Dracula

Atât de mult plouă sau stă să plouă de zile, încât mi-am amintit de Dublin. Amintirea e binevenită, căci nu terminasem episodul irlandez al vieții mele. Într-una din zile, o zi tare asemănătoare ce cea de azi, cu ploaie puternică care se simte până la oase, am vizitat Muzeul scriitorilor din Dublin.
Cu riscul de a mă face puțin de rușine, mărturisesc că eu am descoperit că Oscar Wilde, Joyce, Beckett și Swift au fost irlandezi. În această rușine am pășit în muzeu, cu o dorință imperativă de a-mi răscumpăra ignoranța. La muzeu, în loc să sufăr pentru ignoranța mea, psihicul meu a fost puternic afectat de încă o descoperire. Priveam o vitrină, o carte dintr-o vitrină, iar surescitarea mea se dovedea printr-o țopăială nevrednică de un muzeu. Îmi puneam greutatea de pe un picior pe altul, căci aveam impresia că amândouă nu pot susține mirarea mea.
Dracula a fost scrisă de Bram Stoker, scriitor irlandez?
Da, Dracula a fost scrisă de Bram Stoker, scriitor irlandez.
Obrazul îmi ardea, iar târziu, când am transformat toate aceste lacune în puncte tari, obrazul s-a roșit în timp ce râdeam de mine însămi. Râsul de sine semnifică o victorie, căci a râde de tine presupune o acceptare, iar acceptarea o anumită eliberare.

O să pun imediat și niște fotografii, fotografii prin bunăvoința lui dam, eu v-aș fi încărcat niște poze neclare.

P1020920

P1020921

P1020922

P1020923

P1020924

P1020926

Compromisă de Petra

Plimbarea mea la Dublin a însemnat și zile de scris, ore de scris. Două capitole au sfârșit povestea Petrei, personajul meu feminin. Când am terminat, mi-am retras degetele de pe tastatură, am privit ecranul și neînțelegând că urmează să pun punct am revenit din nou cu mâinile pe tastatură.
Le-am retras dintr-o comandă a unei minți goale de personaje și întâmplări. Nu mai aveam nimic de zis. Am suspinat neputincioasă. Nimic, dar nimic nu mai aveam de scris. M-am împotrivit și am început o frază pe care am șters-o apoi furioasă și am închis laptopul. Nu m-am mai apropiat de atunci de manuscris, nu pot să-l mai citesc, iar săptămâna trecută, am citit următoarele rânduri în Jurnalul lui Mihail Sebastian.

Aseară mă cuprinsese brusc o adevărată panică. Îmi spuneam că poate Accidentul ăsta e o pură stupiditate. Mă întrebam dacă nu sunt în el categorice prostii, care mă vor discredita pentru totdeauna. Aveam nu îndoieli asupra cutărui sau cutărui episod (îndoieli pe care le am și le-am avut mereu), ci spaimă că în totul, de la început și până la sfârșit, întreaga carte este o gafă, un lucru nesemnificativ, care nu spune nimic, care nu tinde și nu duce la nimic, ceva inutil, ratat, mediocru. M-am întors acasă literalmente înspăimântat. N-am avut curajul nici măcar să iau cartea în mână, să o deschid. Aveam un sentiment de ireparabil. Mă simțeam compromis, descalificat. Aș fi vrut să dorm, să dorm, să dorm și să uit, să scap.

 

Mă simt fără scăpare, mai ales că mi-a revenit gastrita.

