Pașii după despărțire. Punctul 5: Fiți mândri! Disperarea nu atrage, nu seduce, nu reține

Am crezut că am scris tot ce puteam despre despărțirea de tatăl Marei. M-am înșelat. Mai pot scrie. Mai pot povesti. Dacă am decis să împărtășesc, dacă am dat și altora din experiența mea, atunci am ajuns la seara de ieri în care am primit un lung mail de la un domn care îmi solicita sfaturi despre gestionarea relației cu fosta.

Eterna poveste dintre Romeo și Julieta dacă ar fi apucat să aducă pe lume un copil. La un moment dat unul își ia lumea în cap. Până aici semănăm cu toții. Ne separă apoi suferința și reacțiile la durere. Ieșim în evidență prin locul ales pentru a duce ultima bătălie, sufletul copilului. Copilul încetează să fie o persoană cu voință și dorințe. Copilul devine muniție cu care părinții se mutilează reciproc.

E greșit. Eu o știu. Voi o știți. Toată lumea o știe. Despărțirea scoate ce este urât în noi. Compromisul, lipiciul fiecărei relații, ajunge pe cântar. Cedările reciproce dintre parteneri încep să fie numărate. Am făcut aia. Am făcut ailaltă. După parada suferinței etalată cu atitudinea patetică, atenția se îndreaptă spre copil.

La fel ca atunci când pierdem pe cineva drag în fața morții, când ne despărțim, e firesc să ducem un doliu. Doliul acesta conține furie, multă, multă furie. Exprimați-o! Morții se pomenesc. Oamenii despărțiți își reproșează, se jignesc, urlă sau își dau mâna amical. N-a fost cazul meu. Mi-ar fi plăcut să mă despart ca Gheorghidiu. Ce-ar fi, dragă tată al Marei, să ne despărțim noi doi?! De unde?! Am urlat. Am aruncat cu telefonul. Am scos hainele din dulap. Am amenințat cu poliția. Nu mi-e rușine de ieșirile mele, dar mi-e ciudă că am plâns. Dacă tot te dai în spectacol ca mine, măcar să ai ținută! Ținută la o smiorcăită mai greu, dar să revin.

Doresc să rămână clar că furia după despărțire e de înțeles și poate fi scuzată. Dar la fel ca doliul, ce trece de doi ani este de competența medicului. Dacă după doi ani încă vă jigniți, luați pastile. Dacă vă răniți cu copilul, luați drumul muntelui.

Copilul are o mamă. Copilul are un tată. Iar celălalt și cealaltă să accepte acest lucru. Puneți piciorul în prag. Cereți mult de la început, iar mult înseamnă tot ca să obțineți mult. Ce înseamnă asta? Înseamnă că s-au despărțit Romeo și Julieta, dar mama și tata niciodată. Aceasta este poziția mea față de părinții despărțiți și nu sunt dispusă să las deloc de la mine.

Pașii după despărțire:
1. Furia
2. Exprimați furia
3. Țineți cât puteți copilul departe de certuri.
4. Copilul e o persoană, nu aparține unuia sau altuia.
5. Fiți mândri.

Disperarea nu atrage, nu seduce, nu reține.
Mândri!

Foto: Bogdan Mosorescu

Despre frica de doctorii din România care în loc să ne vindece, ne nenorocesc sau ne lasă să murim

Am ascultat, în copilăria mea, următoarea întâmplare. Un veterinar s-a deplasat la un cățel bolnav. Pentru că nu-i suporta stăpâna, a lăsat cățelul să moară. Pe veterinar îl cunosc. L-am privit nelămurită. Fix ca un copil care nu înțelege și nu e capabil să potrivească în minte și în suflet ceea ce tocmai a auzit. Mi s-a făcut frică. Dacă o să-l supăr, o să-mi lase câinii să moară! Cât poate un copil să fie cuminte și să nu deranjeze un adult?! Eu m-am străduit.

Am crescut și am păstrat frica de doctori. O auzeam pe mamanu discutând despre această frică. Să nu tulbure doctorii sau asistentele pentru a nu le face rău celor dragi. Oare numai la mine în familie ne-am confruntat și ne confruntăm cu această frică?

