Trăiam din plin viața bazarului

Cu mult timp înainte, pe vremea când eram elevă de liceu, nașa mea, o profesoară de franceză cum rar există, calmă, respectuoasă cu copiii, cinică, m-a chemat la ea acasă să-mi aleg niște haine. Nu știu cine, dar de dragul poveștii să zicem că o nepoată, îi dăduse două plase de haine. Să le dăruiască la rândul ei.

Paranteză. Mi-am permis să folosesc expresia pe vremea mea în urma botezului primit de la elevul meu select. Într-o zi s-a răsturnat sfârșit pe spătarul scaunului și m-a implorat să-i povestesc ceva de pe vremea mea pentru că altfel adoarme. Las deoparte reacțiile stârnite în mine.

Din cele două plase de haine mi-am ales o pereche de pantaloni de trening. M-a derutat puțin rozul lor, dar nu m-a oprit din a-i purta. În roz și în fâș, materialul subțire din pantalonii de trening, am oripilat adulții cu moda din 1998: buricul gol și talia joasă. Îmi amintesc clar că am întrebat: De ce le dă? Toate erau într-o stare bună.

Desprind de aici două observații. Vă ajut să nu vă îndepărtați de poveste cu interpretări eronate.
Observația 1.
La Severin nu pusese stăpânire pe noi consumerismul. Hainele se înlocuiau doar la ruperea lor. Mai ales în cazul copiilor, mai ales în cazul meu, un drac de copil.
Observația 2.
Dat fiind faptul că vorbim despre un oraș mic de provincie, s-ar putea ca plasele acelea două de haine să reprezinte chiar o idee și nu o gândire. Omul are multe gânduri și puține idei. Noica descrie magistral diferența. Eu mă avânt să cred că nepoata, așa am stabilit, că ar fi fost vorba de o nepoată, a avut ideea reînnoirii garderobei.

Despre anul 1998 ar mai fi de notat bazarul. Trăiam din plin viața bazarului. De acolo ne îmbrăcam din cap până în picioare. Ne înțoleam pentru Paște, Crăciun și începutul anului școlar. În câțiva ani au apărut consignațiile. Ne-am prăpădit alocațiile în așa diversitate. Creatorii de modă au intrat târziu în viețile noastre.

Uneori noaptea visam că mă aflam într-un magazin și îmi cumpăram haine umplându-mi brațele. În adolescență s-a repetat acest vis. Pe lângă subiectul haine, alte două subiecte producea mintea mea: grădini cu trandafiri și șerpi.

S-a întâmplat să-mi îndeplinesc visul cu hainele. Trandafiri am încetat să visez, iar pentru șerpi am citit literatură de specialitate. Cumpărându-mi haine ca în visele mele mi-am zis într-o zi cu ciudă: Nu puteam să visez și eu că iau premiul Nobel?!

Îndeplinirea dorințelor în vise s-a declanșat. De curând am visat ceva oarecum apropiat. Mă aflam într-o sală unde se oferea premiul Nobel. În vis mi-am reprezentat spațiul ca pe o sală de spectacol a Teatrului Național Timișoara. Eu mi-am tras scaunul și m-am așezat să privesc scena.

Visele s-au modificat. Oniric mă aflu pe drumul cel bun. Într-o zi s-ar putea chiar să coc o idee din zecile de gânduri. Și atunci…

Atunci o să mă răzbun. Povestea asta însă este gata. V-am spus ce am vrut.

Ce femeie aș fi fost fără literatură

M-am tot gândit la Picasso zilele astea. Am văzut de curând un film după viața lui în interpretarea lui Anthony Hopkins. Să nu repeți în creație. A face încă o dată ceea ce a mai fost făcut înseamnă moarte.

Tare îmi e că am ajuns să repet subiecte pe blog și nu-mi convine. Sunt în situația de a nu fi de acord cu Pablo Picasso. Prefer o altă interpretare despre repetiție. O alătur unui proces de maturizare. Aveam 24 de ani când am publicat primul text pe blog. Intervalul nu justifică subiectele reluate, dar conține schimbări de percepție.

A rămâne cu aceleași păreri din familie, cu aceleași convingeri din școală nu înseamnă pentru mine moralitate. Ieri aș fi zis că oamenii care se contrazic nu pot fi de încredere. Azi spun că dreptul de a-ți schimba punctul de vedere ține de evoluție. Asta m-a atras la știință. Nimic nu este bătut în cuie ca în religie. Poți oricând să revii asupra adevărului dacă s-au făcut noi descoperiri. Adevărul e tot o percepție cu instrumentele de care dispunem până în fața altor dovezi care modifică ceea ce știam.

