De la nouă jumate aștept. Îmi aștept gândul. Știu ce vreau să scriu, cum vreau să scriu, nu găsesc introducerea.
În primul rând mă irită analogiile, mă zăpăcesc prin distanța dintre ele. Nevoia nu presupune o explicație prin filtru freudian. Explicarea nevoii în viața omului nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc.
Iar aici se iveste Aldous Huxley.
Sunt fixată pe nevoile psihologice ale omului.
Nevoia e învățătorul, să citiți învățător cu ghilimele. Nevoia pune în mișcare mintea și trupul, orice manual subliniază asta, orice experiență dovedește asta.
Dar nevoia psihologică? Și Huxley, și Freud?
Vara trecută, la o adunare întâmplătoare cu prieteni și cunoștințe, cineva mi-a zis: eu nu scriu, dar dacă aș scrie, aș scrie în stilul lui Kurt Vonnegut.
Eu scriu și am scris.
Niciodată nu am putut aprecia sau dovedi un stil. Am acordat și am simțit admirație pentru mulți scriitori, Dostoievski, Mann, Hesse, Pessoa, Aitmatov, Kadare, Sebastian, Beauvoir.
Dar nu am tânjit după condeiul nici unui scriitor. Nu am tânjit, la trecut. Tânjesc, la prezent. Anul trecut am citit prima carte de Aldous Huxley și m-a cucerit. Am fost o pradă ușoară. La ceea ce știu azi despre mine nu știu dacă el m-a sedus sau eu am întruchipat găina care se împiedica pentru salvarea unei imagini despre sine.
Săptămâna trecută am citit o poveste de Huxley, Două sau trei grații. De la prima frază, de la prima pagină am recunoscut stilul pe care mi l-aș dori.
Din paginile lui desprinzi firescul, iar firescul în orice situație sau împrejurare îmi păstrează energia constantă. Nici un fel de neplăcere nu mă tulbură oricât de onctuoase i-ar fi caracteristicile.
Am o pornire sufletească, pentru a mă asigura că această poveste ajunge la fiecare dintre voi, să copiez aici întreaga poveste sau fragmente.
Mă controlez, nu fac asta. Vă conjur să o citiți și am depășit cu acest verb sensurile simple ale unei rugăminți superficiale, vă implor, de dragul meu, citiți.
Apoi să discutăm despre nevoi psihologice, firesc, umor, ironie, iubire.
Eu mă tot gândesc la nevoile mele psihologice și încerc să mă hotărăsc dacă sunt eu însămi când mă îndrăgostesc sau sunt eu însămi când nu sunt îndrăgostită. Iubirea te schimbă sau te împinge spre adevăratul eu?
Și din nou, nevoile psihologice.
Nevoile omului le recunoști prin atributul supraviețuirii, nevoile psihologice sunt prea puțin recunoscute și dureros, copleșitor de judecate.
Mi-aș insulta inteligența să sugerez o acceptare a fiecăruia dintre noi așa cum suntem, căci mulți dintre noi nu ne cunoaștem, și nu depunem nici o muncă în această direcție. Ridicăm din umeri, iar în această ridicare a corpului cuprindem facerea lumii, cu obiceiuri, tradiții, mituri, rituri, legende.
Momentan mă declar incapabilă să caut o soluție, momentan eu am nevoie de ajutor și de două sau trei grații.
Zice Dunia
Îmi doresc pentru mine, cu toate lecturile, cu toate meditațiile și introspecțiile, să ajung în punctul acela în care nimic nu mă mai miră.
Consider că acest punct din viață aduce și detașarea, detașare de rău, de critică, de ipocrizie, de superficial. E uman zic eu.
Zilele trecute mi-am zis că tocmai această umanitate mă și dezumanizează. Un om atât de pașnic, atât de detașat îmi apare plin de iubire în absența ei. În prezența ei totul te miră, mai ales firescul.
Se pare că am devenit avangardistă, am terminat de nimicit obiceiurile vieții românești în mine, și rămânând fără obiect, am trecut la propriile teorii. Distrug ce am ridicat chiar eu.
Îmi permit tot pentru a mă controla
În ultima vreme mă gândesc foarte mult la mine, mă gândesc exagerat de mult la mine. Fraza asta trebuie citită altfel: în ultimul timp meditez la alcătuirea mea. Și fraza asta trebuie citită doar în realitatea prezentă.
Cum sunt eu?
În aceste meditații am descoperit în copilăria mea lipsa firescului. Ca orice descoperire, deși pare instantă, firește că nu este.
Viața mea în casa părintească mereu s-a agățat în idei preconcepute, ce trebuie, ce nu trebuie.
Îmi amintesc cât de uimită am fost atunci când un foarte bun prieten a zis că ar sparge un geam, iar sora lui l-a întrebat care geam. Pur și simplu am rămas cu gura căscată. Mintea mea o luase razna.
Cum care geam?
Cum care geam?
Asta e întrebarea? Asta e reacția?
La mine în familie s-ar fi criticat această apucătură și poate aș fi ajuns și pedepsită. La mine în familie totul se critica. Nu ne ascultam, iar dacă ne ajungea totuși ceva la urechi, mesajul era complet distorsionat. Fiecare îl asculta pe celălalt subiectiv, după propriile lui pretenții.
De aceea nu ne-am înțeles niciodată, de aceea cred că în familia mea nimeni nu știe să comunice, doar ne impunem sau ne supunem.
Azi știu că am această problemă. Dar până azi m-am mirat mult de alții, am citit cartea lui Lawrence, Fii și îndrăgostiți. Cât firesc în cartea aceea, câtă comunicare între fiu și mamă, câtă sinceritate, câtă normalitate. Încă mă mir.
Am început să tânjesc după normalitatea sentimentelor, după puritatea reacțiilor. Vrei să fii rău? Fii rău. Fii orice, dar sincer.
Am citit zilele trecute o carte despre mintea zen. Mi-am pus ochii în tavan și i-am întors în interior. Îmi doresc sinceritate. Uneori viața nu este deloc așa cum ne-o dorim, dar dacă ne străduim să fim noi înșine, ne putem face viața frumoasă. A fi tu însuți uneori contravine cu societatea, cu familia. Dar ce rost își are și prefăcătoria? În situațiile astea se cere stringent o cale de mijloc. Care e calea de mijloc?
Aceasta este întrebarea, acesta este și întrebarea mea. Nu am răspuns, nu cer unul de la nimeni, răspunsul semnifică munca individuală a oricărui individ care nu-și întoarce spatele de la nevoile spirituale ale ființei.
Tot ceea ce intuiesc acum că pot face, iar acestă facere sau nonfacere să fie autentică, este că caut firescul.
Vreau să fiu rea?
Sunt rea.
Vreau să înjur?
Înjur.
Vreau să nu vorbesc?
Nu vorbesc.
Îmi permit foarte multe, par să-mi permit tot pentru a mă controla. Din cartea despre mintea zen am înțeles că pentru a te controla trebuie să-ți permiți să fii tu. Iar când facem ceva rău să ne supraveghem, nu să ne interzicem, iar atunci se ivește și controlul. Am înțeles și am învățat multe din această carte, căci nu mi-a spus decât ceea ce cunoșteam, doar că nu aveam habar de acestă cunoaștere.
Tot ceea ce îmi doresc de la mine este să fiu eu însămi, tot ce doresc cititorilor mei este să fie ei înșiși.
Fii tu și viața se orânduiește de la sine.