O să redau un dialog dintre mine și o doamnă doctor. Am fost sfătuită să nu o fac. Am fost rugată insistent și cu disperare în glas să nu o fac. De ce? Pentru că tăcerea nu ar provoca. Pentru că tăcerea nu ar atrage atenția asupra mea. De ce? De frică. Frica de doctorii din România care în loc să ne vindece, ne nenorocesc sau ne lasă să murim. Am refuzat. Mi-am luat câteva zile să mă îmbărbătez, să mă calmez, să alung gândirea de reptilă.

Am fost două zile internată cu Mateiu. Într-o seară la ora 10 i s-a pus o perfuzie. La trei dimineața când am schimbat poziția în pat pentru a-l alăpta, mâna i-a picat pe lângă corp. L-am atins și m-am cutremurat. O mână de Pinocchio i-a smuls un țipăt de durere. M-am pierdut câteva secunde. Am vrut să-l iau în brațe și să fug după o asistentă, dar am raționat rapid. Branula nu-mi permite. Am lăsat copilul urlând și am năvălit spre recepție. A doua zi am cerut externarea pe propria răspunde. Iar acum o să redau dialogul.

Vreau să mă externez azi.
De ce vreți să plecați? Încă nu știm ce anume menține icterul copilului. (Detalii despre analize, despre sărbătorile care împiedică unele analize). Eu plângeam ca ploaia și-mi strângeam copilul la piept. O doamnă doctor îmi vorbea ușor lezată.
Tot vreau să mă externez.
Văd că sunteți atât de supărată pe noi pentru ceea ce s-a întâmplat azi noapte.
Da, sunt foarte supărată.
Dar dumneavoastră de ce nu ați observat? Asta se întâmplă destul de des.

După ce am fost găsiți vinovați de accident, Mateiu că a mișcat mâna, eu pentru că nu am observat, s-a schimbat dinamica discuției. Doamna doctor mi-a vorbit ca un tragic personaj rusesc. Să nu generalizez când afirm că nu mai dă nimeni de un doctor după ora trei în spital. Tot timpul este cineva în spital. De acord, găsești rezidenții și asistentele. Când am întrebat de doctorul lui Mateiu mi s-a răspuns că poate mai vine, poate nu mai vine după ora 5 după amiază. Nu a mai venit. Jignită de observația mea, conversația a semănat izbitor cu o ceartă în curtea școlii. Eu mi-am anunțat furia pe sistemul sanitar românesc, iar doamna doctor mă lovea cu exagerări hidoase ale posibilelor probleme ale lui Mateiu.

M-am externat cu un topor deasupra gâtului. Am avut zile pline de disperare și neputință. Sunt curioasă dacă mai sunt cetățeni români cărora le este frică de doctori. Nu vi se pare că trăim ca-n romanul lui Bradbury, Fahrenheit 451? Acolo pompierii aprind focul în loc să-l stingă, iar în societatea noastră doctorii ne nenorocesc în loc să ne vindece?

Dacă suntem mai mulți, atunci ce ne împiedică să acționăm și să nu mai permitem doctorilor acest comportament obscen?! Și considerați că o să suport consecințele pentru că nu am tăcut?

Foto: Bogdan Mosorescu

Cea mai mare realizare: învoirea cu neplăcerile

Sunt fascinată de corpul uman. Funcționează ireproșabil. Sunt fascinată de mintea umană. Funcționează aproape de neînțeles. Am încercat să pricep cum își îndeplinesc rolul. Am citit cărți de specialitate. Corpul m-a lăsat cu gura căscată. Mintea m-a lăsat cu gura căscată.

Ca efect asupra mea, notez o stare de calm atât de subtilă încât doar eu știu despre. M-aș simți specială dacă nu m-aș enerva. Mi-ar plăcea ca lumea să observe. Dar nu o face. Pentru că la exterior nu e mare diferență. Încă reacționez. Izbucnesc. Ridic vocea. Roșesc la față. La interior e altceva. Nu mai iau lucrurile personal. Le fac personale după ce le analizez. După analiză, fie și scurtă, puține lucruri devin personale. Personal o să fie unul din cuvintele cheie ale textului. Îmi identific îmbufnarea. Nu mă împotrivesc. Dacă pot schimba ceva, atunci mă apuc de treabă. Dacă nu pot schimba ceva, atunci îmi fac de treabă până scade intensitatea neplăcerii. Motivul pentru care împărtășesc ține de felul de a fi. Sunt o băgăcioasă. Nu pot schimba lumea. Am priceput. Pot să corectez și să îmbunătățesc pătrățica în care mă desfășor.