Așa că o să contrazic un geniu, dar o să-l admir în continuare. Picasso a reușit să nu repete în actul lui creator. Eu prin repetiție am ajuns să mă cunosc. Nu să mă cunosc mai bine, ci chiar să mă cunosc. E imposibil să ajungi la o cunoaștere de sine până nu pui totul sub semnul întrebării. Învățăturile bunicilor, părinților, educatorilor, învățătorilor și profesorilor reprezintă niște mijloace de supraviețuire până devenim capabili să gândim. Unii dintre noi nu îndrăznim să gândim, să ne îndepărtăm de aceia care ne-au arătat cum să gândim.

Să vă dau un exemplu. Datorită unor lecții de gramatică pe care le fac cu doi adolescenți, am realizat că niciodată nu m-am îndepărtat de lecțiile profesorilor. Mă refer aici la gramatică. Oricum nu poți să te joci prea mult cu o asemenea materie, chiar dacă apuci drumul cercetării, dar prezintă o anumită flexibilitate. Nu am profitat de ea. Ce a zis profesorul a fost bine zis. Asta pentru că nu mă interesa să gândesc pentru mine, ci să dau niște răspunsuri corecte pentru a promova un examen.

Culmea este că nici nu-mi amintesc să mă fi îndemnat cineva să gândesc pentru mine în școala elementară. La liceu am avut și profesori care se simțeau ofensați dacă îndrăzneai să gândești.Nici universitatea nu stă mai grozav la capitolul profesori, dar ai șansa să întâlnești profesorul cu vocație care alină și anulează mizeriile fățarnicilor.

Nu pledez pentru a gândi. Nu e pentru toată lumea. Împărtășesc discursul despre fericire al lui Andrei Bolkonsky, personajul lui Tolstoi din Război și pace. Ce fericiți sunt ei, mujicii, în ignoranța lor.

Mi-am zis și eu de atâtea ori, în special în societate, privind alte femei care discutau cu satisfacție și împăcare despre copii, mâncare, curățarea canapelei, vacanțele în familie, atitudinea profesorilor etc că aș fi fost mai fericită dacă nu aș fi descoperit literatura.

Nu o să pot niciodată să aflu cum aș fi fost fără literatură, dar știu că uneori mi-e atât de bine în pielea mea că simt fericirea ca o senzație de neastâmpăr. Mă mișc, zâmbesc, îmi sărut umărul gol sau genunchiul dacă stau așezată și mă iubesc.

Uneori sunt strașnic de mulțumită de mine. Datorez asta revenirilor asupra unui subiect sau altul. Nu am renunțat la interpretare și nu intenționez.

Urmează reveniri de subiecte. Dacă aveți preferințe sau un interes anume, îmi puteți lăsa un comentariu.

Pe data viitoare.

Foto: Flavius Neamciuc

Am visat așa, așa și așa

Mi se întâmplă din ce în ce mai des.
Dialog între mine și oricine: am visat așa, așa și așa. Ce înseamnă? Hai că tu l-ai citit pe Freud.

Da, l-am citit pe Freud, în continuare citesc, i-am și înrămat o fotografie pe care o am de la Casa Freud din Londra.
Cu toate astea, nu am dobândit știința de a interpreta visele, iar să le tălmăcesc îmi displace. Tocmai de aceea îmi place Freud, pentru că visele în care îmi cade un dinte sau doar mă doare, în care traversez o apă sau doar înot, în care alerg într-o rochie de mireasă, în care zbor și cad au o anumită interpretare și nu păstrez în mine senzația că urmează să mi se întâmple o nenorocire.
Freud nu a tălmăcit, a cercetat, și a cercetat psihicul, iar psihicul, putem să picăm cu toții de acord, depășește toate matematicile lumii.

Interpretarea presupune analiză, cunoaștere, cercetare, încredere.
Tălmăcirea presupune niște cuvinte cheie.

Pentru cuvintele cheie sunt atâtea cărți care fac și desfac visele.

Eu la visele mele analizez conținutul manifest, gândurile latente, urmăresc deformarea, condensarea, împart întregul și accept valoarea lor proprie.

Oh! Cât am zburat azi noapte! Am luptat, am zburat, am căzut, am dat mâna cu cineva, mi s-au îmbolnavit mâinile.

Așa am visat și încă nu am aflat semnificația. Am citit Interpretarea viselor, dar motivul formării acestul vis îmi revine străin și curios.

Am visat așa, așa și așa.