Prima impresie despre Irlanda

Am amânat să scriu despre Irlanda. În Irlanda am ajuns săptămâna trecută și am stat o săptămână. La întoarcere, pe drumul de la aeroport spre casă, îi povesteam surorii mele plină de emoții când m-a întrerupt.
Doar ce ajunseși din Irlanda și tu turui de atâta vreme despre ce ai citit.
Chiar asta am făcut, povesteam despre Kadare, treceam la Jung și mă răsfățam cu Mihail Sebastian. Pur și simplu nu mă puteam opri sau detașa de lecturile mele, dar atunci am tăcut.
Ca urmare a acelei observații, nu m-am putut așeza să scriu pe blog. Nu m-am așezat pe scaun, nu m-am așezat sentimental. Mă simțeam emoționată, plină de senzații care mă purtau dincolo de conștiință.
Azi sunt cumva liniștită, amintirile nu mă mai provoacă, pot scrie despre Irlanda, despre Dublin unde am stat.
Am ajuns în plin soare, iar de a doua zi a plouat în fiecare zi. Au fost zile când m-am închis în camera de hotel, dar au fost zile când am hoinărit pe străzile Dublinului. Am vizitat două muzee și galerii. Am străbătut străzile. Am ajuns într-un capăt de Irlanda ca să nu mai visez, Cliffs of Moher au devenit realitate pe căpruiul ochilor mei.
Am intrat în puburi sfioasă, dar cu capul sus. Am cerut mereu bere, iar din gura largă a paharului am observat oamenii, am savurat dansurile lor. La Temple Bar am ascultat muzică live. Ziua, pe la amiază, m-am cocoțat pe un scaun înalt de bar și am ascultat. M-am întrebat: mamă, sunt oare curajoasă?
Să fie curaj că plec în lume și mă zgâiesc la ea? Să fie curaj ăsta? O formă de curaj? Pentru mine înseamnă curaj.
M-am dus în Irlanda să îndeplinesc o dorință și o sarcină, dorința adolescentei care nu mai sunt și sarcina de a termina cartea din manuscris. Am îndeplinit și am terminat. Cartea e sfârșită.
Cel mai mult însă a contat călătoria în sine, drumul, hoinăreala pe străzi. Adun tot mai multă experiență de viața și de la Dublin simt că am pășit într-o nouă etapă. Mai mult ca niciodată încerc să înțeleg oamenii, să-i ascult, să fac din mintea mea cuibar de vultur și nu de găini.

Jung și corul de la Christ Church

De ani de zile mă întind în lectură, beletristică, filozofie, psihologie, istorie. Ieri am ajuns să aprofundez. Eram foarte adâncită în eul și sinele lui Jung. Citeam despre concepte și diferențieri când au început clopotele să bată.
Mă aflu la Dublin de marți. Hotelul meu e situat peste stradă de catedrala Christ Church. Nu m-am clintit din eu, din sine. Îmi repetam în barbă subiectul conștiinței și subiectul psihicului, eul și sinele când mi s-a părut că aud corul cântând. M-am lipit de geam cu fruntea și am ascultat. Liniște.
Câteva secunde am auzit doar zgomotul mașinilor și al semaforului din colț. Apoi corul. M-am răsucit de la geam, am tras pantalonii pe mine, am apucat paltonul și căciula, iar într-un minut piciorele mă purtau deja prin curtea catedralei. Am intrat sfioasă, bisericile mă intimidează. Un preot m-a întrebat dacă mă aflu acolo pentru slujbă. Am zis da și mi-a dat programul slujbei.
Am participat la slujbă doar pentru a asculta corul. Lumea își imaginează Raiul atunci când cerul e plin de cumulus, eu îmi explic Raiul atunci când ascult corul. Vocile acelea unite mă tulbură mult sufletește, îmi produc niște senzații pe care conștiința mea le scapă. O, Doamne, măreția Ta stă și în vocile unite ale oamenilor.
Am dat mâna cu oamenii din jurul meu, nu am habar de ce, am mers în fața preoților și am mâncat, și am băut. Un vin dulce dintr-un potir. M-am așezat la loc, am încercat să cânt și eu, dar am renunțat. Am zis amen, mi-am luat la revedere de la bătrânica de lângă mine și am ieșit afară.
Afară ploaie. Plouă în fiecare zi de când am venit, dar în fiecare zi am avut sufletul plin de soare. E cald, e tare cald la mine în suflet.