Desfășurarea a adus uneori cu un spectacol. Nu te mai da în spectacol! Mama mi-a zis. Tata mi-a zis și el. Soră mea de atâtea ori. Prietenii și ei. M-am rușinat. Apoi m-am enervat pentru că m-am rușinat. Iar apoi m-am manifestat ca Circe. Verbal am transformat oamenii în animale prin insultele imaginate. Existența mea conflictuală am datorat-o și o datorez nepotrivirii dintre gând și faptă. Mă disciplinez să le pun de acord. Din ce în ce mai des potrivesc gândul cu vorba și cu fapta.

Fiecare progres înregistrat atrage o furie sau alta. E ca la școală. Luam nota zece. Urma un trei. Venea un patru. În prezent mă chestionez. Ce e în neregulă cu mine? La mine e problema. Nu la ceilalți. De ce mă irită că cineva își dă importanță? Mai sunt eu în școala generală? De ce mă schimonosesc când cineva mă atacă sau îmi reproșează? Mai am douăzeci de ani? De ce?

Sunt puternică în fragilitățile mele. Transform fricile în coșmaruri și mă pregătesc să le înfrunt în viața reală. Nu-mi iese, firește! Dar le iau cum vin. Cea mai mare realizare, țopăi în mine de satisfacție, este învoirea cu neplăcerile. Trăiesc cu ele. Nu încerc să le schimb. Schimb atitudinea. Atitudinea mă rafinează.

Foto: Bogdan Mosorescu

Înainte să treci cu vederea orice unei persoane dragi, încearcă să-i înțelegi felul de a fi

Vorbesc prea mult. Mi s-a tot spus de-a lungul anilor. Mi s-a mai spus că. Îmi lipsește diplomația. Sunt insensibilă. Fac numai cum vreau. N-am fost de acord. În primul rând n-am agreat nota ostilă. Nimeni nu a dialogat cu mine despre. Mi s-a reproșat. Mi s-a atras atenția. Am fost judecată. Mi s-a trecut cu vederea, dar.

Înainte să treci cu vederea orice unei persoane dragi, încearcă să-i înțelegi felul de a fi. Eu m-am simțit nedreptățită, ofensată și jecmănită semantic. Să ne jucăm cu sensurile cuvintelor. Sunt locvace, sinceră, detașată și individuală. Am devenit prin educație, lectură, experiență și autoeducație. De fiecare dată când una dintre replici îmi ajungea la ureche, mă înfuriam. De ce? Nu te agiți dacă acționezi conform gândirii și simțirii personale. Răspunsul vine de la furie. Furia exprimă o nepotrivire a gândirii și simțirii. Gândești într-un fel, simți în alt fel. De aici rezultă ambiguitatea, deruta, neputința, violența.

De cele mai multe ori aleg să gândesc situațiile. Simt deformat din cauza educației structurată pe se cuvine. Se cuvine să nu spui exact ce gândești și ce simți. Spălam vasele, o acțiune care funcționează ca un buton de pornire/oprire pentru mine, când m-a lovit furia. O senzație scârboasă mi-a pătruns în oase și în suflet. De ce să nu spun exact ce gândesc și ce simt pentru a nu-l răni pe celălalt? Să mă rănesc pe mine? Igiena unei persoane mă îngrețoșează. Tac pentru a nu răni. Bucătăria de acasă mă condiționează să fierb trei zile tacâmuri, oale, căni și pahare. Tac pentru a nu răni. Un colaborator mănâncă și plescăie. Tușește, își trage nasul și scuipatul vâscos îl înghite. Tac pentru a nu răni. Dezleg câinele. Dimineața ajunge iar în lanț. Nu mai tac.

De ce să tac în defavoarea mea? De ce să-mi las oasele și sufletul nimicite de disconfort? Pentru un celălalt care gândește separat și simte separat? În cuplu ne alăturăm, dar rămânem separați. În familie ne alăturăm, dar funționăm separat. Părinte și copil se alătură, dar trăiesc separat.

