Închide ușa să nu plece

Am promis că azi revin cu un nou invitat. Este nou, dar vechi în același timp. Cu ceva ani în urmă i-am mai publicat o poezie. Îmi place patetismul textului de mai jos și se potrivește atât de bine cu trece vremea. 

– Mamaie! Mamaie m-auzi? Bună ziua!
Câinele latră înfundat.
– Da maică, da, cine e?
– Mamaie m-auzi? Sunt eu Ovidiu, am venit pe la dumneata, ți-am adus mâncare!
– Mâncare….am mâncare maică, ce să fac cu ea ?
– S-o mănânci!
– O mănânc ,o mănânc….Cu cine ești?
– Cu Cătălin, știi matale, prietenul meu.
– Știu maică, cum să nu știu .
Sărut mâna, zic și eu. Să trăiești îmi răspunde vocea pe care o știu de copil.
Trag aer în piept mai mult ca să pot ofta. Odaia e luminoasă și mă face să strâng pleoapele puțin, dar și cu ochii micșorați pot vedea în întregime fărâma de om ce se sprijină pe tăblia patului din fața mea .
Aerul e neschimbat, miroase a câine și a om, și-mi place, îl știu și nici nu mai știu de când. Praful joacă în razele soarelui și-mi gâdilă nările.
Bătrâna mă fixează cu stăruință încercând din răsputeri să zâmbească. În amalgamul de riduri colțurile gurii i se pierd și odată cu ele și zâmbetul. Zâmbesc și eu, cu ușurința pe care mi-o lasă la îndemână vârsta. Câinele cască și se ridică în capul oaselor. Oftează umflându-și nările și se întinde la loc căutând cu botul mâna firavă ce se sprijină în palmă pe pătura de lână. Primește o mângâiere apăsată și închide ochii de plăcere.
Bătrâna ne fixează pe rând de data asta. Nu știe ce să ne întrebe mai curând. Întreabă de părinți, de nepoți, de rude. Și-i știe pe toți. De dimineață nu știe ce-a făcut dar știe ce-a făcut în alte dimineți din alte vremuri. Nici anii nu-i mai numără, dar știe că are prea mulți. Mai mulți decât oasele bătrâne pot să poarte.
Îi privesc pe amândoi și văd doar două suflete care stau să iasă din două trupuri prea grele. Chem câinele ca să-i dau de mâncare și-l urmăresc cum coboară din pat, nesigur, mișcându-și dezordonat picioarele ca un invalid ce-și poartă proteza pentru prima oară.
– Să nu plece maică, să nu plece!
– Cine să plece mamaie?
– Câinele maică, Igor, să nu plece că mor singură.
– Mănâncă și-l aduc îndărăt mamaie, nu-ți face griji.
– Bine maică, bine. Să nu plece!
Își repetă obsesiv teama și teama nu mai e de moarte, ci de singurătate atunci când Dumnezeu își va aduce aminte s-o ia și pe ea . Se tot roagă de ceva vreme și nimeni n-o asculta. Zilele încep să devină pedepse. Ce blestem, spune ea, s-ajungi să nu-ți mai vrei zilele. Mor oameni tineri și ea trăiește, parcă trăiește și zilele lor și îi pare rău de asta. Începe să plângă, se zguduie și strânge în mână jumătatea unui covrig.
– Maică, să nu plece!
S-a oprit din plâns și caută cu ochii împăienjeniți câinele care încă linge cu pofta bolul. Bolul zornăie, se aude, dar pare atât de lung drumul până-n prag. Îl chem în casă și plecând capul își reia mersul nesigur oprindu-se la marginea patului. Labele din față se sprijină pe saltea și cu o expirație puternică reușește să se cațere. Doi pași scurți și apoi o mișcare bruscă asistată de gravitație care-l aduce cu burta pe pătură. Praful se ridică din nou, îl văd în lumină. Bătrâna zâmbește și-l caută cu mâna și parcă atâta liniște pe chip n-a mai avut niciodată.
Se întinde și ea oftând. Parcă a uitat că suntem acolo. Ne uitam unul la altul și amândoi la ei. Ovidiu îmi face semn că mai rămâne, eu ies. Ușa scârțâie în timp ce eu o ating cu cotul aprinzând o țigară.
– Ușa maică, închide ușa. Să nu plece maică, să nu plece!

Text: Cătălin Mierlan

Anul într-o săptămână

Anul acesta, fără ultimele zile de frunze dansante ale toamnei și fără începutul zilelor de iarnă, dacă l-aș reduce la o săptămână, aș putea să fac afirmația că am început și am sfârșit în moarte.
Luni mergeam bucuroasă spre o clinică să iau parte la nașterea nepoatei mele. Afară, în nehotărârea cerului, picau câțiva fulgi. Eu, de la geamul mașinii, mă uitam concentrată în jur. Voiam să rețin tot, nu clipa zilei de luni, ci trecutul nepoatei mele. Să-i povestesc când va fi mare emoția zilei în care ea a ajuns în brațele mamei sale. În câteva ore, de la un alt geam, ochii mei au înrămat cu lacrimi prima întâlnire. Am zărit un ghemotoc furios că fusese smuls din pântecul mamei.
Marți am ajuns să o îmbrățișez, dar în neființă, prima atingere m-a privat de suflet, doar un corp moale și sublim de bebeluș mort.
Joi, într-o seară cu vânt cald, am mers spre clinică să o văd pe bunica lui Făt Frumos. Bunica lui Făt Frumos a fost și va rămâne buni pentru oricine a cunoscut-o. Am pășit ușor în salon și m-am așezat pe scaun. I-am cuprins mâna, și cu fruntea pe pielea decrepită, m-am rugat morții.
De ce nu vii acum când prezența ta e împăcare?
De ce ai apărut marți, iar joi descrii doar o absență?
M-am ridicat în lumina adusă de cadrele medicale și am sărutat fruntea lui buni. Am plecat.
Acasă, acasă la buni, totul o aștepta, soțul, câinii, obiectele. Orice obiect din casă a rămas în așteptare, e acolo unde s-a întâmplat să rămână. Un strigăt mut, depistabil doar de suflet învăluie casa. Am încercat să-mi amintesc când am stat ultima dată la povești cu buni, mi-a scăpat data, dar învățăturile ei se învârtoșau în simțurile mele. În primul rând buni m-a învățat să stau la masă, să mănânc cu farfurie, tacâmuri, șervețele, flori și lumânări, mi-a încetinit o grabă a unui fel de a fi al generației mele de a ne hrăni pe fugă. Dar cel mai mult m-a învățat prin poveste, prin povestea frumoasă a vieții ei.
Vineri a apărut moartea.
Sâmbătă ne-am luat rămas bun de la ea.
Totuși, acasă totul o așteaptă, chiar și toți. Îmi vine greu a crede că nu o s-o mai aud niciodată, că în primăvară toate lalelele ei nu o vor mai bucura.
Anul meu într-o săptămână e acesta, naștere, moarte, boală, moarte. După fiecare moarte viața a mers mai departe, eu o duc și cu o continuare a activității pe blog, dar există momente când amintirea, când durerea mă împietrește.
Stau nemișcată și nu-mi pot aduce psihicul într-un firesc de acceptare a morții. Văd în fața ochilor pământ, viermi și uit să respir, mi-e greu să respir.
Dar starea mundană a lucrurilor e al doilea zeu după Dumnezeu, am programare la dentist.
Anul meu într-o săptămână.