemplu, prefer să nu vorbesc despre învățătoarea mea, despre diriginta mea, despre unii profesori de la universitate.
Ceea ce mă uimește este puterea refulării. I-am îngropat atât de adânc, încât uneori fac eforturi imense de a-mi aminti de ei. Dar cine nu mă înțelege? Poate doar acela care nu a cunoscut umilința în întreaga lui viață, dar nu cred că trăiește un om pe planeta asta fără o asemenea experiență.
Umilința provoacă traume, și dacă unui profesor universitar îi trec cu vederea neghiobismul, vârsta are avantajul unui mecanism de apărare, unei învățătoare sau unei diriginte din clasele V-VIII nu vreau să le trec cu vederea nici o greșeală.
De aceea, vorba pe care o voiam cu unii dintre dascăli este următoarea: să nu aștepte nici banalul bună ziua, lipsa lui nu descrie proasta mea educație, ci lipsa lui de bun simț.
Când alegi să lucrezi cu copiii, mai ales cu preșcolarii, îți asumi o imensă responsabilitate, o responsabilitate care nu lucrează cu ambiții, preferințe și orgolii.
Copiii nu cunosc factorii economici și sociali, copiii experimentează sentimentul de respingere și umilință.
Și uite nici din această cauza nu pot învăța să iert, pentru că unii oameni chiar nu-și merită iertarea.