De ce starea de bine a celuilalt primează? Când o neplăcere lăsată să crească a dus la ceva benefic? O realitate penibilă rostită pe un ton neutru provoacă o furtună. O realitate penibilă nerostită provoacă despărțiri, îndepărtări, emigrări.

Dați o șansă familiei și prietenilor. Rostiți neplăceri. Cine iubește și respectă, atunci acceptă un fel de a fi și corectează purtări. Folosiți-vă de umor. Fiți sinceri fără a emite judecăți și reproșuri. În loc de atac, justificări și bosumflări, rostirea sentimentelor. M-ai rănit. M-ai enervat. Vorbim mai târziu.

Sau nu mai vorbim. Nu e obligatoriu și necesar pentru supraviețuire.

Foto: Bogdan Mosorescu

Copilul cel mic rămâne în urmă

Îmi dau seama că ceea ce mă face o mamă excepțională este încăpățânarea de a privi mereu în trecut. Pe alocuri sunt extraordinară. Mă simt obligată să adaug explicația pentru detractori.

Conflictele și durerile Marei le-am ascultat cu empatie. La fiecare întrebare a ei, am răspuns cu o poveste din copilăria mea.

Mama, tu plângeai când pleca unul dintre părinți de acasă? Tatăl Marei se plimbă între România și Germania de la trei luni ale ei.
Prima dată o iau în brațe. Îi șterg lacrimile. Încep.
Îmi amintesc o seară, Mara. Mamanu a scos valiza din dulap. Un geamantan mare, cu un exterior distins, niște romburi roșii și negre. La interior, o căptușeală fină de culoarea castanei coapte. A doua zi plecau, ea și sora mea, în concediu. Am insistat să merg și eu. Am protestat ca orice copil. Am plâns. M-am rugat. În nici un fel nu voiam să accept lăsatul acasă. Am plâns fără oprire. Mamanu a cedat. Cu mânuțele dolofane, mi-am pus singură hăinuțele în valiză. A doua zi dimineață m-am trezit fără ele.

De aceea, Mara, nu te mint niciodată. Oricât de mult te necăjește adevărul, e de preferat minciunii. În dimineața aia am fost tare nenorocită. Abandonată, furioasă, umilită și neputincioasă. M-a luat tata și m-a dus la bunica mea. M-a adormit pe piept. Mergi cu mine la Craiova. Din nou m-am trezit singură.

Copilul cel mic rămâne în urmă. Cunosc practica în familiile cu doi sau trei copii. Înțeleg de ce procedează în felul acesta părinții. Când vine pe lume al doilea copil, părinții descoperă ce ușor este de fapt cu unul singur. Din experiența mea, n-aș recomanda părinților să-și lase mezinul în urmă. Sentimentele mele sunt prea intense. Dacă lăsați totuși copilul în grija bunicilor, nu ieșiți mișelește pe ușă într-un moment de neatenție. Tristețea e una, furia și umilința cu totul altceva.

Un alt episod din copilăria mea s-a petrecut ani mai târziu. Eram deja la școală. Mergeam cu caprele pe câmp, ne făcusem prieteni în satele de lângă. Câmpul anulase distanțele, egalase cu zero educația copiilor. Ne înțelegeam. Râdeam. Ne distram. Unii s-au îndrăgostit. Mai târziu alții chiar s-au căsătorit.

Episodul despre care o să povestesc eu pornește de la o nenorocire. Unul dintre noi a murit. Un băiat de 18 ani. Era așa frumos! Eu și sora mea stabilisem că seamănă cu Gregory Peck. Dacă închid ochii, parcă pot să-i recuperez din memorie zâmbetul și o ușoară decolorare a pielii pe unul dintre obraji. Suferea de lentigo. Acum știu, sufăr și eu de. Pe vremea aceea stăteam la soare în fiecare zi. Părinții ne protejau cu pălării și atât.

A murit. A căzut de pe cal. Nici unul dintre noi nu a crezut așa ceva. Suspiciuni în jurul morții lui au existat. Într-o zi am ajuns acasă. Fusese rândul meu să ies pe câmp. Casa goală. Am ieșit pe stradă. Am mers la vecina mea. Vecina mea era și prietena noastră. Nici ea nu era acasă. Mi s-a părut suspect. În vacanța de vară, la ora aceea a zilei, să nu fie acasă! Am pornit în jos pe stradă spre următoarea casă. O altă prietenă. Am strigat la poartă. A ieșit mama ei. Nu este acasă, dar eu de ce sunt? N-am plecat la înmormântare?!

Am pornit înapoi spre casă. Strada era pustie. Totul încremenit de la căldură. Câinii nu lătrau. De obicei oricine trecea pe stradă provoca o larmă supărătoare. Am trecut pe lângă casa prietenei. Goală! Tăcută! Am ajuns acasă. Goală, tăcută! Iar au plecat fără mine! Tristețe, furie, umilință, excludere.

A încerca să protejezi pe cineva prin minciună are consecințe. Cel lăsat în urmă acordă întâmplării o gravitate exagerată. Eu sigur mi-am exagerat suferința atunci. Acum privesc în urmă cu tristețe. Nu i-aș provoca Marei vreodată așa ceva. Să o exclud, să o subestimez, să o enervez. În ambele episoade m-am enervat cumplit pe mama și sora mea. Le-am făcut vinovate de nenorocirea mea sufletească.

Mama, tu cum ai renunțat la a băga degetul în gură? Mama, tu ai avut vreodată o prietenă, cea mai bună prietenă care să te facă să plângi? Mama, ca să faci copii de ce îți dai și tricoul jos?

I-am răspuns la fiecare întrebare. De fiecare dată cu un ochi în trecut. Cu cât privești mai departe în spate, cu atât vei vedea mai departe înainte. Winston Churchill.

Profit ca persoană/om/individ

IMG_7847Nu aduc profit ca persoană în prezent.

Așa m-am exprimat ieri plină de patos. Am urmărit până la un punct reacțiile, am dat unele explicații, revin cu funcțiile limbajului.

O să le notez pe ale lui Karl Buhler. Lipsesc două puncte de pe u, dar nu știu să le adaug de pe tastatura mea în limba română. Nu ezitați să-i citiți numele în limba germană.

Limbajul îndeplinește trei funcții:

– expresivă,
– apelativă,
– reprezentativă.

Funcția de expresie îl exprimă pe vorbitor.
Funcția de apel e orientată spre destinatar.
Funcția de reprezentare este legată de realitatea lingvistică.

Discuția e mai largă, discursul lui Buhler cuprinde mai multe aspecte, pentru mine și pentru blog e suficient ce am menționat în rândurile de mai sus.

Caut sprijin în prima funcție. Ieri m-am exprimat pe mine. Mi-am recunoscut o durere și tristețea desprinsă din ea. Îmi place să provoc cititorul. Nu e cazul cu textul zilei trecute.

Intenționat și nu întâmplător am ales cuvântul persoană. Nu aduc profit ca persoană. Om sau individ corespund persoanei. Intenția mea a constant în a restrânge conținutul noțional.

Nu aduc profit ca om.

Nu aduc profit ca individ.

M-a interesat un sens anume, o privire dintr-o direcție a unui cadru limitat, a unor chestiuni personale.

Persoana ține de chestiunile intime bazate foarte mult pe afect.

Nu aduc profit ca om. Trimite gândul la specie.
Nu aduc profit ca individ. Trimite gândul la societate.
Nu aduc profit ca persoană. Trimite cu gândul la un eu singular. Mi-am strigat neplăcerea și am turnat-o într-un exercițiu de cunoaștere la adăpost de orice critică. Simt durere, simt tristețe, simt furie, simt bucurii. Cu psihanaliza mi-a devenit clar. Să permit, să nu mai ignor sau să mă rușinez. Sunt ale mele. Furia e a mea și nu o să-mi mai fie rușine să o manifest.

Contează cum. Am practicat cu Mara.

Mara, mama s-a înfuriat. Îmi dai voie câteva minute să merg în camera cealaltă?

Îmi fac cunoscută furia atunci când apare. E atât de expresivă și serviabilă procesului de cunoaștere. Furia stă într-un fel de a gândi, felul nostru. Celălalt gândește în felul lui. De aceea furia ne aparține, iar cauza nu e celălalt. Vinovații se reduc. Cu furia, rămânem față în fața cu noi înșine.

Aș povesti mai departe, dar aici am ajuns. Să îmi fac cunoscută furia.

Mama s-a înfuriat.
Iubita s-a înfuriat.
Dunia s-a înfuriat și ea.

O să revin dacă descopăr un proces de transformare.

Furia.

Omul are puterea să se schimbe

În sfârșit!
M-am schimbat. Omul are puterea să se schimbe.
Nu simt că m-am schimbat, am luat aminte de mine. Nu mai iau totul personal, nu mai descriu furia și neputința în situații care înainte mă copleșeau.
Știu exact ce simt acum: compasiune.
Nu o compasiune adusă la suprafață printr-o verbalizare ironică, ci o compasiune pură pentru celălalt.
Iar azi dimineață, în compania persoanei care m-a purtat cel mai mult prin mine însămi, descoperii că aș putea să simt asta pentru toată lumea care mă supără, dar încă nu sunt pregătită.
Mă bucur doar de existența unei porți emoționale pe care mă simt stăpână.

Ura pentru mine!

Uraaaaa!

Xenofobă într-o secundă nepoftită

Îmi propusesem pentru azi, după notabilul text de ieri, să scriu ușor, adică în litere adunate în cuvinte lejere, o ultimă observație despre Zanzibar.
Înainte să scriu însă, citii câteva texte pe alte bloguri. La Tomata, o scrisoare a unei fete din Arabia Saudită îmi provocă o clară senzație de respingere.
Automat mă gândii la Petru, la cele trei momente când s-a lepădat de Isus. Eu îmi trăii cel de-al doilea moment de respingere a unei naționalității.
Prima dată și pentru întâia oară, când zburam de la Oman spre Frankfurt, știu că mi-am ridicat capul de pe imitația de pernă pe care o oferă companiile aeriene, iar obrazul meu, desprinzându-se cumva de persoana mea într-o individualitate plină de furie, s-a crispat într-un dispreț nefiresc la doi arabi care îmi limitau câmpul vizual. Știu că o senzație urâtă de înverșunare, de aversiune și desconsiderare mi-a transformat obrazul și ochiul.
Am devenit, într-o secundă nepoftită, xenofobă.
Mărturisesc că îmi este rușine să mărturisesc, dar folosesc confesiunea, mai ales pe blog, ca pedeapsă pentru sufletul și mintea mea.
După ce am reușit să clipesc și să alung neinvitata senzație, m-am scuzat în cuget aruncând vina pe oboseala fizică și psihică.
În dimineața asta, citii textul Tomatei după 7 ore se somn, iar reacția mea de respingere a arabilor nu-și poate avea cauza în nici un fel de oboseală. În timp ce îmi sorbeam cacaua, cu o emoție ce se putea descoperi în ușorul tremur și îngheț al mâinilor, mintea mea căuta soluții pentru reacția mea nejustificată de respingere. Este nejustificată sentimental și rațional, eu iubesc omul, nu bărbatul, nu ungurul, nu evreul, nu englezul, omul, pentru mine omul a devenit o religie liberă de dogme.
Totuși, într-o săptămână de două ori senzațiile mele nefirești m-au făcut de rușine în fața propriului sine. Descriu acum, ca ființă, un paradox. Senzațiile se pun în contradictoriu cu un fel de a fi care până mai înainte vreme nu mi-a făcut nici un fel de probleme.
Știu ce anume resping clar, îngrădirea libertății, iar femeia ca individ nu descrie libertatea la arabi. Ca o adeptă a expresiei a face cum te duce capul, orice interdicție îmi repugnă.
Dar nu cunosc ce anume m-a făcut să disprețuiesc.
Totul este la trecut acum, am disprețuit, azi doar respinsei, dar gândul la Petru? Lepădarea?
Sunt aproape convinsă că într-o viață viitoare o să fiu o femeie arabă și asta pentru că nu mă pot controla, nici măcar acum când scriu, să nu-mi doresc să trăiesc așa o viață.
Dunia Tuel o să scrie, dacă își va păstra acest dar, de la dreapta la stânga.
Doar dacă, doar dacă o să pot ajunge să-i iubesc, atunci mă voi salva.